Pe Andrei l-am cunoscut la Vocea Romaniei acum cativa ani, avea in grija cativa dintre concurenti. Nu l-am intrebat niciodata cum au ajuns concurentii la el, banuiesc ca si-au transmis de la o editie la alta ca sunt PR-i independenti care ii pot ajuta ca sa aiba baze mai mari de votanti.
Am descoperit ca, desi student eminent bursier la Drept, lucreaza periodic pentru proiecte internationale si ca face asta de aproape 6 ani, avand in portofoliu job-uri pentru zeci de artisti mari.
Nu-l vedeti in ziare laudandu-se, nu se inghesuie oamenii sa-l cheme sa vorbeasca la conferinte desi, in industria noastra muzicala nu foarte profesionista, e unul dintre putinii oameni care nu doar ca a citit cum se “face treaba” la casele mari, ci a si lucrat pe job-uri concrete.
Am insistat cateva luni pana am ajuns la acest interviu pentru ca nu-si doreste expunere de dragul expunerii si stie ca in meseria de PR nu e despre a te lauda pe tine, ci de a aseza munca altora intr-un context care sa fie cat mai accesibil publicului.
Argumentul suprem pentru care a acceptat sa povesteasca a fost ca e posibil ca oamenii care vor citi sa se inspire si sa invete din experienta lui.
Mie mi-ar placea sa mai existe tineri care sa aiba curajul lui sa incerce sa intre in contact cu profesionistii din grupa mare, sa aiba modestia si determinarea lui (“nu trebuie sa fiu neaparat platit, e mai important sa invat”- a spus la inceput cand voia sa cunoasca oamenii importanti de la Londra) si sa munceasca cu aceeasi seriozitate ca sa-i convinga pe marii profesionisti sa-l angajeze dupa ce l-au vazut la lucru.
In Romania e multa impostura in domeniul PR-ului independent (pentru entertainment/horeca etc), sunt foarte multe persoane care nu au citit nici macar o carte de specialitate si se lauda cu… multe. Se lauda cu sinceritate pentru ca atat stiu, ei sau ele cred ca revolutioneaza lumea cu cateva insta story-uri in fuste scurte. Asa ca sper ca interviul de mai jos sa fie, indirect, un mic indrumar despre cum ar trebui sa se faca lucrurile in PR-ul de divertisment. Sunt multe indicii despre segmentarea job-urilor in comunicarea pentru divertisment, despre etica de lucru, despre proceduri si despre managementul echipelor.
Va rog sa nu spuneti ca la noi nu se poate, ca noi suntem altfel si sa nu cautati scuze de orice fel. Partea de informatii din interiorul productiei marilor turnee mondiale de mai jos e un acces onest la profesionalism si oamenilor din industrie le poate fi de folos daca citesc cu mintea deschisa si isi spun “vreau si eu sa fiu printre cei mai buni”.
Ii multumesc lui Andrei Alexandru pentru ca a acceptat acest interviu. 
Cum ai ajuns la PR, de la Drept?
N-am ajuns de la Drept la PR, ci, mai degrabă, cred că PR-ul m-a ales pe mine. În școala generală mi-am descoperit pasiunea pentru scris, apetența avidă de a cunoaște lucruri, de a deține informația și de a o disemina. Ulterior, în liceu, mai ales în ultimii doi ani, începusem să redactez materiale și să fac documentare pe teren pentru diverse publicații, atât print cât și online – de la economic, social, politic până la monden. Încă din copilărie spuneam tuturor că o să fiu avocat. Chiar dacă azi nu sunt avocat și job-ul meu full time nu e unul în Drept, niciodată n-am renunțat la „latura” mea juridică.
Erai apropiat de lumea divertismentului? Părinții, frații, cineva din anturajul tău lucra în domeniu? Sau era artist?
