ieri am fost la un spectacol de dans si am fost la 2 pasi sa sarut o tinara dansatoare. de fapt, eu mi-as fi dorit sa ma ia in brate unul dintre dansatori, dar…

*
sa va spun mai exact cum a fost.

show-ul israelienilor de la Kolben Dance Company , ” Charlie Mandelbaum – o poarta cit o speranta”, a inceput inca din hol. dansatorii se plimbau printre oameni si executau miscari pe care, ceva mai tirziu, le-am vazut si pe scena.

primul pe care l-am vazut a fost domnul din fotografia de mai jos care , dupa ce a dansat putin, s-a dus si a luat in brate una dintre spectatoare. si eu m-am auzit spunind “vreau si euuuu”

 

mi-a auzit dorinta o dansatoare – mai degraba cred ca citea pe fatza mea – si a venit si a facut ea un numar cu mine. despre coordonare, despre a ne prelua miscarile una de la alta si despre apropiere.

ea mi-a imitat orice miscare a corpului si, mai ales, a capului dupa care  a inceput sa-si apropie fatza de a mea pina ne-am atins nasurile.

acesta e momentul…

Charlie, in conceptul lui Amir Kolben (care a facut si un casting la Sibiu, pentru dansatori in viitorul lui show), este inceptul show-ului magic: Charlie Chaplin, dar e si soldatul care a stat la punctul de granita care separa Berlinul de Est de cel de Vest (Check Point Charlie), dar si soldatii care au murit in conflictele in care a fost implicat Israelul.

si-as adauga eu, desi show-ul a fost creat inainte, si jurnalistii de la Charlie Hepdo.

Charlie e cel care are curajul sa iasa din rind.

Mandelbaum suntem toti ceilalti – care am putea fi Charlie dar nu avem intotdeauna curaj, nevalorizind ceea ce suntem.

*

Nu cred ca o sa aveti unde sa vedeti show-ul celor de la Kolben Dance Company, dar daca scriu astazi despre el este pentru morala lui care e valabila in viata, pina la ultima virgula.

*

Spectacolul a inceput in hol, cu cei care au avut curaj sa intre in jocul dansatorilor, a continuat in sala (dansatorii s-au mai jucat cu cei care isi cautau locurile) si-apoi au dansat pe scena spunind o poveste despre intrarea intr-o lume care e altfel: la intrarea pe scena fiecare dansator era verificat de un CTC-ist, care si el a ajuns sa fie verificat; orice  miscare care iesea din “grup” (o fata care sarea intr-o miscare care amintea de Chaplin) era readusa in normal etc. Multe dintre miscari erau dintre cele pe care le facusera in hol la intrare. Finalul, dupa un solo emotionant despre iubire, a fost cu toti dansatorii semi goi pe scena si cu o voce puternica din of , spectatorii au fost anuntati ca scena e o galerie si oricine poate urca pe scena, dar – ca la orice galerie – pot sa se uite, pot face fotografii, dar nu pot atinge exponatele.

*

Romanii sunt mai putinii participativi ( doar au invatat de la Eminescu ca “privitor  ca la teatru, tu in lume sa te-nchipui”) si nu erau in zona lor de confort cind artistii se apropiau de ei si-i invitau sa faca miscari de dans, sa intre in joc. le-a luat mult timp sa aiba curaj sa urce pe scena , la sfirsitul spectacolului.

dar…poarta aia, cit o speranta, care era mentionata in titlul spectacolului, poarta pe care au trecut-o marii Charlie din toate timpurile, e doar a curajosilor.

uneori arta ajuta la… curaj. inveti cum sa te arunci in gol pe o scena. oricare ar fi scena.

 

foto din spectacol: Sebastian Marcovici.