Author : Ana Maria Onisei

Anamaria&Raduradu muntean si anamaria marinca ii învata pe tinerii londonezi sa faca film

radu muntean si anamaria marinca ii învata pe tinerii londonezi sa faca film

la sediul icr londra, în inima orasului care va gazdui Olimpiada – radu muntean si anamaria marinca au lucrat cu tinerii defavorizati din estul londrei, east end. rezultatul – un scurtmetraj care va fi proiectat in cadrul Festivalului de Film East End  (3 – 8 iulie)

scenaristul alexandru baciu si monteurul catalin cristutiu fac si ei parte din proiectul intitulat east meets east 🙂

tinerii, intre 16 si 25 mai, au avut fiecare rolul lor in echipa – regizor, actor, cameraman, sunetist, producator -, iar radu muntean si anamaria marinca i-au indrumat.

s-au folosit inclusiv ketchup si acuarele din dotarea institutului pentru citeva scene care aveau nevoie de… singe.

intr-una dintre pauzele de lucru, anamaria marinca s-a asezat la pianul stenway din 1895, in sala „george enescu“ de la insitut sa cinte, in timp ce radu muntean – singur in public – o asculta

e prima data cind cineasti romani fac parte dintr-un asemenea program. east meets east continua pina pe 26 mai, cind va sosi la londra catalin cristutiu.

***

relatare de la Ana Maria Onisei, jurnalist, rezident ICR Londra.

2765
bisset2Naturaletea lui Jacqueline Bisset

Naturaletea lui Jacqueline Bisset

Pe canapeaua din camera Hotelului Intercontinental unde e cazata, Jacqueline Bisset si fotograful Petrica Tanase, de la Adevarul, zapeaza printre instantaneele sedintei foto.

“Kill this one!”, ride Bisset si-i cere sa stearga o fotografie mai putin reusita. Poarta o camasa alba si niste pantaloni tigareta negri. Arata ca desprinsa din Jardin des Tuileries, cu alura pariziana a unei doamne rafinate, desi e de origine britanica si locuieste in Los Angeles.

Perfectionista, Jacqueline Bisset a cerut sa facem fotografiile inainte de interviul pe care il programasem, cu ocazia venirii la Bucuresti, unde a fost invitata de onoare la Gala UNITER.

Petrica se inclina usor, in blugi si sta relaxat, cu piciorul drept tras sub el. Sunt concentrati si privesc in ecranul mic al aparatului de fotografiat, capetele aproape li se ating.

“You like this one?”, il priveste Bisset, “OK, we’ll keep it. You’re the boss!”.

De la distanta, scena are o caldura aproape ireala: Jacqueline Bisset, una dintre cele mai frumoase actrite ale lumii, ne-a primit in apartamentul ei si alege fotografiile zimbind, cot la cot cu Petrica, cu tact si onestitate.

Aceeasi onestitate cu care isi asuma exercitiul expunerii publice si al feminitatii, dupa peste 40 de ani de cariera:

Înainte de Gala UNITER, vorbeam cu directorul hotelului Intercontinental. L- am întrebat: „Cu ce să mă îmbrac? Să mă îmbrac pentru audienţă, pentru oamenii de teatru sau pentru marele public?” A răspuns: „Pentru public!” „Chiar dacă acea versiune a mea nu e atât de aproape de mine?” Mi-a spus: „Fii naturală, dar indiferent ce decizi, vei fi privită ca o divă de publicul din România”. M-am gândit: O, Dumnezeule! Sunt orice altceva decât o divă în viaţa personală! Până la urmă, sfârşesc întotdeauna în rochia care mă face să nu arăt prea grasă! La asta se reduce totul pentru o femeie!

Dupa ce interviul se incheie si coborim in strada, Petrica exclama: “E extraordinara! Incepuse sa-mi bata inima un pic mai tare cind mi-am dat seama ca sunt atit de aproape de ea.”

Foto Petrica Tanase

2179
ana onisei amos ozFata in fata cu Amos Oz

Fata in fata cu Amos Oz

“Vreti o cafea?”, au fost primele cuvinte ale lui Amos Oz inainte de interviul pe care urma sa-l facem, putin dupa ora 12, in bistroul de la etajul 21 al Hotelului Intercontinental.

Eram amindoi in picioare, ii fusesem prezentata la scurt timp dupa ce aparuse imbracat intr-un costum gri deschis. Atunci a intrebat si-a asteptat sa ma asez pe unul dintre fotolii si abia apoi s-a asezat si el, ca intr-un mic ritual.