Absolut deloc. Nimeni din familie nu a avut vreun contact sau o relație în industria de entertainment; nici nu cunoaștem pe cineva care lucra în domeniu. Tata este militar de carieră, a avut o activitate de aproape 30 de ani în „slujba țării”. De fapt, a preluat și a continuat cariera bunicului patern, care a fost unul din piloții cuplului Ceaușescu. Din păcate nu l-am cunoscut, deoarece a murit într-un accident aviatic când tata avea numai 13 ani. Deși nu m-a atras acest domeniu, am învățat ce înseamnă rigoarea, diplomația și disciplina ce revine acestei cariere, atribute foarte utile în meseria mea de PR.
În ceea ce o privește pe mama, lucrurile stau cu totul altfel. Lucrând în mediul privat până de curând, mai exact în industria de fashion, am învățat care sunt plusurile și minusurile de a lucra la – sau pentru – un client, ce înseamnă să-ți exploatezi creativitatea, să faci networking și să-ți respecți deadline-urile. Cred că prima persoană publică pe care am cunoscut-o a fost Simona Dragomir (pe atunci, Bălănescu), în 2003, pe vremea când prezenta știrile la Realitatea Tv.
Ce-au zis părinții tăi când au aflat că vrei să faci acest switch?
Nu cred că am făcut niciodată switch-ul cu adevărat, iar de multe ori, la intervale neregulate de timp, I really do struggle… Căci, inevitabil, mai interveneau acasă discuțiile de genul că poate e cazul să am un job mai stabil, într-un alt mediu. Poate și de aceea, uneori, m-am trezit aplicând pentru tot felul de job-uri, fie că era vorba să lucrez într-o agenție de PR sau într-o corporație. Și ajungeam acolo, treceam cu brio peste orice tip de evaluare, luam postul și apoi, după un timp, ușor, ușor mă stingeam.
Și de aici, cum ai ajuns să lucrezi pentru Live Nation – unul dintre cei mai mari promoteri de spectacole din lume?
Totul a pornit de aici, din țară. Mai exact de lângă echipa de producție a Monei Segall, din platourile MediaPro din Buftea unde se filma primul sezon de la Vocea României. Țin minte și acum că stăteam undeva sus în gradenă, lângă PR-ul Pro și cei din redacția știrilor. Postasem o poză din platou înaintea primei ediții live și primesc un mesaj de la un prieten din Londra, manager de hotel, ce îmi spunea că tocmai atunci aveau loc și preselecțiile pentru audițiile din primul sezon The Voice UK și m-a întrebat dacă vreau să vin. N-am stat pe gânduri și am zis da.
Spre deosebire de entertainmentul de la noi, în UK pentru show-urile tv – fie că vorbim de concursuri de talent sau de decernarea unor premii precum Brit Awards – trebuie achiziționat bilet pentru a participa, nu e cu public adus de trustul respectiv, așa cum se întâmplă la noi în mod frecvent. E o formă foarte bună de monetizare. Acolo am descoperit pentru prima dată accesul într-un platou tv pe bază de brățări, ulterior implementat și la Pro câțiva ani mai târziu. Ajuns în Manchester, mai exact în MediaCityUK, un fel de Buftea la noi, am simțit efectiv cum intru într-o altă lume. Și mi-am zis, I’m staying! Totul e diferit, de la felul în care este construit platoul, modul în care este făcută antifonarea, sunetul mai clar, de o calitate net superioară, iar tehnica mult mai apropiată anilor în care trăim, nu cu aparatura anilor ´90. Odată intrat în platou, mi-a fost ușor și firesc să inițiez o discuție cu un documentarist din echipa de producție. Le-am spus că dacă au nevoie de un om dornic să învețe, dar fără să fie neapărat plătit, eu vin. Așa am și interacționat prima dată cu Sir Tom Jones, Jessie J, Will.I.Am sau Danny O’Donoghue (The Script), primii antrenori The Voice UK.
Ce ai învățat din munca pentru Live Nation?
În 2012 am pășit prima dată în MediaCity. Dar invitația și oportunitatea de colaborare n-a venit imediat, ci doi ani mai târziu, timp în care am văzut ce înseamnă cu adevărat televiziunea în Regat. Atunci când vine vorba de turneele internaționale ale artiștilor, am învățat ce înseamnă să-ți respecți munca și să îți fie și retribuită, pe deasupra. Am învățat cum este să ai o disciplină în lucrurile pe care le am de făcut, căci în contextul ăsta, rezultatele se văd imediat. Iar asta depinde foarte mult de câtă pasiune pui în ceea ce faci. Dacă ce ai de facut, te face să arzi cu adevărat, nu se poate să nu ai rezultate bune în sensul asta. Din fericire, cred că am avut ceva reușite dacă tot fac asta de aproape șase ani.
