Sunt o persoana care are incredere in sine. Asa m-a construit viata, a trebuit sa ma descurc la nivel profesional singura de mica si, dupa ce m-am dat cu capul de pereti in diverse situatii, am invatat ca un NU e doar un NU si nu am mai luat personal niciun refuz profesional.

Cand eram mica, la scoala, pentru ca eram in clasa unde erau copiii influencerilor de partid care erau si mai avuti si mai avantajati, am inteles rapid ca marele meu atu era faptul ca ma ducea capul si eram buna la matematica. Luasem note atat de mari la admiterea la liceu incat m-au pus in clasa celor mai importanti desi familia mea, ca influenta si bogatie, era vai de ea…

Mi s-a setat deci de foarte mica certitudinea ca marele meu atu e ca ma duce capul si asta trebuie sa folosesc intotdeauna, dublat cu foarte foarte multa munca.

In continuare muncesc la propria educatie (cu una sau doua carti citite pe saptamana, in ciuda unui program draconic in alte directii – interviuri, traininguri, conferinte etc).

In continuare, desi am invatat de-a lungul anilor sa ma rasfat si rasplatesc mai mult, tot am momente in care “ma cert” ca nu muncesc suficient de mult si procrastinez.

Cum ziceam, am incredere in mine…Sau aveam pana la pandemie.

Doi ani de stat in casa sau pe langa casa, fara multe activitati sociale in afara prietenilor apropiati, m-au afectat emotional foarte tare.

Si, desi am muncit international (care pentru mine in acest moment e singura validare profesionala care ma intereseaza, pentru ca – cu toata modestia – in Ro nu am ce sa mai dovedesc), tot mi s-a parut ca am slabit ritmul, mi-am pierdut din skills-uri si nu-mi mai gasesc directia si motivatia de a face lucruri frumoase.

M-am luptat mult cu mine in lunile trecute, am plans de multe ori (la propriu, nu la figurat) pentru ca aveam atacuri de panica, mi se parea ca mintea nu merge cu viteza la care eram obisnuita si ritmul meu nu mai e la fel de sustinut.

Sigur ca am facut eforturi sa-mi “fac treaba” cat am putut eu de bine (ca sa nu incurc oamenii care depind de mine), dar am stat multe ore de vorba cu psihologul la telefon, explicandu-i reactii, cautand o descarcare a fricilor mele si o explicatie pentru ele.

Nu-mi aduceam aminte ca in ultimii 15 ani sa fi avut o asemenea criza de incredere… o asemenea durere interioara si frica, pas cu depresia.

Mi-am dat timp sa ma duc pana la fundul sacului, sa-mi analizez temerile si mecanismele de gandire, sa sufar cat am nevoie sa sufar (desi logica imi spunea ca nu e nimic de suferit, dar sufletul si mintea aveau altele pe “lista prioritatilor”)

Le-am mai povestit prietenilor cateodata ca simt ca nu mai am incredere in mine si in ceea ce fac, nu cautam incurajari ci  – ca la psiholog – voiam sa ma descarc pentru ca simteam ca s-a umplut paharul cu frici si … nu mai pot.

Nu scriu astazi aceste lucruri cautand alinare din exterior, sunt absolut ok si mi-am revenit (va spun imediat si cum), n-as fi pus oricum ceva privat in spatiu public pentru a cauta solutii; scriu pentru ca sa aveti intelegere fata de voi cand vi se intampla… pentru ca se intampla tuturor (chiar daca nu spun toti) sa li se scurga increderea de sine si in viata…

Nu sunt de specialitate, nu vreau sa va dau niciun sfat (nu mi-as permite), vreau doar sa va rog sa va dati timp sa consumati si sa rezolvati cele mai importante din fricile din mintea voastra, fara a va acuza, doar cu intelegere…

Pe mine m-a ridicat instinctul de supravietuire si constiinciozitatea de a nu ma face de ras la nivel profesional.

