pentru ca saptamina viitoare intra pe ecrane filmul Despre oameni si melci, in care joaca si Monica Birladeanu (alaturi de Andi Vasluianu, Andreea Bibiri, Dorel Visan) si pentru ca multi se vor concentra pe secventa de sex intre ea si Andi (faina, de altfel:) ) , m-am gindit ca e momentul sa scot din sertar un articol care vi-o prezinta pe Monica Birladeanu putin diferit fata de ce se scrie despre ea.

acesta a fost ultimul text pe care l-am publicat in revista pe care am condus-o si pastrez o amintire speciala intregii experiente de a lucra cu Monica. pe parcursul interviului, vedeti si minunatele fotografii care au insotit povestea in revista, in care Monica – fotografiata de Dan Samoila, cu stilismul Laurei Cirnici – a reinterpretat citeva tablouri celebre.

***

Metamorfozele Monicai

In mai putin de 2 metri patrati, pe holul unui bloc comunist stau pe jos Cristi Puiu, Bobby Paunescu si Monica Bârladeanu, alaturi de patru tehnicieni.

– Doru, spune-i: „Hai, mai, Romulus… ca n-are rost” , ii indica Bobby actorului Dorian Boguta tonalitatea pe care s-o imprime personajului Mita aflat in conflict cu trei tigani carora trebuie sa le plateasca o datorie. Boguta spune c-a inteles.
– Gata, repetam o data si tragem!

Monica sta lipita de coltul holului, isi freaca materialul rochiei in mâna si se uita la actori cu emotie tensionanta. Expresia ei pare a spune: „De efortul fiecaruia depinde succesul tuturor.”

E o secventa din making of-ul filmului Francesca (versiunea de pe DVD, lansata la inceputul lui aprilie 2011). Nu stiu daca Monica Bârladeanu era acolo pentru ca trebuia sa filmeze urmatoarea secventa sau pentru ca, pur si simplu, vroia sa-si sustina colegii. Ma urmareste insa imaginea ei, asezata in cel mai prost dintre locurile de pe hol, inghesuita si neprotejata (literalmente, lipita de coltul peretelui). Si concentrarea de pe chip, intr-un moment in care nu era deloc in atentia celorlalti.

La sapte ani, Monica Bârladeanu si-a dat seama ca se simte bine când e in atentia celorlalti. S-a intâmplat odata cu sosirea pe lume a fratelui mai mic, Petru, in apartamentul modest din cartierul Dacia, de la marginea Iasiului, unde locuiau. Mai avea un frate Mircea, dar el era mai mare cu 5 ani si, chiar daca o mai necajea, o si proteja când era cazul. Dupa mintea ei de copil, Petru era rosu si urâtel, plângea tot timpul si nu facea nimic special. De ce sa fie toti interesati de el?

„Tin minte perfect cum am facut un plan ca sa obtin o parte din atentia care era indreptata spre el: il luam In brate si, când venea cineva in vizita, trebuia sa vorbeasca si cu mine, pentru ca eu il tineam”, râde Monica amintindu-si ca peste ani, l-a adus pe Petru la Bucuresti unde a urmat liceul de coregrafie, l-a insotit la competitiile de dans sportiv, devenindu-i a doua mama. Petru este compozitor (a scris si muzica filmului Francesca), iar fratele mai mare e pompier, tata a doi baieti pe care Monica i-a botezat.

Monica râde astazi si de avalansa de intâmplari generate când a uitat, la 12 ani, sa-si pregateasca lectiile. „Mama si tata munceau si aduceau bani in casa, noi trebuia sa aducem note bune. Asta e lectia pe care parintii ne-au predat-o din primele zile de scoala”, spune Monica recunoscând ca cea mai mare spaima a copilariei ei erau lectiile neinvatate. In dimineata in care si-a dat seama ca a uitat sa-si faca temele pentru o materie, a intrat in panica. A inteles repede ca nu poate sa rezolve tema intr-o pauza, si, ca sa nu se confrunte cu esecul, a preferat sa-i spuna mamei ca e bolnava, s-o roage sa ramâna acasa.

