de ce merg femeile la spectacole de balet:)
stim ca voi barbatii va plictisiti ingrozitor si vi se par oribili baietii aia in colanti.
stim ca nu aveti rabdare mai mult de 10 min sa urmariti povestea si oricum in alea 10 minute ati urmarit cu totul altceva: formele balerinelor.
dar iata un mare secret. noi avem calmul interior sa traim povestea de pe scena, ne emotionam, ne visam si noi balerine elegante, gratioase cu glezne atit de fine incit par sa se rupa la orice miscare, dar cu o forta nebanuita.
stiti de ce?
balerinii arata cam asa.
Roberto Bolle- unul dintre cei mai mari balerini ai momentului, daca nu chiar cel mai mare – tocmai il interpreteaza pe Romeo intr-o montare in coregrafia Sashei Waltz la Scala din Milano, iar Vanity Fair din Italia ii dedica o coperta . (despre Sasha Waltz, o minunata coregrafa de origine germana, veti auzi multe anul acesta, multe in legatura directa cu Romania:) )
doamnelor, luati-va cafeaua alaturi si urmati 5 minute din Aida in care domnul Bolle e aproape nud:)
Alvin Ailey Dance Company
nu aveti timp sa respirati in urmatoarele 2 min si jumatate. dati play 🙂
My secret moment in apartIKEA si o stire in premiera mondiala
am facut curatenie in fotografiile din telefon si asa am ajuns la aceasta foto
cind am trait pentru o saptamina in apartIKEA am avut putine momente doar pentru mine. unul dintre ele a fost simbata dimineata, in ziua de dupa party-ul de inaugurare (cind prietenii au venit sa vada cum am decorat casa).
ei bine, in dimineata aceea, m-am rasfatat pe limba mea. aveam de la Philips un televizor minunat (pe telecomanda , in spate, era tastatura de computer si televizorul se putea transforma in computer) si mai aveam si genialul sistem de sunet Home Cinema (cel care se aude de parca ai fi la un concert).
asa ca mi-am facut floricele si m-am uitat la un spectacol de teatru dans cu James Thierree. era ca si cum as fi fost in sala de spectacol. pe James l-am cunoscut cind a venit in Romania cu spectacolul Raoul (absolut genial) si de atunci am toate show-urile lui:)
**
de atunci am fost la Roma, l-am vazut pe Akram Khan (alt coregraf/dansator magic pe care-l iubesc) si am aflat ca Akram si James vor lucra impreuna.
cred ca dau informatia in premiera mondiala (cel putin eu n-am gasit-o pe nicaieri).
la anul, Akram Khan , James Thierree si dansatorul de flamenco Israel Galvan incep repetitiile pentru un spectacol axat foarte mult pe miscare, nu pe teatru dans cum ne-au obisnuit Akram si James
despre Akram Khan si James Thierree am scris de multe ori (aici o colectie a articolelor despre Akram, iar aici despre James), iata-l insa si pe Israel Galvan intr-o secventa dintr-un show ca sa intelegeti cam cit de spectaculoasa va fi noua lor productie.
Physical Theatre – PUSH
iata niste tineri care sfideaza gravitatia si reaseaza linia dintre dans, sculptura, teatru.
ei spun ca sunt inspirati de matrix, eu cred ca au inteles cum sa invinga gravitatia si-ar trebui sa-i convingem sa ne spuna si noua
le puteti vedea intraga munca aici
ingerii lui akram khan
aseara am vazut DESH – un spectacol de/cu Akram Khan, unul dintre cei mai celebri coregrafi si dansatori din lume (il stiti din ceremonia de deschidere de la jocurile olimpice de la londra, momentul cu dansatorii care pareau ca fac arte martiale si cu copilul care era simbolul sperantei)
DESH este despre trecerea de la copilarie la maturitate si despre conflictul lui Akram Khan cu tatal lui.
la sfirsitul spectacolului l-am intrebat: “ce a zis tatal tau despre acest show?” si de aici a pornit ceva genial.
“inainte de a-i invita la show pe parintii mei, l-am sunat pe tata:
– noul meu spectacol este despre tine si incepe cu tine mort. te inmormintez.
s-a suparat. mama insa s-a bucurat. am o relatie de respect cu parintii mei, doar ca pe mama o respect intr-un mod sacru, iar pe tata intr-un fel total opus sacrului.
cind a venit la spectacol si-a inteles ca eu sunt el pe scena si ca aproape tot show-ul e despre el, a intrebat:
– vrei sa urc pe scena? sa zic ceva?
era foarte mindru pentru ca toate spectacolele mele de pina aici au fost mai mult despre mama, niciodata despre el.
