Am fost în pușcărie. De 7 ori, câte o zi. În 2 ani.
Și au fost unele dintre cele mai emoționante și mai dure experiențe pe care le-am trăit. Încă o dată am avut în față dovada că oamenii nu sunt 100% buni sau 100% răi, nici măcar intențiile lor nu se împart în bun sau rău.
Am mai povestit despre asta și experiențele de atunci, care sunt în continuare foarte emoționante pentru mine, pot fi citite aici
Mi-am adus aminte de aceste experiențe zilele astea pentru că am văzut cele 3 episoade din primul sezon al mini seriei BBC – Time.
E un serial artistic, nu documentar, scris de Jimmy McGovern, care spunea la momentul lansării în vara anului trecut că speră să pună în lumină realitatea sistemului penal britanic.
McGovern, un scenarist renumit, care s-a aflat și la originea filmelor Broken și Accused, a povestit că a avut inițial ideea de a plasa o dramă într-un bloc de celule în urmă cu aproape patru decenii. Și numai cine nu știe cum e pe bune într-o pușcărie (sincer nici nu vă doresc să aflați, dar nu e chiar ca în Umbre, Clanul sau serialul Vlad, sau ce ați mai văzut în filmele românești), nu înțelege că ai nevoie de multă onestitate cu tine și de întelegere a sensului vieții, de înțelepciunea de a nu judeca și a pune etichete înainte de a vedea întreaga poveste.
McGovern a recunoscut că a comis infracțiuni fără violență în tinerețe și asta dă o perspectivă onestă asupra felului în care se uită la răufăcătorii din film.
Cea mai recenta dramă a lui McGovern, Time, îl urmărește pe Mark Cobden (interpretat de Sean Bean), un fost profesor care a fost condamnat la patru ani de închisoare pentru conducere sub influența alcoolului, după ce un accident rutier în care a fost implicat a provocat moartea unui biciclist.
Pentru început, impresia pe care o are spectatorul este că locul lui Cobden nu este în pușcărie. Este un om blând, educat, care s-a trezit închis cu niște tineri foarte violenți, care nu se gândesc decât cum să se tortureze, la propriu, unii pe alții.
Serialul e greu de vizionat pentru că ilustrarea faptelor e foarte imersivă, atmosfera e foarte sumbră și te doare carnea pe tine, la propriu (mai ales că sunt și secvențe de automutilare), când urmărești acțiunea.
Deși e un serial ficțional, la momentul premierei în Marea Britanie, purtătorul de cuvânt al Serviciului Penitenciar a simțit nevoia să facă o declarație publică despre importanța educației în reabilitare și despre preocuparea instituțiilor britanice pentru reintegrarea deținuților. Cam atât e de puternică, autentică și credibilă această miniserie.
E despre pușcării și deținuți și nu are partea de „relaxare” din Orange Is The New Black unde e și o perspectivă feminină, dar Time e de văzut și de către femei nu doar de bărbați, cum v-ați gândi la o primă citire. Pentru că sunt acolo și laturi ale poveștii care pun problema moralității din perspectiva alegerii dintre familie și corectitudine, iar acesta e un pretext să ne uitam puțin la propriile alegeri și decizii.
Mă întorc la experiența mea din penitenciar pe care am descris-o în prefața ediției române a cărții Orange Is The New Black. Povesteam acolo cum deținutele au vrut să ne facă un cadou pentru cursul și întâlnirea noastră cu ele, așa că au invitat-o pe o colegă de-a lor să ne cânte ceva. Fata – care cânta dumnezeiește – n-a avut curaj să cânte uitându-se la noi, așa că s-a dus într-un colț și întoarsă spre perete a început să cânte.
Cand s-a întors, ea plângea, noi plângeam.
Întotdeauna e o cale să fim pe aceeași lungime de undă cu cei pe care nu-i dorim aproape pentru ca au luat niște decizii greșite în viață. Mă emoționează în continuare gândul la acea întâmplare și seamănă mult cu ce veți vedea în miniseria TIME.