Venea dupa o zi in care avusese o conferinta de presa, citeva intilniri si un dialog cu Gabriel Liiceanu, pe scena Ateneului Roman. De dimineata fusese la Universitatea Bucuresti, unde i se decernase titlul de Doctor Honoris Causa. Iar dupa interviuri – doua in ziua aceea – se pregatea de o sedinta de autografe, la Libraria Humanitas Kretzulescu.

***

Oz nu lasa sa se vada oboseala. Il tradau gurile dese de cafea – mina tinea, insa, ferm ceasca – si privirea. Fara sa faca pauze lungi intre raspunsuri, Amos Oz isi decupa cite o felie milimetrica de destasare, de visare si ochii lui albastri sorbeau din imaginea blocurilor cenusii ale Bucurestiului vazut de la inaltime, luminate de soare.

Calm – de o liniste adinca, rascolitoare –, s-a intors cu rabadare in timp, pentru a nu stiu cita oara, intr-un trecut marcat de Holocaustul anilor ’40 si de sinuciderea mamei sale, cind avea doar 12 ani:

Dacă mama dumneavoastră n-ar fi murit, în ce moment al vieţii v-aţi fi dorit foarte mult s-o aveţi aproape?

Nu mă pot gândi la un singur moment. Mi-aş dori să fi fost lângă mine oricând. Pur şi simplu mi-aş dori să fie în viaţă. Să împărtăşesc cu ea tot ce trăiesc, să-mi cunoscă copiii şi nepoţii – asta ne-ar fi făcut mult bine, şi ei, şi mie.

Aţi plâns când a murit?

Nu, aproape deloc. Eram mai degrabă furios. Furios pe ea, pe tatăl meu şi pe mine. N-am plâns nici mai târziu. În acele vremuri, nu credeam în lacrimi. Lacrimile nu erau pentru bărbaţi, nici măcar pentru cei mai tineri. Etosul societăţii era puternic masculin, iar lacrimile erau o treabă femeiască.

***

In urma cu doi ani, am facut un interviu prin telefon cu Amos Oz. Am scris atunci despre vocea lui, care cucerea totul in cale.

Acum, fata in fata, Amos Oz avea aceeasi voce, insa, fiindca nu mai era distanta, devenise uman. A si glumit la un moment dat, cu trimitere la anduranta casniciei lui, de aproape 50 de ani: “Oi fi eu celebru şi plin de expunere, dar spăl bine vasele!”

P.S. Un citat frumos din conferinta de la Ateneu, pentru Cristina: “Când scriu, uneori, mi-e milă de mine. Stau câte două ore ca să găsesc locul potrivit într-o frază pentru un cuvânt, dar nimeni nu observă că e pus unde trebuie. Observă doar
dacă e plasat greşit. Aşa că muncesc pentru a trece neobservat.”

***
Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul, Dilema Veche.

Foto Lucian Muntean/ Adevarul.

2501
Lev_grossman_2011scurta lectie despre succes: lev grossman

scurta lectie despre succes: lev grossman

lev grossman scrie la time magazine pe cultura si tehnologie. ii citesc textele de mai bine de doi ani. e destept, scurt, taios cind e nevoie, si are un umor intelectualist proaspat. e si absolvent de harvard si-a colaborat cu jumatate dintre cele mai tari publicatii care sint editate in america si se citesc peste tot in lume.

scrie cite patru, cinci materiale pe luna, posteaza si pe blog. n-are mai mult de 45 de ani si e autorul a trei romane, cel mai recent, aparut in 2011 – the magician.

sint memorabile textele lui lev grossman despre steve jobs (din numarul anirversar time) si despre scriitorul jonathan franzen (prima pagina a revistei, cu titlul: „marele romancier al americii “. asa cum emotionant e un eseu personal despre samuel beckett, scris de curind pentru siteul revistei.

ideea sa-i scriu lui lev grossman sa-l intreb daca ar vrea sa recomande citeva carti pentru cititorii din romania mi-a venit intr-o dimineata, in taxi, in drum spre serviciu. tocmai cititsem topurile lui cu cele mai bune carti din 2011 si ce va urma in 2012 din time.

eram “prieteni” pe facebook, il urmaream asa. i-am scris un mesaj lung, elegant si explicativ – m-as bucura sa accepte daca nu i se pare o propunere prea “exotica”.