Cum ziceam, pentru mine e important in aceasta perioada a vietii sa am proiecte internationale… Unele sunt la urban.ro prin multele interviuri pe care le fac alaturi de colegii mei Oana si Edi.

In ultimele 4 saptamani, am fost de serviciu la interviurile internationale si, dupa un Tim Burton facut in martie, dar editat si scris acum cand a fost ridicat embargoul (il cititi aici, am avut pe lista unul dupa altul pentru ca asa s-a intamplat sa fie actorul Jeff Bridges (actor cu doua Oscaruri, interviul il gasiti aici), designerul de costume Coleen Atwood (4 Oscaruri si 12 nominalizari, interviul e aici), Daniel Tammet (savant autist, unul dintre cei mai inteligenti oameni din lume), unul dintre cei mai mari animatori de la Disney care a lucrat cu Walt Disney si l-a desenat pe Mickey Mouse, echipa de la His Dark Material (James McAvoy, Ruth Wilson, …).

Ca sa mai laud o data munca colegilor, precizez ca nu sunt toate interviurile – nationale si internationale – publicate in saptamanile astea pe urban.ro, pentru ca au mai fost si alte interviurile si articole complicate, si au muncit si ei f f mult.

Revenind la socul care m-a adus pe linia de plutire.

Eu sunt o persoana panicos tocilara… am mai povestit ca ma pregatesc mult pentru fiecare interviu – chiar daca am doar o intrebare la un roundtable. Tot timpul am in minte ca nu ma mai intalnesc cu omul acela alta data si, literalmente, trebuie sa-i ofer platforma sa spuna cele mai frumoase lucruri posibile, care sa motiveze si inspire oamenii., iar daca ma documentez si pregatesc suficient de mult sigur simt ceva in interviu si pot face conexiuni care sa duca la intrebari si raspunsuri care sa conteze.

Si, intre pregatiri dupa pregatiri pentru sirul asta de interviuri, cu seriale si filme vazute in avans ca sa stiu ce s-a intamplat pe acolo, sa pot sa relationez corect cu ce raspunde omul la interviu, dupa 2 carti citite la genialul Tammet, mi s-a intamplat intamplarea…

Mai intai a fost panica intalnirii pe zoom pt o ora cu unul dintre cei mai inteligenti oameni din lume (Daniel e un om cu mare mare bun simt si intalnirea a fost minunata), apoi dupa ce am fost atat de incordata ca am facut febra musculara😊, au venit interviurile Disney unde am aflat in timp ce eram intr-un roundtable ca urmeaza sa ma intalnesc cu Floyd Norman, animatorul care a lucrat pentru Mickey Mouse (pentru care nu ma pregatisem deloc).

Timp de 2 minute panica mea a fost fara limita, timpul se oprise in loc, pulsul meu batea cu viteza lui Usain Bolt, fotoliul se invartea cu mine, nu mai aveam aer… in timp ce creierul meu inventaria ce stia pe tema…

Si mi-am dat seama ca am citit doua biografii ale lui Walt Disney pentru ca sunt fascinata de geniul lui, ca am vorbit cu un super imagineer de la Disneyland Paris (aici reportajul) si ca de fapt, n-are cum sa nu stiu sa vorbesc ceva decent. In alea doua minute de panica am reusit magia, de la fundul sacului de unde eram cu increderea mea, am prins aripi si m-am ridicat.

Am facut fata si celui mai destept om din lume, Daniel Tammet (interviul cu el e aici) si magicului om care a desenat povesti cu Mickey Mouse. (interviul cu el e aici)

N-am o pilda pentru ce am scris, n-am nici concluzii. Ascultati-i doar pe oameni cand spun ca nu mai pot si dati-le spatiu daca ei asta cer, sau intindeti-le o mana de ajutor daca simtiti ca au nevoie.

Mintea omului e o chestiune foarte sofisticata si, pentru razboaiele din interiorul ei, fiecare trebuie sa gasim armele de lupta.