Care sunt proiectele pentru care ai lucrat?
Am început să lucrez ca documentarist pentru The Voice UK în 2012 și 2013, realizând partea de storytelling a participanților. În 2014 am făcut parte din organizarea Fusion Festival realizat cu ajutorul Capital FM, unde au performat artiști precum Pixie Lott, Paloma Faith, Ella Henderson, Jessie J, PitBull și mulți alții. Iar pe final de 2014 am început să colaborez cu echipa de producție ce a organizat Brit Awards (cele mai importante premii muzicale britanice) pentru evenimentul de anul următor, colaborare ce continuă și în prezent.
Dacă vorbim despre turneele la care am lucrat, ordinea lor cronologică este: Usher – The UR Experience, Adele – Adele Live 2016, Coldplay – A Head Full of Dreams, Bruno Mars – 24K Magic World Tour, Celine Dion – Celine Dion Live 2017, Adele – Adele Live 2017, Mariah Carey – All I Want For Christmas is You, Sam Smith – The Thrill of it All, Beyonce – On The Run II, Justin Timberlake – The Man of the Woods, Jessie J – R.O.S.E. tour.
Care e job-ul tău în asemenea contracte? Ce trebuie să faci?
Task-urile diferă de la un proiect la altul. Au fost proiecte unde am fost omul bun la toate: am ajutat organizatorii pe partea de backstage ca supervisor, m-am asigurat că totul se desfășoară în parametrii optimi, că nu există probleme de ordin logistic sau tehnic, iar dacă existau, trebuia să să le raportez. Totodată, au fost proiecte în care m-am ocupat de partea de promovare, unde am creat conținut, am făcut storytelling, m-am ocupat de social media având acces la milioane de abonați și am realizat campanii, am făcut comunicarea pre și post eveniment sau m-am ocupat doar de monitorizarea tuturor celor de mai sus și raportarea lor.
Trebuie să stai tot timpul în stand by și dacă ești chemat, îți faci rapid bagajele? Sau știi cu mai mult timp înainte și îți poti planifica lucrurile?
Fiind un colaborator extern, de cele mai multe ori sunt anunțat despre proiecte cu luni bune înainte. Uneori, intern, îmi arăt eu disponibilitatea pentru proiectele la care pot participa. De asemenea, un avantaj al acestei forme de colaborare e că pot să-mi aleg perioada sau orașele pentru care pot face parte din proiect. Deci implicit, știu de ele cu ceva timp înainte.
Au fost și momente în care am refuzat proiecte, unul din ele fiind turneul lui Justin Bieber – Purpose World Tour 2016. Am simțit că nu mă mulez perfect pe proiect, dar totodată eram implicat și într-un talent show din țară. Alt proiect pe care l-am „ratat” a fost turneul Dangerous Woman pe care Ariana Grande îl realiza în 2017. Fiind prins cu sesiunea, dorința de a îmi termina studiile și de a fi un student integralist bursier vreme de doi ani a fost mai mare decât participarea la acest proiect. Ulterior, am urmărit de acasă comunicările interne, știrile, precum și tot ce se întâmpla în cadrul turneului în Manchester. Pe 22 mai 2017, în seara primului concert din Regat, a avut loc un atentat cu bombă, soldat cu 22 de morți și peste 800 de răniți. În momentele alea, inevitabil m-am gândit la ce se întâmplase acasă, în Colectiv. Din exterior lucrurile par minunate, the dream job – și se creează impresia că totul e glossy și frumos, dar riscurile sunt de cele mai multe ori destul de mari.
