preambulul rubricii As I hnow him/her e aici.

Prima data cand m-am intalnit cu numele Claudiu Bleont e pe la 7-8 ani., sau poate chiar mai putin. Eu pe covorul din sufrageria apartamentului din Alexandria, unde locuiam cu parintii mei, el – cred ca inca student – la emisiunea in limba germana la televiziunea nationala, in vremea comunistilor.

Pentru cine n-a trait in vremea comunistilor putin context: limba germana nu era chiar ceva accesibil pentru populatie cu atat mai putin pentru un copil din familie de muncitori, un fel de morometi mutati de la tara la oras (invatam la scoala rusa si franceza).

Dar nu aveam programe tv foarte multe, asa ca ne uitam la cutia cu imagini alb negru de cate ori televiziunea nationala emitea ceva, inclusive emisiunea in limba germana, sau emisiunea in limba maghiara.

(acum ma gandesc cum naiba ii lasau sa faca asemenea emisiuni atunci, dar poate ca si minoritatile trebuiau instruite in linia partidului)

Revenind, imi amintesc perfect cum stateam pe mocheta galben prafuit langa televizorul asezat in biblioteca din aia care ocupa un perete, avea si spatiu de bar (nu erau bauturi acolo) si loc de bibelouri, desigur.

Dl Bleont – tanar june – recita ceva in limba germana. Habar n-am ce, dar stiu ca eu ma uitam – si din instinct, imi curgeau lacrimile pe obraz.

Imi amintesc ca a intrat mama in sufragerie si, vazand ca plang, m-a intrebat ce am iar eu senina am zis, semnaland cu mana sa n-aiba nicio grija “nimic, ascult o poezie”.

Cu mintea si experienta de astazi, cu sute de filme si spectacole de teatru vazute, stiu ca acolo a fost magie, a fost super talent si super interpretare si, mai ales, era sinceritate.

Eram un copil extrem de needucat artistic care era impresionat pana la lacrimi de ceva ce transmitea un actor intr-o limba din care nu intelegeam nimic. (in plus, nu era nimeni in familia mea care sa fie preocupat de teatru film, actorie, nici nu avea unde sa intalneasca asa ceva suficient de des incat sa ma indrume si pe mine)

Peste ani, am inceput sa vad cat mai multe filme, sa invat despre teatru si film, sa fiu in preajma multor actori si regizori importanti in meseriile lor.

L-am vazut pe Claudiu Bleont in toate filmele pe care le-a facut dar pastrez aproape de inima mea – O vara de neiuitat (in regia dlui Lucian Pintilie) si Pas in doi (in regia lui Dan Pita).

Am facut acum ceva ani un interviu cu domnul Pintilie (tocmai lansase cartea Bricabrac) si cand am inceput sa vorbim despre O vara de neuitat si i-am spus povestea mea, mi-a replicat, cu vocea sa guturala si chipul de  Mos Craciun care zambea –  “ce norocoasa sunteti”.

A fost de mai multe ori contextul in care as fi putut sa-l intreb pe dl Bleont despre acel moment (a fost in spectacole sau filme realizate de prieteni de-ai mei), dar n-am avut niciodata curajul. Si n-am facut niciodata un interviu cu dansul. M-am interesat insa discret despre cum munceste la repetii, despre cum se raporteaza la colegi, l-am si vazut la o repetitie acum ceva ani, de undeva din fundul salii.

Cred ca e genul foarte meticulos cand ii place ceva si are o cultura vasta care-l ajuta sa aiba racord in scena cu multe intalmplari din viata reala; si doreste sa-si impuna punctul de vedere in ceea ce conteaza pentru el.

Peste ani, au fost multe decizii profesionale ale domnului Bleont care nu mi-au placut – reactii in spectacole sau dincolo de scena – dar eu de fiecare data cand il vad pe un afis, ma gandesc la poezia in limba germana. Unde era har si magie in actorie.

Si ma gandesc ca marea smecherie in vietile noastre sa este sa fim constienti de harul pe care-l avem (pentru ca toti am fost haraziti cu ceva la venirea pe lume) si sa facem cumva sa nu se arda, sa nu se consume, indiferent de oamenii cu care ne insotim si care ne influenteaza vietile.