citesc o carte care stiu ca ma va urmari toata vara: The Inevitable – Contemporary Writers Confront Death.
20 de scriitori contemporani americani au fost rugati sa scrie despre moarte, iar textele lor au fost reunite de David Shields si Bradford Morrow sub cuvintele:
“Birth is not inevitable. Life certainly isn’t. The sole inevitability of existence, the only absolute consequence of being alive, is death.”
printre ei, Joyce Carol Oates si Jonathan Safran Foer.
nu e o carte despre moarte, oricit de ciudat ar parea la prima citire. e o carte cu eseuri biografice despre unii dintre cei mai misto scriitori americani.
dezvaluind amintiri legate de moartea celor apropiati (in unele cazuri sinucideri dramatice), ei povestesc lucruri despre propriile persoane pe care nu le-ar fi dezvaluit niciodata la un interviu. aici, in eseu, li se pare ca pastreaza controlul.
mi-am propus sa citesc cite o poveste pe zi, astazi a fost prima poveste a lui David Gates despre vietile parintilor lui. un emotionat portret al tatalui lui care a trait pina la 92 de ani si se simtea ca la 16 (s-a si recasatorit la 71 de ani, iar ultimul sau mariaj a tinut 21!! de ani), asta in timp ce fiul – acum de 54 de ani – a ratat 3 casatorii.
pentru ca aceste eseuri sunt niste excursii f personale in viata autorilor lor, mi-am porpus ca in fiecare zi sa citesc cite ceva despre cel care si-a pus viata (si mortile apropiatilor) in carte. asa am descoperit corespondenta dintre David Gates si Jonathan Lethem (si el scriitor) despre viitorul cartilor, facebook si pseudonime care le fac viata mai usoara🙂
[…] Contemporary writers confront death – part1 […]
Ma bucur sa citesc aceasta serie articole si sa pot lasa un semn de apreciere!
Cu mai multi ani in urma, in timpul studentiei, am dat si eu peste un volum publicat de o editura muzicala romaneasca despre ultimele cuvinte spuse, auzite, sau soptite, de mari compozitori ai lumii inainte de a muri.In mod similar, am avut o reactie de reverenta linistita si am purtat cu mine multa vreme impresii de lectura uneori coplesitoare.
“Orele astrale ale omenirii” de Stefan Zweig e o lectura pe care as incadra-o in aceeasi categorie a revelatiilor sau reactiilor personale de fiecare data cutremuratoare in fata mortii. Intr-una din povestirile din aceasta carte, ajuns la Polul Sud, degerand in cortul sau, Capitanul Scott scrie ultimele cuvinte. “Cu degetele tot mai tepene, capitanul Scott scrie in ceasul mortii scrisori catre toti cei pe care ii iubeste si nu mai sunt vii.[…] Ca ultim gand, degetele tremurande, gata inghetate au mai exprimat o dorinta: ‘Trimiteti acest jurnal sotiei mele!’ Dar pe urma sterge, cu o groaznica certitudine, cuvintele ‘sotiei mele’ si scrie deasupra cuvintele care astazi infioara: ‘vaduvei mele.'”
Voi incheia cu un ultim citat pe care, acum ca il voi reda mai jos, nu pot sa nu-l aduc cu mine inapoi pe blogul meu cel ireverent, unde am “conservat” de altfel inca alte cateva citate similare (100% natural :), sa le pastrez savoarea intacta) din romanul unui scriitor extraordinar, pe care l-am descoperit in timpul sederii mele de anul trecut in India, Gregory David Roberts. Si scrie el, cu captivanta simplitate, in capitolul 35 al impresionantului sau “Shantaram” (2004):
“Men wage wars for profit and principle, but they fight them for land and women. Sooner or later, the other causes and compelling reasons drown in blood and lose their meaning. Sooner or later, death and survival clog the senses. Sooner or later, surviving is the only voice and vision. Then, when best friends die screaming, and good men maddened with pain and fury lose their minds in the bloody pit, when all the fairness and justice and beauty in the world is blown away with arms and legs and heads of brothers and sons and fathers, then, what makes men fight on, and die, and keep on dying, year after year, is the will to protect the land and the women.”
Beautiful, isn’t it?