De cel puțin două ori mi s-a întâmplat ca noaptea, cu doar câteva ore înainte să urc în avion spre UK, să fi avut loc un atentat undeva în apropiere de Londra sau în aeroport. În urma celui din Manchester, am văzut și cea mai mare mobilizare după ce a trecut unda de șoc. La doar câteva zile după atentat, Scott Scooter Braun a adunat cei mai mari artiști pe aceeași scenă, într-un concept numit One Love Manchester, scopul acestuia fiind strângerea de fonduri și de donații pentru victimele și familiile celor răniți în cadrul atentatului. Am fost extrem de impresionat de desfășurarea extraordinară de forțe, o armată întreagă de oameni ce și-au dedicat toate resursele pentru aceeași cauză, iar cele 50.000 de bilete s-au epuizat în mai puțin de 20 de minute. Evenimentul a scris istorie, atât prin media tradițională, cât și prin social media. Peste 11 milioane de spectatori au urmărit concertul pe BBC One, fără a mai pune la socoteală cifrele de live streaming de pe platformele sociale. Totodată, în cele trei ore de concert prin biletele achiziționate, Crucea Roșie Britanică și Facebook Fundrasing au raportat donații de aproximativ 7 milioane de lire, întreaga perioadă de la atentat și până la terminarea campaniei însumând un total de 17 milioane de lire.
De altfel, One Love Manchester a fost proiectul la care am refuzat să fiu plătit. Ariana Grande alături de nume precum Justin Bieber, Miley Cyrus, Pharrell Williams, Coldplay, Black Eyed Peas, Chris Martin, Robbie Williams, Mac Miller, Victoria Monet, Niall Horan, Imogen Heap, Liam Gallagher, Marcos Mumford and Little Mix s-au alăturat strângerii de fonduri. Acest gen de eveniment a fost şi singurul la care am stat în stand by și mi-am făcut rapid bagajele și am plecat.
(imagine din fata stadionului din Manchester, dupa atentat)
Există un cod de etică pe care-l semnezi? Sunt reguli de lucru pe care în România nu le știai?
Da. Și da. Sunt o groază de protocoale despre care nici n-am știut. Primul lucru care te întâmpină atunci când ajungi acolo e un teanc de hârtii necesare în vederea acreditărilor și pentru a intra în posesia badge-urilor. Sunt tot felul de cerințe sau proceduri pentru a ajunge efectiv să participi la ședințe de sumar, training-uri, backstage access, soundcheck access, eveniment și ulterior la sesiunile de meet & greet sau after party-urile organizate.
Unul din protocoalele mandatory sau anexa care stă la baza acestor colaborări e faptul că noi n-avem voie să realizăm poze, clip-uri video sau înregistrări audio fără acord. Nu avem drept de folosință a materialelor cu care intrăm în posesie și totodată nu avem dreptul de a schimba cursul sau destinația materialelor foto, video sau audio pe care le primim ori realizăm în cadrul evenimentelor, fără o aprobare în prealabil. Putem publica astfel de materiale exclusiv din perspectiva spectactorului, a participantului la eveniment, fără a face publice detalii din organizarea on-going tour-ului, backstage sau detalii logistice/artistice despre show, performance sau artist.
Cam câte job-uri diferite în comunicare/ PR / content sunt într-un turneu mondial al unui superstar?
Dacă vorbim exclusiv despre job-urile unui turneu, sunt destul de multe. Există job-uri exclusive doar pe partea de social media, storytelling, content video, visual effects, de copyright, job pentru comunicarea turneului și follow-up, job pentru monitorizare media sau job-uri pe partea foto și graphic design, atât în cadrul evenimentului, cât și post event. Apreciez foarte mult în UK că, odată ce ți se desemnează un job sau task, doar pe ăla îl faci. Și evident trebuie să-l faci cât mai bine. Nu ca la noi unde din PR sau comunicare, mai scapi puțin și în legal, contabilitate, booking sau management.
(cu Lee Ryan de la Blue)
Ce te-a impresionat cel mai mult în sistemul de colaborare/lucru?
Profesionalismul. Fără doar și poate felul în care comunică și se comportă cu tine, modul în care ești tratat și respectat, indiferent de mediul din care provii, țara de reședință, religie sau culoare. De-a lungul anilor, am întâlnit oameni din mai toate culturile și n-am văzut niciodată să existe vreo diferență sau un regim special ori preferențial vis-à-vis de unii sau alții.