a raspuns simplu, la scurt timp dupa ce primise mesajul – si la statutul lui, cred ca primeste zeci sau sute pe zi. in america era ora 8 si 20 dimineata: Of course, I would love to. I’ll send you some recommendations shortly.

aproape am tipat de bucurie in redactie. grossman a trimis recomandarile peste 10 zile, pe 23 decembrie, cu o zi inainte de ajunul craciunului (deadlineul era dupa 1 ianuarie), cind multi dintre romani nici nu mai raspundeau la telefon pentru presa. apoi, cind i-am trimis pdf-ul cu paginile in care aparea – cu poza lui luata de pe Wikipedia 🙂 -, a raspuns din nou, cu multa eleganta. The piece looks great Ana-Maria. Happy to be part of it.

***
datoria jurnalistului e sa incerce. oricind. iar cel care raspunde nu e obligat s-o faca. felul in care lev grossman a raspuns – sint convinsa ca avea de scris o multime si aparitia unui text in romania nu era cel mai sus target – a fost o lectie despre firesc si succes: sa ai modestia si deschiderea de a munci chiar si pentru lucrurile mici si de a-ti pretui, de fiecare data, cititorii.

*
Ana Maria Onisei este jurnalist, a publicat in Adevarul, Dilema Veche, Esquire, Tabu

2884
principesain spatele interviului cu ASR, Principesa Margareta

in spatele interviului cu ASR, Principesa Margareta

Inainte de ultimul draft pe care l-am editat pentru interviul cu Alteta Sa Regala Principesa Margareta voiam sa las lucrurile sa curga altfel.

***
„Nu vreau sa tin discursuri, să dau lectii nimanui. Numai prin exemplul personal putem sa mergem inainte. Si oamenii vor intelege.“, spusese spre finalul interviului Alteta Sa Reagala.
Mi-as fi dorit ca fraza asta sa fie chiar finalul textului din ziar. Ultimele cuvinte pe care le puteai citi. Pentru ca in ele se ascundea cheia unei marturisiri grele, sincere si, de aceea, frumoase pe care Alteta Sa Regala Principesa Margareta si-o asumase.
Mi-am dat seama apoi ca vorbele aveau mai multa valoare la locul lor, acolo unde erau si in timp real (in timpul interviului).
Ca un contrapunct nobil, nu ca un aratator infipt in ochiul publicului.

***

Cind am intrebat-o pe Alteta Sa Regala Principesa Margareta: Care e un mesaj pe care tineti sa-l transmiteti mereu? , a existat un moment de liniste. Simteam ca am provocat.
Era o intrebare al carei raspuns putea genera o reactie de aparare. Traim in vremuri in care atacurile catre Rege si Casa Regala si paranoia sociala sunt o presiune in plus pentru membrii Casei Regale.
In schimb, a urmat asta: „Nu vreau sa tin discursuri, să dau lectii nimanui. Numai prin exemplul personal putem sa mergem inainte. Si oamenii vor intelege.“
Ca un contrapunct nobil, nu ca un aratator infipt in ochiul publicului.

Si, judecind dupa reactiile de pe Facebook ale celor care au citit interviul, a fost un puternic exemplu.


foto Petrica Tanase
*
Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul, Dilema veche

2187
110921_MG_0045psUn interviu cu Helene Grimaud

Un interviu cu Helene Grimaud

Am inceput sa iubesc muzica clasica prin anul doi de facultate. A-nceput c-o inregistrare de pe site-ul Radio3Net a Concertului nr.2 de Rahmaninov, cu London Symphony Orchestra si Vladimir Ashkenazy la pian.

Nu era prima data cind ascultam muzica clasica. Mi-o amintesc din copilarie pe mama facind curat duminicile pe Simfonia nr. 9 a lui Beethoven. „Ma umple de energie“, spunea.

Acum, insa, o faceam constient.
Stateam zilnic lipita de boxe. Scormoneam dupa noi nuante cu fiecare reascultare. Pe concertul asta am plins. Am ris. Am uitat sa respir.

***
Citiva ani mai tirziu, cautind si alte interpretari pentru concertul lui Rahmaninov si-am gasit-o pe Helene Grimaud pe Youtube. A fost hipnotizant intr-un fel in care nu-mi imaginasem vreodata. Ascultam, priveam si-ntelegeam de ce muzica clasica te poate face sa te desprinzi de toate.