– e spectacolul meu tata, doar eu apar pe scena, nu trebuie sa urci.
in copilarie am avut o relatie foarte tensionata cu tatal meu si 3 sferturi din pregatirea pentru spectacolul asta m-am mintit. voiam sa fac ceva despre “acasa”, despre originile mele si povesteam mult despre mama. mi-am dat insa seama ca ma minteam si imi minteam si colaboratorii: adevaratul conflict era cu tata, din tensiunea lui putea iesi spectacolul.
dar sa-ti spun cum mi-a venit ideea acestui show .
acum 4 ani eram la Syndey, in australia cu spectacolul cu Juliette Binoche. in seara de dupa a patra reprezentatie, am iesit din Opera si m-am dus sa iau un taxi din statia din fata teatrului. eram foarte obosit si tot ce voiam sa vad era patul din camera de hotel.
am deschis usa la taxi si un cuplu de australieni, care erau in spatele meu, a intrat in masina. credeau ca eram baiatul care deschide usile. dupa ce au intrat si-au inchis usa, au deschis geamul s-au uitat la mine si s-au prins cine eram:
– esti akram khan?
– poate.
le-am raspuns suparat, eram nervos ca-mi luasera masina.
– ai jucat in spectacolul care tocmai s-a incheiat?
– poate ca da, poate ca nu.
le raspundeam scrisnind din dinti.
– multumim pentru spectacol.
au ridicat geamul si-au plecat.
m-am dus la al doilea taxi si pentru prima data in viata am simtit nevoia sa-l sun pe tata. nu suntem apropiati, nu avem o relatie in care sa vorbim la telefon despre rutina zilnica. am sunat, nici nu m-am gindit ce ora era in anglia:
– ce vrei? au fost primele lui cuvinte.
– sa vorbesc cu tine.
– ai probleme cu politia?
– nu, sunt in australia, tocmai am terminat un spectacol.
– ai nevoie de bani?
– nu.
– atunci ce dracu vrei?
– sa vorbesc cu tine.
a strigat-o suparat pe mama ca sa-i dea ei telefonul, in timp ce eu protestam
– dar nu cu mama vreau sa vorbesc, cu tine.
nedumerit ca nu am nimic sa-i spun, mi-a inchis. am purtat aceasta conversatie in taxi, in bengaleza si imediat dupa ce am terminat, taximetristul m-a intrebat:
– tatal tau este Musharraf Khan?
am recapitulat tot ce vorbisem si nu rostisem numele tatalui meu; in cultura noastra, nu te adresezi pe nume parintilor.
– de unde stii asta?
– mai raspunde-mi la o intrebare, a continuat taximetristul in bengaleza. e din Manchikon?
Manchikon e un sat care are 200 de oameni, am inceput sa devin paranoic, ma gindeam la KGB, CIA.
– spune-mi de unde stii un amanunt atit de exact despre mine altfel ma dau jos din masina, am urlat la el.
– raspunde-mi la intrebare si-ti spun.
– da, tata se numeste Musharraf si s-a nascut in Manchikon.
s-a dovedit ca taximetristul era prietenul din copilarie al tatalui meu, cel care ii daduse toti banii – putini – pe care-i strinsese ca adolescent pt ca tata sa-si cumpere bilet catre londra. emigrase si el de citiva ani, vazuse la tv ca fiul prietenului lui e dansator, dar nu stia cum sa reintre in legatura cu tata. cind a inceput sa povesteasca plingea si, trebuie sa recunosc in mintea mea erau doua lucruri.
1. am avut tensiune si suspence, acum am dat peste melodrama
2. vrea sa-i dau banii inapoi.
de fapt voia sa vorbeasca cu prietenul lui, asa ca l-am sunat pe tata din nou:
– vrea cineva sa vorbeasca cu tine.
– cine?, a ripostat tata suparat.
l-am privit pe sofer si l-am intrebat in bengaleza
– cum vrei sa-i spun tatalui meu ca te numesti? cu cine va vorbi la telefon
– Binloopi, Abas Binloop.
tata a auzit si pentru citeva secunde a fost liniste. apoi, pentru prima data in viata mea, l-am auzit pe tata plingind.
anul urmator, cind am venit cu un nou spectacol la Sydney, i-am luat si pe parintii mei si s-au reintilnit.
m-am gindit de multe ori ce sanse erau sa se intimple ce s-a intimplat in seara aceea. a fost suprarealist: n-am luat primul taxi, am simtit nevoia sa-l sun pe tata desi nu fac asta niciodata, taximetristul era prietenul lui.
am mai povestit intimplarea la intilnirile cu public de dupa spectacol si, peste citiva ani de la acest eveniment, un tinar din sala m-a intrebat:
– v-ati gindit ce relatie aveti dvs cu cuplul care v-a luat primul taxi?
i-am raspuns ca in momentul acela, desi nu-i cunosteam, au fost dusmanii mei.