În plus, motivația. Ești motivat să-ți faci treaba cât mai bine, să aloci toate resursele de care dispui pentru a duce la bun sfârșit ce ai de realizat, căci ți se inoculează ideea că ești parte integrantă din proiect, iar dacă ceva lipsește, proiectul nu funcționează cum trebuie.
Comparând România versus internațional, ce crezi că ar trebui să facă promoterii de la noi și oamenii de PR ca să funcționeze lucrurile mai bine?
Deși poate suna ușor idealist, ar trebui lucrat la cultura organizațională, să înțeleagă că oamenii lucrează tot cu oameni. Și că accentul se pune pe individ, pe empatie, iar ca obiectiv secundar pe proiect/eveniment și conversie, adica pe bani. Degeaba ai oameni competenți și cu know-how, dacă ei nu sunt motivați (și aici nu mă refer la partea financiară). Ar fi bine să priceapă că reprezintă o parte importantă din proiectul respectiv. Cea mai mare satisfacție vine atunci când evenimentul a ieșit bine și toată lumea pleacă acasă cu zâmbetul pe buze. Atunci știi cu adevărat că ai făcut tot ce a depins de tine. Nu trebuie scăpat din vedere un aspect, singurul de altfel, extrem de important. Experiența celui ce realizează conversia. Plecând de la comunicare, până la modul în care se organizează promoterii și spectacolul efectiv, spectatorul trebuie să trăiască o experiență. Timid încep să văd și o îmbunătățire în direcția asta.
(card de multumire trimis de Celine Dion tuturor celor care au lucrat pentru turneul ei)
Ce proiecte ai avut în România?
Au fost multe proiecte la care am adus o contribuție, dar cele mai dragi mi-au rămas cele precum Vocea României, X Factor, The Four – Cei 4, Eurovision, Sala Palatului alături de David Bisbal; proiectele unor artiști locali precum trupa Taxi, Direcția 5, Voltaj, Ștefan Bănică Jr, etc, dar și Cerbul de Aur. Aproape de sufletul meu rămân și nenumăratele campanii caritabile realizate în ONG-ul în care activez, organizate ani la rând în cadrul secției de oncologie a Spitalului de pediatre Marie Curie sau de Ziua Internațională a Autismului.
La ce lucrezi acum?
Independent de proiectele derulate în momentul de față alături de anumiți artiști – și independent de turneele deja programate în acest an – știu la ce ar trebui să lucrez și din care să fac o prioritate. Fiind întotdeauna pasionat de cunoaștere, de școală, de a învăța ceva nou, motivant și provocator, ar trebui să lucrez la proiectul de admitere pentru doctorat. Se îmbină foarte bine prima mea lucrare de disertație realizată în Dreptul Afacerilor pe tema criminalității informatice cu cea mai recentă în domeniul comunicării, pe tema managementului situațiilor de criză. Lucrarea de doctorat aș vrea să fie tot pe o axă ușor atipică: îmi propun să realizez cercetarea pe tema transformării relațiilor publice și impactul acestora într-o societate hiperconectată, dar și rolului pe care îl ocupă astăzi social media în timpul crizelor reputaționale.
Există vreun artist de la noi sau din străinătate pentru care ai lucrat și care ți-a dat o lecție de viață? (Poate fi pozitiv sau negativ.) Care e povestea?
O, da, cu siguranță din fiecare colaborare am avut ceva de învățat sau măcar vreo epifanie care m-a urmărit o vreme. N-am să uit prea curând momentul când, în cadrul turneului A Head Full of Dreams organizat de Coldplay în 2016, în cele patru zile de concert ce a adunat peste 304.000 de oameni pe Wembley Stadium, cineva din management-ul trupei a venit cu o scrisoare destinată lui Chris Martin, solistului trupei. Era scrisoarea unui copil bolnav, internat în spital, al cărui vis era să vorbească cu solistul Coldplay și să-i ureze mult succes înainte de show. Zis și făcut, printre probe de sunet și repetiții, s-a aflat imediat spitalul unde era internat cel mic și artistul i-a făcut o vizită. Emoția acelui copil de a-și vedea idolul în carne și oase mi-a rămas întipărită mult timp în memorie.