– Ma doare in dreapta, a zis inspirata de afectiunile anterioare ale fratelui mai mare care avusese hepatita.
– Sun la gradinita, sa-mi iau liber si mergem la doctor, s-a ingrijorat mama, de profesie educatoare.
– Nu e nevoie, cu un ceai poate-mi trece, a incercat sa scape, stiindu-se cu musca pe caciula.
Dar mama l-a sunat si pe tatal ei, au dus-o la spital unde medicul, dupa ce a palpat-o putin, a decretat:
– Apendicita acuta. Te operam!

Secretul apendicelui operat fara sa fi fost cazul a fost pastrat pâna acum 2 ani – Monica are 33 de ani acum –, insa perseverenta pentru notele bune la scoala a ramas. In scoala generala a fost tot timpul in competitie cu Simona, colega cu care impartea alternativ premiul intâi. Când si-a dat seama ca Simona era principala competitoare la cele mai mari note, i s-a parut frumos sa–i devina colega de banca: voia sa fie la fel de buna ca ea.

*

La 16 ani, Monica s-a angajat chelnerita la o terasa. Parintii divortasera, traiau doar din salariul mamei, asa ca a mintit ca are 18 ani ca sa se angajeze. Era prea târziu când patronul terasei a aflat ca, de fapt, e in clasa X-a. O placeau deja toti angajatii si stiau ca e constiincioasa. In vacantele de vara din liceu a muncit si 24 de ore consecutive, dormind pe scaune, pe terasa, in orele mici ale diminetii, când nu prea erau clienti. Efortul i-a adus o dubla satisfactie: a usurat viata familiei si-a inceput sa aiba un cuvânt de spus intre ai ei, pentru ca aducea bani acasa. Isi aminteste cu emotie de respectul public, la scala mica, pe scara blocului, când vecinii au observat ca ai ei au inceput sa-si ia câte ceva prin casa cu banii câstigati de ea.

Abia peste 4 ani avea sa devina o mica starleta, odata cu primul job ca model: pozând pentru un catalog de pijamale. In liceu, insa, nu s-a considerat frumoasa. „Câstigasem concursul de Miss in clasa a IX-a, dar a fost o recunoastere pe termen foarte scurt, pâna intr-a X-a uitase toata lumea; era mai important sainvat si sa muncesc. Ma simteam mai degraba desteapta, decât frumoasa.”

A dat la Drept, la Iasi si, in facultate, a primit o lectie pe care o urmeaza si acum. S-a intâmplat când profesorul de retorica i-a replicat unui coleg care se vaita ca nu intelege termenii tehnici pe care-i folosea: „Intelegeti cam 20 la suta din ce spun? Pentru restul se ia frumos dictionarul acasa, se deschide si se invata. Daca vorbeam pe limba prietenilor vostri de cartier erati aici degeaba. N-ati fi evoluat”.

Atunci, Monicai au inceput sa-i placa lucrurile pe care nu le intelege. Inca ii mai plac.

Dupa prima aparitie in ipostaza de model, din catalogul cu pijamale, au Inceput reclamele, apoi emisiunile de la B1 TV si multe premii: cea mai sexy prezentatoare tv, cea mai frumoasa… A devenit iubita lui Bobby Paunescu, a intrat sub reflectoarele celebritatii, a fost fotografiata din toate unghiurile, i-au fost analizate hainele si machiajul, parul si tocurile.

Poate ca, in anii aceia, a fost luata de valul aparitiilor publice si de presiunea de a arata tot timpul ca o papusa perfecta; poate ca n-a stiut sa administreze relatia cu presa; poate ca nu era inca impacata cu sine si-i era greu sa-si marturiseasca radacinile.

