Niciodata n-am avut mai prezenta senzatia despre cit de relativ e timpul cum mi s-a intimplat in timpul repetitiilor celui mai recent spectacol creat si coregrafiat de Gigi Caciuleanu, Folia, Shakespeare & Co.
Cind am intrat, in mijlocul salii de repetitii era Gigi Caciuleanu, in pantaloni de trening si tricou polo, ambele negre; in fata lui, pe covorul de dans, 12 tineri cu haine de antrenament si caciuli colorate, de bufoni; in spatele lui, 7 persoane din staful tehnic al companiei de dans ce-i poarta numele in Romania.
Dl Caciuleanu statea pe linia in care covorul de dans se intilnea cu dusumeaua, linia care separa cele doua lumi, ale celor care dansau si ale celor care priveau, granita subtire dintre timpul lor si timpul nostru, cu coregraful translator unic sau … mecanic al masinii timpului.
Pe covorul de dans tinerii isi desfaceau miscarile numarind usor din buze pina la 8 ca sa fixeze pe muzica gindul pe care urmau sa-l spuna. Era spectaculos sa-i vezi cum prind miscarea intr-o clipa desi ea, pentru spectator, avea foarte multe componente. Cum era spectaculos cit de multa incredere aveau unii in ceilalti; se lasau pe spate stiind ca vor fi prinsi, aruncindu-se in gol fara nicio ezitare. Ca sa ramina in cei 8 timpi ai miscarii.
In staful tehnic timpul avea alta masura. Cind Gigi Caciuleanu a cerut schimbarea unei muzici, 4 miini s-au indreptat simultan catre CD Playerul dintre laptopurile de pe o masa, a durat mai putin de 10 de secunde sa fie gasita piesa noua, dar tehnicii pareau ca au dus cu ei incordarea cautarii de o ora. Era important sa-i salveze timpul de gindire, de repetitie si de confort al coregrafului. (o atitudine de profesionalism care m-a facut sa ma gindesc la marile companii de dans din lume)
“Haideti, haideti, concentrati-va, suntem la o secunda de la inceputul spectacolului”, le-a zis Caciuleanu o ora mai tirziu tinerilor, iar ei au zimbit si s-au asezat in formatie: repetasera mult din show, dar si pentru maestru timpul are o alta scala.
***
Cred ca mai mult ca la oricare alt spectacol al lui Gigi Caciuleanu, la Folia, Shakespeare & Co si spectatorii vor simti cit de relativ e timpul.
E o secventa in care tinerii danseaza pe meridiane – jumatati de cercuri – si in zona aia ingusta, intr-un echilibru magic, incep sa spuna povesti individuale: de forta, de ego, de iubire. Iar spectatorii isi vor tine respiratia, sunt sigura, si se vor uita uitind de timp.
O sa recunoasca Furtuna sau Richard al III-lea, desi nu vor fi foarte multe vorbe din Shakespeare, ci muzici -jazz, contemporan, muzica clasica-, dar o sa recunoasca tocmai pentru ca e pastrata esenta povestilor, adevarurile pe care le-a spus Shakespeare care s-au translatat peste timp, raminind universal valabile.
Pentru ca ceea ce face Gigi Caciuleanu cu spectacolul asta (la fel cum a facut si cu Caragiale in D’ale) e sa caute esenta povestii si sa o repuna in alt limbaj. Si e incredibil de emotionant sa vezi cum o poveste care e spusa pe zeci de pagini de text, poate fi redata cu aceeasi intensitate si, uneori, cu sensuri noi, din citeva miscari intr-un context muzical care scoate totul in universal.
E o demonstratie minunata despre cit de relativ e timpul in lumea artei si in lumea noastra, pentru ca unele povesti, daca merg la esenta caracterului uman, sunt valabile in orice epoca.
***
Cind ma uitam la repetitii mi-am adus aminte de o poveste din copilaria lui Gigi Caciuleanu, de lectiile pe care le-a facut cu Miriam Raducanu.
I-a dat odata o minge si l-a lasat sa improvizeze intr-un spatiu fix. Lui i s-a parut ca si-a descoperit lumea, pentru ca era liber, improviza, dar cind a mers sa filmeze dansul pentru televiziune si-a vazut inregistrarile sucesive a remarcat cu stupoare ca facea mereu aceleasi miscari, pentru ca erau esenta a ceea ce era el in relatie cu obiectul care i se daduse spre improvizatie.
La repetitiile de saptamina trecuta, tinerii au putut sa improvizeze in citeva momente. Li s-a dat liber sa faca miscari in ceea ce era esenta lor, sa fie liberi in spatiul fix al timpilor pe care ii aveau de acoperit pe muzica, in contextul povestii pe care o spuneau.
Habar n-am daca tinerii stiau povestea Mingii, sper ca da, dar mie mi s-a parut a fi inca o dovada de cit de relativ e timpul si cum, peste ani, ajungem in acelasi punct al existentei “orizontale”, doar ca putin mai sus pe scala timpului, ca intr-o spirala.
***
In secventa cu jumatatile de cerc, unul dintre bufoni ia un cerc dintr-o gramada aruncata in mijlocul scenei. Il ridica vertical, lasindu-i doar un punct de sprijin cu scena si-apoi ii da drumul usor. Gravitatia si forma obiectului fac caderea fluida, ca a unei frunze, insa forta cu care bufonul imprima miscarea da sensul scenei.
Indicatia Dlui Gigi Caciuleanu pentru gestul, forta si mesajul dansatorului actor care e bufonul (Lari Giorgescu) a fost: “sa facem magie!”
Pe 23 si 24 aprilie, la Metropolis, spectatorii vor trai totul ca intr-o secunda, dansatorii vor masura cu memoria musculara (pentru ca deja au miscarile in singe) totul in 8 timpi, iar pentru restul echipei tehnice orele vor fi cit anii.
Ce nu stiu, si as vrea foarte tare sa aflu dupa spectacol, e cum va fi masurat domnul Caciuleanu intimplarea, daca la scala lucrurilor minunate pe care le-a facut va fi fost mai mult de o secunda.