Același lucru s-a întâmplat și în turneul cu Adele, ea fiind îndrăgostită de copii. Isabel a fost cea care a impresionat-o până la lacrimi pe artistă. O luptătoare de doar 3 ani la acea vreme, diagnosticată cu o formă de cancer, și-a dorit foarte mult să-și împlinească un vis. Iar acela era să ajungă să o cunoască pe Adele, lucru care s-a întâmplat în backstage, înainte de show-ul de pe O2 Arena. Din povești ca astea am învățat că indiferent cât de sus ajungi, indiferent câte milioane de dolari încasezi pe o seară de concert dintr-o arenă, de fapt lucrurile care te fac să te simți cu adevărat fericit stau în gesturi mici.
Știu că lucrarea ta de master a fost pe tema administrării situațiilor de criză. În America de exemplu, comunicatorii care au lucrat la marile crize de comunicare – de la scandalurile #metoo până la scandalul Monica Lewinski sau acum cu Trump și prietenia lui electorală cu rușii – în toate aceste contracte de PR a fost implicat cel puțin un avocat.
Te-au contactat oamenii după ce ai obținut această dublă specializare – cred că unică în România?
Nu pot face o estimare în acest sens. Nu cred că sunt mulți cei care știu aceste detalii. Întotdeauna am fost cel care a stat în banca lui, fără să deranjeze, și cu atât mai puțin să vorbească despre lucrurile pe care le face. Felul în care aleg să folosesc social media e mai mult ca un reminder, unde îmi public amintiri, atât pentru mine, cât și pentru oamenii dragi mie din „bula” mea, dar niciodată pentru a mă mândri cu ce fac, cu cine sunt sau pe unde am mai ajuns.
Unde ți-ar plăcea să lucrezi? Pentru ce gen de proiecte? În România, în primul rând, apoi în străinătate?
Fără să ezit, în România mi-aș dori să rămân în continuare conectat show-urilor de talent, să lucrez cu artiști ofertanți pe tot felul de proiecte, dar am și un guilty pleasure pentru un proiect de muzică gospel. Spre finalul anului trecut am avut bucuria să pot asista un concert live organizat la Union Chapel, sub îndrumarea lui Karen Gibson, cea care a pus bazele corului regal, The Kingdom Choir, fiind cel care a interpretat piesa Stand by Me în cadrul nunții regale dintre Prințul Harry și Meghan Markle. Totodată, vreau să mă dezvolt pe o nouă axă, mai exact cea a gestionării și administrării situațiilor de criză. Orice criză poate deveni o oprtunitate dacă știi cum să o gestionezi.
Cât despre străinătate, mi-ar plăcea să colaborez cu Sony Music să mai asimilez knowledge și fără doar și poate să explorez piața din Statele Unite, căci acolo lucrurile stau cu totul altfel. Și de ce nu, sper foarte curând la un turneu organizat de Lady Gaga, dar momentan este doar rezident în Las Vegas, la Park Theater.
Chiar așa, de ce nu pleci din țară?!
În contextul actual, în ultimii doi ani am început să mă gândesc tot mai mult la acest lucru. N-am făcut-o până acum pentru că încă mai cred că și la noi se pot face lucruri chiar și la cel mai înalt nivel. Dacă e ceva ce obișnuiesc să spun fără încetare e că totul se poate realiza dacă ai echipa potrivită lângă tine. Totodată, îmi revin cuvintele pe care mi le-a spus acum 7 ani prietena mea Eve Soto, vocal coach în State și colaborator Sony Music: ca să poți să deschizi uși în afara țării, trebuie să faci lucruri acasă. Iar eu cred ca încă mai am lucruri de făcut acasă.
Te-a tentat comunicarea politică?