Ce adoram cel mai tare era felul pasional in care Helene Grimaud se apropia de pian. Emotia dusa la extrem, aproape pina la epuizare. In acelasi timp, controlul rece, asumarea acelui abandon pina la punctul fragilitatii.

In Festivalul Enescu de acum doi ani am ascultat-o cu Rahmaninov live, dintr-o loja a Salii Palatului. De la emotie, imi amortisera palmele.

***
In urma cu citeva zile am intervievat-o.

***

Pina la momentul interviului cu Helene Grimaud trecusera 6 ani de cind eram fana. Cumparasem toate inregistrarile pe care la gasisem in Romania, printre care si o integrala Warner Classics a concertelor ei preferate. Asa am descoperit Concertul nr. 1 de Brahms cu care a venit la aceasta editie a Festivalului Enescu.

Nu era extraordinar doar faptul ca o ascultam pentru a doua oara live, dupa ce invatasem pe de rost concertul de pe inregistrare – Festivalul George Enescu e un regal, de fiecare data -, ci si ca aveam sansa sa stau citeva minute cu ea.

La interviu a venit in jeansi si-n adidasi. Purtind putin machiaj si cu parul desprins, aproape salbatic. Era manierata si calda intr-o sala micuta de la etajul 5 al hotelului Hilton unde era cazata. Ochii, de un albastru metalic, erau insa, cei care intimidau. Nu puteai vedea nimic in si dincolo de ei si asta iti dadea, cu fiecare privire, o senzatie de infinit, de imaterial care te tintuia.

Si daca am ramas cu ceva puternic dupa interviul asta, a fost tocmai privirea. Si felul in care a raspuns la o intrebare care n-a ramas in interviul final. „Cind cintati, exista pasaje pe care le traiti intens si respirati intr-un fel nepamintean de fiecare data cind se-ntimpla asta. Ce simtiti atunci?“. „Nu sint constienta de asta“.

Ii multumesc domnului Daniel Ivan.
*
Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul, Dilema Veche.

1695
imgFrédéric Beigbeder3Beigbeder, întins pe canapea

Beigbeder, întins pe canapea

Cel mai tare îmi place cand un intervievat lasa garda jos. Si se joaca. E-o forma de protectie data de combinatia unei marturisiri sub centura si dorinta de ascundere care-o urmeaza; glumeste, te ia si se ia la misto ca sa se apere dupa o mărturisire grea.

Frederic Beigbeder a fost saptamina trecuta in Romania. Pentru a patra oara. Programase intilnirile cu presa intr-o duminica dimineata si venea dupa o noapte nedormita – “votca inca imi mai umbla prin vene”, spunea.

S-a asezat pe o canapea din holul hotelului Radisson, intr-un tricou alb-negru si niste blugi tigareta asortati la pantofi de lac, care-l faceau sa para un rock star. A vrut o cafea cu lapte.

Inceputul interviului a fost doar o tatonare. El inca se trezea, eu incercam sa-l intuiesc.

Cand ne relaxaseram, am intrebat: In viata personala, cat de des trebuie sa te rupi de lucruri ca s-o poti lua de la capat?

Mai intai, Beigbeder a zambit: “Asta sunt eu, e adevarat, da. Ma si mut dintr-un apartament in altul, schimb mereu adresele, telefonul pe care il am azi, maine nu mai e valabil.”

Deja razand: “Trebuie că sunt nebun…”

E singura explicatie?

“Poate si pentru ca parintii mei au divortat cand aveam 3 ani.”

Zicand asta, Beigbeder s-a intins cu totul pe canapea. A luat perna de linga el in brate si-a privit in sus, catre candelabrul hotelului inalt.

“Hai, tu esti doctorul Freud si eu sunt pacinetul care are o problema cu perna asta.”

Lovind cu pumnii in ea: “Nu stiu de ce, dar sunt obsedat de perna asta, vreau sa scap de ea!”.

Si-am ris impreuna, un pic surprinsi de teama, stiind ca in spatele spectacolului pe care tocmai il juca, un adevar emotionant iesise la iveala.

*
Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul, Dilema

1417
IMG_4821Mariana Mihut si timiditatea

Mariana Mihut si timiditatea

Se spune ca actorii sunt foarte timizi, iar scena e singura lor cale de eliberare. Ati declarat în repetate randuri ca sunteti timida. E adevarat?

“E prima data cand aud ca si alti actori sunt timizi. Eu am vazut niste impertinenti”, rade Mariana Mihut. “Nu stiu, nu cred ca e o teorie care sa se confirme in realitate. Dar in ce ma priveste, chiar trebuie sa-mi inving timiditatea”.