Oricare ar fi explicatia, pentru publicul care o stie pe Monica Bârladeanu, nimic din cele “de dinainte de celebritate” n-au fost familiare. „Ma simteam redusa la dimensiunea de “frumusete”, ma deranja ca doar asta se spunea, dar nu puteam sa reprosez nimic pentru ca, pe de alta parte, asta era calitatea mea cea mai proeminenta. Nu aveam alti ‘muschi’ dezvoltati, charisma, increderea in mine.”

*

A plecat in America in 2005 tocmai ca s-o ia de la zero. A avut norocul sa o intâlneasca pe Ivana Chubbuck, o celebra profesoara de actorie, si sa devina noua Monica Bârladeanu.

De fapt, a revenit la Monica din copilarie si din adolescenta pentru ca si-a luat fiecare emotie la control; si-a desfacut fiecare indoiala, fiecare bucurie sau tristete, a inceput sa inteleaga ce-o enerveaza, ce-o face sa plânga; a intrat in cuferele cele mai ascunse ale sufletului ei.

Totul parte din metoda Ivanei Chubbuck, ea insasi actrita in trecut, familiarizata cu starile emotionale extreme (a fost abuzata de parinti, s-a drogat, a fost la un pas de moarte) si care a imbinat trairile ei cu tehnicile de actorie ale lui Stanislavski intr-o noua metoda de transmitere a emotiilor. Chubbuck a predat multor actori faimosi, dar publicul a aflat de ea doar odata cu multumirile speciale pe care i le-a adus Halle Berry in speech-ul sau de Oscar din anul 2002.

La clasa Ivanei, au inceput provocarile pentru Monica.
„Veneam dupa niste ani in care numai eu contasem, eu pentru mine. La Los Angeles am inceput sa am altfel de victorii personale. Inainte toata lumea imi zâmbea si era prietenoasa apriori, fara sa fi facut nimic ca sa merit simpatia omului din fata mea; doar pentru ca citisera despre mine in ziare. In America am luat-o de la zero, am inceput sa simt ca oamenii râd la glumele mele pentru ca sunt bune, nu pentru ca le fac eu; sunt prietenosi cu mine pentru ca ma plac. Prietenia lor era autentica.”

In ultimii 6 ani „americani”, Monica s-a deconstruit, si-a zdrobit in bucati mici ambitia. Apoi orgoliul. Frumusetea. Increderea in sine. Rând pe rând.

Mai intâi a trebuit sa invete sa faca fata refuzurilor de la casting. A fost la zeci de castinguri si-a trecut prin toate etapele, prin dezamagire, plâns, acceptare. A avut o mica revelatie când l-a vazut pe Leonard Cohen spunând, intr-un documentar: „A trebuit sa invat ca nu sunt muzician in fiecare zi, sunt amator in cele mai multe dintre zile. Doar din când in când sunt bun si pot compune.”

Acum, ambitia care o facea sa fie colega de banca a premiantei clasei ii Incordeaza maxilarele când spune : „Faci eforturi aproape supraomenesti ca sa te pregatesti, si nu dormi noaptea, si ti se intoarce stomacul de emotii, si vine apoi momentul in care trebuie sa accepti despre tine ca esti imperfect. E foarte greu sa accepti ca nu esti sclipitor in fiecare zi.”

Astazi, Monica „triseaza“ când participa la castiguri pentru roluri pe care si le doreste foarte mult: isi ia alte proiecte in paralel ca sa ii fie ceva mai confortabil, sa poata sa-si spuna ca rolul respectiv nu e cel mai important lucru. „Stii cât de creativ poti sa fii când esti pus in pericol? Ca sa-ti aperi fragilitatea emotionala…”

Apoi a trebuit sa se lupte cu orgoliul. Intr-o prima faza si-a dorit foarte mult sa joace in seriale si-a mers la castinguri pentru asemenea roluri. Asa a ajuns in Lost si in Nip & Tuk, dar a trebuit sa fie onesta cu ea si sa-si dea seama ca nu e facuta pentru a juca un personaj ani de zile, zi de zi.