Da. De altfel, proiectul de admitere la masteratul în cadrul SNSPA a fost o analiză comparativă între campaniile Hillary – Trump, modul în care au ales să comunice, ce mesaje au livrat și ce tip de comunicare/tone of voice a avut un impact mai mare. De aproape 2 ani și jumătate, cochetez și cu lobby-ul politic, exclusiv pe parte de comunicare și imagine, cunoscând și câțiva disidenți politici. Literatura de specialitate defineste cinci reguli de aur ale lobby-ului profesionist: 20% drept, 20% politica, 20% economie, 20% diplomatie, 20% comunicare. Nu pot să spun încă dacă asta vreau să fac pe viitor sau nu. În schimb, mă bucur de noi contexte, oportunități și experiențe.
(cardul de multumire dupa BRIT AWARDS 2017)
Când ne uităm la vedetele din România și la administrarea imaginii lor, poți da câteva exemple de așa DA și câteva de așa NU?
Aleg să zic așa da atunci când persoanele publice înțeleg că reprezintă un model sau o sursă de inspirație pentru comunitățile pe care le coagulează în jurul lor, prin intermediul rețelelor de socializare. Implicarea acestora în campaniile de responsabilitate socială, pe teme aflate pe agenda publică, subiecte ce ne vizează pe noi toți fac o mare diferență, legitimând într-un fel existența și evoluția acestora în spațiul public. Atunci când este bine construită și administrată, imaginea va reflecta cu acuratețe nivelul de angajament în ceea ce privește calitatea și relaționarea cu diferitele categorii de public. Acest lucru solicită nu numai exploatarea palierului informațional, dar și implicare în modificarea activităților de bază ale individului.
Categoric voi spune întotdeauna așa nu atunci când nu există corespundere între identitate și personalitate. N-am reușit să înteleg până acum de unde nevoia și dorinta de a-și expune public și grosolan de la evenimente din viața privată, până la casă sau ce au în frigder. Pot să înțeleg curiozitatea în acest sens a celor care îi urmăresc, dar cred că toate astea se pot realiza într-o formă decentă.
Prin colaborarea cu Live Nation, ai văzut multe staruri internaționale la muncă, la repetiții, într-un context informal în care le poți intui caracterul. Ce artiști te-au impresionat și de ce?
Beyonce, fără nici un dubiu. Și foarte recent Pink pe care am întâlnit-o în urmă cu trei săptămâni. Îmi amintesc cum am văzut-o pe Beyonce prima dată în concert în 2014 în cadrul turneului The Mrs. Carter Show World Tour, iar o întreagă arenă de 12.000 de oameni cânta la unison fiecare vers. A fost o senzație unică și atunci am înțeles de ce i se spune Queen Bey. Ulterior, anul trecut am făcut parte din turneul On The Run II și am putut observa de aproape disciplina și minuțiozitatea pentru fiecare detaliu în parte, de la opening act, fie că a fost vorba de DJ Stylus sau Nasty P, până la fiecare grafică afișată pe ecranele arenelor, de la pasarele suspendate care tranzitau o parte a arenelor, până la ținute, lumini și jocuri de lasere, totul este gândit și special scriptat pe baza unui desfășurător. Același lucru l-am văzut recent și la Pink, în cadrul performance-ului de la Brit Awards de anul acesta, show care a închis gala. Ambele artiste pun mare preț pe echipa lor, de la tehnici la dansatori, căci fără un efort comun, nu ar putea livra publicului un produs pe măsura așteptărilor.
Uitându-te la ei cum se comportă în afara camerelor, când te-ai gândit „omul ăsta nu a ajuns întâmplător în clasamentele celor mai buni”?
Dificilă întrebare, căci aici s-ar încadra foarte mulți. Dar dacă ar fi să aleg unul singur, acela este Justin Timberlake, pe care l-am văzut prima dată în 2014 din ipostaza de spectator în turneul The 20/20 Experience. Iar anul trecut în turneul The Man of The Woods am avut și onoarea să lucrez cu el. Dacă ar fi să-l caracterizez într-un singur cuvânt, cu siguranță acela e showman. Sute de ore de repetiții, cu dansatorii, coregrafii, scenografie, proiecții, mapare în interiorul arenei și multe altele gândite de el și o întreagă echipă. Ca spectator, efectiv simțeai cum pășești într-o altă lume. M-a impresionat mult că în ziua ultimului concert din turneul european ce a avut loc în Manchester Arena, la soundcheck ne-a strâns pe cei prezenți acolo și a realizat un video pe care l-a și publicat pe rețelele de socializare, drept mulțumire pentru munca depusă de cei din backstage, cât și ca o dovadă cât de mult înseamnă asta pentru cei prezenți pe scenă.