Felul Marianei Mihut de a acorda interviuri rar, foarte rar, a devenit proverbial. Cind se facuse ora pentru interviul nostru , la 11 fix, niciun minut mai devreme, intr-o dimineata de Festival Anonimul, in Delta, a incuiat silentios usa casutei din lemn in care era cazata. Purta o palarie din paie, la git o esarfa si pasea masurat, ca pisicile.

“Buna dimineata, draga mea”. Ochii, de un verde vioi, straluceau.

Avea un amestec de caldura si curaj, barbia dreapta, de parca atunci ar fi coborit de pe scena, din Lear – un rol care ii e foarte drag –, dupa un tur de forta fulminant.

Cum stateam fata in fata, Mariana Mihut a povestit despre timiditate. A lasat sa se vada, autoironic si onest, ca si marii actori sunt vulnerabili, stiind ca se poate invata din asta.

“De cele mai multe ori, in tinerete – nu stiu cum e la varsta asta, daca m-am schimbat –, paream pur si simplu idioata din cauza timiditatii. Eram cineva care nu-si gaseste vorbele, care se balbaie şi se-nroseste, face pete pe gat. Ce poti sa crezi despre un asemenea om, care si-a ales si sa fie actor, decat ca este idiot?”.

Data viitoare cind o voi vedea pe scena, locul de putere suprema, unde c-o singura replica iti poate taia respiratia, o sa ma gandesc la zambetul care insotea marturisirea asta.

“Timizii nu sunt tampiti, sunt numai timizi”.

*
Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul , Dilema

2385
amos oz 1Vocea Lui Amos Oz

Vocea Lui Amos Oz

Era final de august, aerul un pic rece, anul trecut cand l-am sunat pe Amos Oz pentru un interviu

Stateam pe un scaun ergonomic, in biroul capitalist al sefului, unde se afla singurul telefon cu speaker. Un birou patrat, nu mai lung de trei metri si jumatate, cu pereti transparenti. Ridicam privirea si vedeam, ca intr-un glob de sticla, ziaristii si drumurile lor (zilnice) catre editorii foto, dtp si sedinte.

20 de minute. Atit i-au trebuit vocii lui Amos Oz sa cucereasca. Teancurile de ziare si carti de pe birou; imaginile care curgeau, fara sonor, pe plasma dintr-un colt; o-ntreaga cladire din cartierul Pipera in care, uneori si doar seara tirziu, nu se mai aude altceva decit fisiitul citorva zeci de calculatoare.

Vocea lui Amos Oz. A unui Leonard Cohen mai putin gutural. Vocea unui amant batrin, erotica si blinda.

20 de minute, si prin peretii de sticla se vedea desertul Aradului (Israel), fotoliul greu din „camera de studiu separată de restul casei prin câteva trepte şi-o uşă”. Si Amos Oz ridicand privirea catre micuta sa gradina, uitindu-se pe fereastra la lamii din curte, la cei citiva chiparosi, la „fâşia de cer” de deasupra lor.

***

Iubesc vocile. Exista ceva suprem si subtil in puterea lor. Ele hranesc imaginatia in felul in care doar literatura o mai poate face.

*
Ana Maria Onisei este jurnalist. Scrie pentru Adevarul, Dilema etc

3806
Eric Emmanuel SchmittStarea de gratie: Eric-Emmanuel Schmitt

Starea de gratie: Eric-Emmanuel Schmitt

Exista momente cind te bucuri cu sete. Ca un bolnav care vede oamenii, masinile – intreaga agitatie a orasului, dupa luni cind fetele asitentelor, colegii de salon si curtea spitalului devin insuportabil de familiare.

***
Am trimis Editurii Humanitas intrebarile pentru un interviu cu Eric-Emmanuel Schmitt la inceputul lunii iulie. Mai intii in engleza. Agentul le primeste si le cere inca o data, in franceza. Inteleg franceza, dar n-o vorbesc. Il rog pe Alexandru Matei, prieten bun si francofon rasat, sa m-ajute. Ii spun Gabrielei Maaz de la editura: Daca Eric-Emmanuel Schmitt se hotaraste sa facem interviul prin telefon, le-nvat pe de rost, alta solutie nu vad. Ridem precaut.
Trec citeva saptamini. Se instaleaza nesiguranta. Aflu ca Schmitt e plecat la un festival de teatru, va raspunde cind se intoarce. Evaluez: e un semn bun. Sint sanse.

