Unul dintre subiectele pe care le pastrez in minte si sper sa le scriu cindva e legat de Alex Tomescu. despre talentul lui si despre ce a facut pentru public din momentul in care a inceput sa cinte pe vioara Stradivarius s-a scris mult. dar eu visez la un portret al lui Alexandru in care el sa nu rosteasca niciun cuvint, sa nu faca nicio declaratie.

am fost anul trecut unul din concertele lui la Sala Radio. cinta pe vioara celebra, asa ca pe lateralul salii erau bodyguarzii firmei care, prin contract, pazesc vioara. in dreapta mea era un domn care nu trada ca are vreo pasiune pentru muzica: chipul si atitudinea standard de bodyguard. cind Alex a inceput sa cinte, chipul bodyguardului s-a schimbat cu totul, misca barbia in ritm cu muzica, isi tinea respiratia in pauzele dintre note sau cind ritmul devenea extrem de alert. era evident ca stie bucata muzicala pe care o cinta Alex pe scena, dar era incredibil cit de profund o traia.
am aflat dupa aceea, ca la unul dintre spectacolele din tara a fost pe scena alaturi de pianist – Horia Mihail-, dind paginile partiturii, atit de familiarizat era cu muzica din acel spectacol.

Pentru mine, ce face Alexandru Tomescu cu vioara lui Stradivarius e oglindit in chipul domnului bodyguard; care n-avea pregatire muzicala si pe care muzica lui Alex l-a schimbat. Pe dinauntru.

Alexandru Tomescu e unul din oamenii aia rari care au smerenie fata de talentul lor si care , constienti de darul pe care-l au, nu doar ca lupta asemeni marilor campioni sa si-l perfectioneze, dar stiu sa-l si imparta cu lumea. si ce ma uimeste pe mine si ma emotioneaza (si ma face sa-l iubesc tare) e ca, intr-un mod pe care nu mi-l explic, ajunge cu muzica lui si in urechi si suflete mai putin educate in ale muzicii clasice (eu ma aflu in aceasta situatie, asemeni multor tineri care se bat pe bilete la concertele lui, cum s-a intimplat si pe blogul meu acum ceva vreme)

Zilele trecute Alexandru i-a dat un interviu lui Cezar Paul Badescu despre timp si valoarea lui . uitati-va la primele 2 minute din interviu fiind atenti la chipul lui Alexandru (s-a tuns recent, am zimbit cind l-am vazut in filmuletz, si n-ai zice nicicum ca el e cel care cinta muzica aia complicata de Bach), mai incolo uitati-va la miinile lui (pe la minutul 4 e un primplan cu degetele … genial) si-ascultati-i povestile despre pasiuni si perfectionism.

Eu stiu ca, mai devreme sau mai tirziu, am sa scriu versiunea mea despre cum il vad pe Alexandru Tomescu, dar pina atunci bucurati-va de 10 minute de interviu cu el, parte dintr-o serie de momente insufletite de Silva Dark.