Am primit de la Barbara Hangan, pictorița mea preferată din Cluj, o carte-interviu cu Daniel Wildenstein, a treia generație de negustor de artă, un om liber, cu povești, conexiuni, cultură și o experiență de viață uluitoare, dispus în fine să vorbească lumii despre profesiunea familiei sale.

Ca în cazul lui Berenson, și fondatorul casei Wildenstein a început negoțul cu tablouri dintr-o pasiune hrănită cu stăruință și transferată epidemic și celor din jur. Expertiza de artă și dealership-ul sunt, contrar a ceea ce ne-am aștepta, meserii noi, create să întâlnească banii cu arta și, pe parcurs, pentru mințile deschise și sufletele interesate, să educe, să cultive, să rafineze.

Om liber și în vârstă, cum spuneam, Daniel Wildenstein nu se mai jenează să înfiereze moda, într-un capitol dedicat, deplângând proastele obiceiuri iscate din snobism, lăcomie și oarecari dorințe de parvenire care fac oamenii să stea la coadă pentru a cumpăra tablouri încă ne-născute, care stabilesc că un tablou prost al unui celebru trebuie să coste infinit mai mult decât un tablou bun al unui anonim, care răstoarnă imaginile obiective pe care ochiul le vede și afirmă ritos că ce-i urât e frumos și viceversa. Și toate astea doar în numele modei.

Dacă o lași să intre prea mult în viața ta, ajungi să constați că moda e un exercițiu de putere. Al altora, asupra ta. Un cadru care îți permite să-ți treci opiniile sub tăcere și să le adopți pe ale celorlalți – daca asta e ce-ți dorești. Un aparent joc de seducție, dictatorial în fond, altfel n-ar clama veșnic că you must have this și must have that și nu ar mai avea canoane și nu i-ai deveni (fashion) victim.

Așa s-a și născut, spune povestea, din plictiseala doamnelor de la curtea lui Ludovic al XIV-lea de a se îmbrăca veșnic doar cu rochii unice (fiecare avea furnizorul ei de stofe și croitoreasa proprie, nici vorbă de producție de serie). Ce sens avea – și-au spus ele la un moment dat – să fii unică în fiecare zi? N-ar fi mai interesant să fim nu unicele ci PRIMELE – acelea capabile să influențeze ceea ce poartă TOATE celelalte femei? Dacă nici ăsta nu e exercițiu de putere…

Am uitat povestea, de la 1600 încoace, și tot cădem pradă modei și facem diverse lucruri în numele ei, doar ca, în retrospect, să le găsim groaznic de caraghioase. Crinoline, peruci, tocuri înalte, joase, vârfuri ascuțite, ba pătrate, platforme, vuittoane, unghii false, buze de colagen, corsete, silicon, pomezi. Ne tratăm oglinzile și propriul bun simț drept cei mai aprigi dușmani, încercând, în schimb, să ne înghesuim în haine care vin bine unor manechine ce nu mai reprezintă de mult un standard, ci o extremă. Și ne mirăm de ce nu ne iese și facem depresii pe tema asta.

Nu e nici un haz să te complaci într-o luptă în care ești desemnată victimă și addict a priori. Mai ales cu o chestie așa de frivolă cum e moda. Lucrez în domeniul “imaginii”, e suspect că spun asta, nu? Dar nu e mai simplu să ne alocăm mai mult timp pentru noi, realmente pentru noi, căutând să punem mai bine în valoare cine suntem, în loc să încercăm fără succes și sens să ne prefacem că suntem altcineva?

În loc să ne anuleze puterea de decizie, în loc să ne subjuge, putem să stăpânim noi moda, pornind de la ce ne vine nouă bine, de la ce e frumos pentru că ne place nouă, nu pentru că ne spun alții că trebuie să ne placă. De la ce am descoperit noi și am ajuns să apreciem singure. E doar o formă de egoism bine direcționat. Și, culmea, începe să fie… la modă. Iar ca fundal, sonor, ascultați ce zice Pink.

*
Sorana Savu este Senior Partner, Premium Communication

in fotografia de pe homepage e afisul expozitiei Barbara Hangan, Chipurile