***
Vin raspunsurile. Au o emotie si-o sensibilitate pe care numai Schmitt poate sa le stapineasca. Citesti si simti caldura, acea simplitate aparenta si atit de umana pentru care scriitorii muncesc sute de ore pe un text. E momentul cind te gindesti ca un scriitor cu zeci de premii, tradus si citit in zeci de tari, s-a oprit sa raspunda la 12 intrebari. A dat asta din timpul lui – cel mai valoros lucru cind ai parte de faima – doar pentru ca oamenii, cititorii, fanii sa poata trai – odata cu el, poate ? – starea de gratie.
E momentul cind te-ntrebi: esti cu adevarat pregatit sa primesti asta? Nu esti. Dar e una dintre rarele experiente cind, ca jurnalist si ca cititor, sa te simti mic, neinsemnat e voluptos, e fericire.

Eric Emmanuel-Schmitt e autorul bestsellerului “Oscar si Tanti Roz”, dupa care in Romania s-a facut un spectacol de teatru cu Oana Pellea si Marius Manole in rolurile principale. Cel mai recent titlu aparut in romaneste al lui Eric-Emmanuel Schmitt e “Cea mai frumoasa carte din lume si alte povestiri

”.

credit foto: Catherine Cabrol (c) Antigone SA

2165
credit petrica tanaseCristi Puiu si senzatia de libertate

Cristi Puiu si senzatia de libertate

“Urca la etajul unu”, am auzit vocea lui Cristi Puiu de cum am deschis usa inalta din lemn a blocului din centrul Bucurestiului. Eram la al doilea interviu pe care-l faceam.

Primul fusese in martie, cu citeva zile inainte ca Aurora, cel mai recent film al lui, sa intre in cinematografele din Romania. Ne intilniseram la Cafepedia. Ajunsesem prima. Aveam emotii atit de mari – negociasem vreo luna pentru interviu, facusem tot atita documentare, stiam reputatia lui de “dificil” si mi-l imaginam vulcanic  – incit l-am rugat pe fotograful care ma insotea, Petrica, sa-mi povesteasca orice numai sa-mi potolesc mintea.

“De dimineata, pina sa ne-ntilnim, m-am gindit cum o sa-ti pun primele doua intrebari, n-or sa-ti placa si-o sa te ridici si-o sa pleci”, a fost primul lucru pe care i l-am spus lui Puiu, fata in fata, netezind nervos foile cu intrebari. “Da, sa stii, am mai facut din astea”, a inceput sa rida.

***

Acum doua saptamini documentam o ancheta pentru Adevarul literar despre artisti care vor sa plece din Romania. Puiu fusese invitat sa predea, din toamna, la Geneva. L-am sunat. “Mai am un interviu diseara, vino la mine acasa si-l facem dupa 7”. Invitatia de acum a fost confirmarea ca prima data mi-am facut bine treaba; e onorant pentru un jurnalist ca intervievatul lui sa lase garda jos si sa te invite acasa.

In bucataria lui Cristi Puiu, cea la care se referea intr-un interviu acordat Eugeniei Voda printr-o metafora: “stau la mine-n bucatarie si privesc lumea” – la geam, doua orhidee. Si ciinele Otto, un mops cafeniu, care mai intii a latrat, s-a linisit cind si-a gasit osul din plastic si s-a pus pe glojgait, apoi a adormit, torcind ca un motan. Inconjurat de toate lucrurile familiare, Puiu a povestit despre Romania lui

*

(foto Petrica Tanase)

Si dincolo de jurnalism, s-au strecurat crimpeie de umanitate: miinile care maseaza fruntea – afara erau peste 30 de grade –, atitudinea unui jongler cind isi toarna apa in pahar.

Imaginile se aseaza-n tine cu fiecare interviu, le tot mesteci in minte. O deschidere rara, care – pentru ca-ti da incredere ca-ti faci bine meseria –, te face sa te simti, fie si pentru 30 de minute, liber. Libertate pe care o pretuiesti sau inveti s-o pretuiesti pentru ca, de cele mai multe ori, spune Puiu extinzind la Romania, “suntem baricadaţi în interiorul nostru, iar comunicarea devine aproape imposibilă; suntem ca nişte turnuri fortificate, pe picioare. Ne apărăm.”

*

Ana Maria Onisei este jurnalist – Adevarul, Dilema veche

1944

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!