„Am vazut si la colegii din Lost… Exista o nemultumire pe care o inteleg. Sigur ca din afara poate parea un moft: uite, ma, ala s-a umplut de bani si nu e multumit.
E adevarat, acel actor si-a acoperit o nevoie financiara, dar de fapt vrea si el sa mai faca si altceva, sa experimenteze noi lucruri in meseria lui”.

A trebuit sa fie ferma si sa reziste presiunilor agentilor care ar fi câstigat bani din comisionul salariului obtinut pentru un rol in telenovele. Cum a trebuit sa faca fata si presiunii asteptarilor celor de acasa, pe care-i vedea comentând pe forumuri in dreptul articolelor care vorbeau despre ea.

S-a tinut de studii si-a ajuns sa frecventeze Master 3, treapta cea mai inalta a scolii Ivankai. A facut un alt curs la Londra, pe tehnica de teatru, la Royal Academy of Dramatic Arts.

Frumusetea, calitatea care i-a adus celebritatea, i-a fost data si ea la o parte in actorie. „Nici un regizor barbat cu care am lucrat nu m-a luat in filmul lui pentru ca sunt frumoasa; m-au vrut cu cearcane, m-au uniformizat, m-au vrut stearsa. Singurul film in care sunt aranjata e regizat de o femeie – Ioana Uricariu.” ( Stopover – prezentat la festivalul Sundance, in 2011).

Intr-un mod care pare ciudat vazut din afara, orgoliul antrenat in zeci de sedinte foto pentru coperte de reviste glossy ca sa obtina cel mai bun unghi al chipului sau cel mai frumos zâmbet, a fost inlaturat in fata camerei de luat vederi. Pentru autenticitatea personajului interpretat.

Dorinta de a avea un cuvânt de spus a fost si ea deconstruita intre orgoliu si echilibru, intre a câstiga un meci mic in culise si a crea o femeie vie, credibila pe ecran. „Orgoliul asta e o mizerie microscopica in comparatie cu a fi slab pe ecran pentru ca n-ai stiut sa-i asculti pe altii”.

Monica lucreaza in prezent la un alt gen de frumusete personala; e mai preocupata de pielea ei, de ce manânca, de cum se ingrijeste pentru ca stie ca o camera de luat vederi nu minte. Si vrea sa-i puna in fata un personaj adevarat.
In adolescenta, când Incepuse sa câstige primii bani si-a cumparat si primele produse cosmetice. Era pe vremea când se aduceau la sacosa produse din Germania si-a cumparat de la un astfel de comerciant ambulant Oil of Olay. “Mirosea extraordinar. Pentru mine ala era mirosul occidentului, era o bucatica de occident. O chestie atât de mica te transforma complet, m-am simtit femeie doar pentru ca foloseam acea crema.” Când, la lansarea In România, a primit de la agentia de PR produsele Olay a fost… madlena lui Proust.

Monicai Bârladeanu de astazi nu ii e teama sa imbatrâneasca. A gasit echilibrul intelegând ca lupta cu sine e o permanenta cunoastere. E ca si cum traiesti cu cineva care evolueaza in felul lui; e o negociere in fiecare moment al zilei.

„Stresul si dorinta mea de a fi perfecta dinainte veneau pentru ca toate asteptarile oamenilor erau legate doar de felul in care arat. Daca eram mai ciufulita aveam senzatia ca esuez, pentru ca eram redusa la dimensiunea asta. Astazi felul in care arat e doar o bucatica din mine, nici lucrul cel mai relevant, nici cel mai important… Am senzatia ca oamenii pot sa vada dincolo de asta, poate si pentru ca-i las eu.”

mai 2011.

***

Cum spuneam am scos textul din sertar pentru a va aminti ca de vineri, 14 sept, puteti vedea Despre oameni si melci in cinematografe. Altfel, zic asa ca un teasing, intentionez sa scriu curind si despre Andi Vasluianu.