Le pusesem cu grija, una peste alta, intr-un sac. Imi facusem de la inceput planul: sunt prea multe, sunt peste tot prin casa – ce n-am folosit anul asta, ajunge in sac. Am umplut sacul si o punga mare, albastra, de la Ikea. Stiam locul unde o sa le duc, aveam scenariul in minte despre cum – cind vor fi fost impartite – niste oameni se vor bucura.  

In timp ce caram sacul si punga pe strada, orgoliul prelua din greutati, ridicindu-ma in slavi: niste femei vor purta lucruri de firma pe care nu si le-ar fi permis niciodata, poate fara chiar sa stie ca sunt branduri importante. 

–         Buna ziua.

–         Inchideti usa aia, nu vedeti ca e frig?

–         Sigur, ma iertati.

–         Da?

–         Am venit sa las lucrurile acestea. Sunt haine, pantofi si genti. Bune. Unele nepurtate.

–         Nu primim. Noi stringem doar atunci cind ni se cere.

–         Bine. 

M-am intors dezamagita si-am iesit pe usa. Cind o inchideam, am vazut ca pe hol era o masa iar intre ea si perete, un spatiu liber. Am lasat punga si sacul acolo: “Nu ma mai car cu ele acasa. Daca voi nu le vreti, eu le las oricum.”

 S-a intimplat de dimineata, la biserica de la coltul strazii mele. A fost pentru prima data in ultimii cinci ani cind am intrat intr-o biserica fara sa fiu turista.