Justin e un foarte bun producător, un artist dedicat, actor, soț, tată iubitor – despre toate astea povestește în cartea sa autobiografică Hindsight: and All the Things I Can’t See in Front of Me. Nu pune accent doar pe relația specială pe care o are cu Jessica Biel, ci vorbește deschis despre multe momente importante din viața lui, despre perioada N’Sync, dar și despre ce înseamnă producția de show-uri live sau despre cum a fost scrisă piesa Cry Me a River. În carte se mai regăsesc informații prețioase despre copilăria lui, pasiunea pentru muzică, sursele de inspirație și oamenii pe care i-a întâlnit pe parcursul carierei.
Nu avem o cultură a comunicării pentru divertisment, nu avem școală specializată pentru așa ceva. Pentru că ești și tu la început în meseria asta, dar ai reușit mult mai multe decât colegii tăi de generație, dă-le 5 guidelines pentru a reuși.
De când am început toată această aventură cu mulți ani în urmă am realizat că succesul depinde și de factori externi precum cei economici, politici, istorici, de epoca. Succesul sau ceea ce se vede are multe, multe în spate. Un bagaj complex de experiențe. Înveți că unii artiștii pe care îi apreciezi ani la rând, poate zeci de ani, nu sunt deloc ce par a fi, că titulaturile vin și pleacă, la fel și proiectele. Cu toții suntem un mozaic compus din alegerile și faptele noastre, fiind sculptorul propriei noastre ființe. De aceea cred că de la o zi la alta trebuie să luptam pentru a deveni cea mai bună versiune a noastră.
Nu cred că sunt în masură să dau eu altora instrucțiuni pentru a reuși, dar dacă aș putea, aș avea o scrisoare pentru mine, cel de acum câțiva ani, în care mi-aș spune: Nu mai amâna viața. Trăiește-ți visele, proiectează-ți viitorul, iubește, iartă. Fă o pauză, analizează-ți trecutul, prezentul și viitorul. Reconfigurează-ți traseul. Nu contează cât trăiești, important este să o faci frumos. Toți suntem niște autori care-și scriu opera zi și noapte, neîncetat, oriunde ne-am afla.
Guidelines scurte: Urmează-ți visul și pune multă pasiune în ceea ce-ți place. Fii productiv, creativ, nu reactiv. Nu renunța niciodată. Încerci de un miliard de ori, mergi până în pânzele albe și cumva vei reuși. Descoperă-ți potențialul și exploatează-l la maximum în cel mai frumos mod. Îmbrățișează criticile. Nu ezita să ceri ajutorul.
Ce le-ai recomanda să citească?
Recomandarile mele în materie de cărți vor fi pur subiective, cele de mai jos fiind cărțile care m-au ajutat să înțeleg mai bine industria în care activez, să utilizez noi mecanisme și să descopăr anumite skill-uri pe care nici eu nu știam că le am.
- E. J. Fleming, “The Fixers: Eddie Mannix, Howard Strickling and the MGM Publicity Machine”
- Judith Smith, „Good Self, Bad Self: How to Bounce Back from a Personal Crisis”
- Lanny J. Davis, „Crisis Tales: Five Rules for Coping with Crisis in Business, Politics, and Life”
- Lanny J. Davis „Truth to tell: Tell it early, Tell it all, Tell it yourself”
- W. Timothy Coombs „It’s Not Just PR: Public Relations and Society”
- W. Timothy Coombs „Code Red in the Boardroom: Crisis Management as Organizational DNA”
- Malcolm Gladwell, „Excepționalii”
- Thomas Beke, „Litigation Communication: Crisis and Reputation Management in the Legal Process”