– eu cred ca au fost ingerii dvs.”
*
roma, sept 2012.
tango, glezne, erotism, apa
pentru ca tot am asistat la lectiile despre apa in Tara lui Andrei (ascultind ce povestea Vlad Chiciudean despre tipurile de centrale construite pe apa ma gindeam ca sigur n-am fost la scoala la lectia asta), iata ceva mai aproape de zona mea de interes dar care are legatura si cu apa.
tango subacvatic, un proiect fotografic realizat de Katerina Bodrunova din Rusia.
habar n-am cum au realizat aceste posturi pentru fotografii, dar uitati-va la picioarele dansatorilor.
uitati-va de fapt la leznele si talpile lui care tin gleznele ei. nu stiu cum vi se pare voua, dar mie mi se pare ca erotismul tangoului e dublat in gestul presiunii de pe glezne.
aici site-ul Katerinei Bodrunova unde gasiti si alte proiecte frumoase.
Akram Khan Dance Company in deschiderea JO 2012
unul dintre cei mai minunati dansatori ai lumii, Akram Khan, a postat pe twitter asta. “Akram Khan Company : The first Opening Ceremony dress rehearsal is about to start… Are you ready to catch the completed show on TV in just 4 days?” asta inseamna ca va fi in show-ul ceremoniei de deschidere cu compania lui de dans.
uraaaaaaaaa.
iata-l, ca sa stiti cine e, desi am scris despre el de zeci de ori. sunt sigura ca va face un spectacol super emotionant.
Ioana si Istvan
ea e Ioana Marchidan, el e Istvan Teglas.
sunt actori, dar au si studii de coregrafie.
uitati-va la ei si bucurati-va
video dancing city
Dancing City este un proiect cultural foto-video sprijinit de www.redds.ro/ Redd’s – Too Tasty for Men
Regia: Carmen Lidia Vidu.
Foto: Dani Ioniță.
Imagine video: Adi Bulboaca
Sound design, post-productie: Cristina Baciu.
***
mi-ar fi placut sa fiu acolo cind au filmat/ fotografiat ca sa simt… dar abia astept sa vad filmul.
Vertigo – o trupă deosebita de dans
acest text este scris de Monica Sibisteanu, corespondent s!mpa la Festivalul de Teatru de la Sibiu
Te uimesc. Te intrigă. Crezi că nu înțelegi. Apoi crezi că înțelegi. Lumină puternică, lumină difuză.
Spectacolul Mana – Lumina Înțelepciunii este un spectacol de forme și lumini, ce îmbină perfect elemente de dans contemporan și balet. Mișcările sunt grațioase, iar muzica este excepțională. Nu îți poți lua ochii de la scenă. Pur și simplu te prind în lumea lor, iar gândurile tale zboară. Și zboară atât de departe. Cauți o semnificație, cauți să înțelegi, iar după ce înțelegi nu poți să explici.
Ai în minte tot ce crezi că a vrut să exprime coregraful. Ai observat formele care predomină în timpul spectacolului. Ai înțeles de ce show-ul nu se oprește atunci când nu mai este muzică. Ai înțeles lupta dintre alb și negrum dar parcă toate nu sunt suficiente pentru a descrie spectacolul. Și atuncim când toate cuvintele se blochează înainte să le rosteștim tot ce poți spune este: mergi și privește. Mergi și admiră. Mergi și te minunează.
Este tot ce pot să spun despre acest spectacol. Îmi doresc să pot spune mai multe, dar cuvintele refuză să iasă.
Știm cu toții că o poză valorează cât o mie de cuvinte. Priviți și apreciați arta dansului și a spectacolului
Dust and Light
la toamna, super spectacol de dans la Bucuresti
Invitatii celei de a XIII-a editii a Intalnirilor JTI sunt coregraful afro-american Alonzo King si compania de dans contemporan Lines Ballet San Francisco, care vor sustine un spectacol pe scena Teatrului National din Bucuresti, pe 17 noiembrie, ora
19.00.
uitati-va la cele 6 minute din show din filmuletz si veti intelege de ce trebuie sa va interesati de bilete. acum!
Biletele pentru spectacolul din Bucuresti sustinut de Alonzo King si Lines Ballet din San Francisco, se gasesc in reteaua Eventim – magazinele Vodafone, Germanos, Orange, Domo, librariile Humanitas si Carturesti, Sala Palatului si online pe eventim.ro.
de la Piccolo la Grande
aceasta este o fotografie a intrarii de la celebrul Piccolo Teatro di Milano. celebru pentru ca a gazduit de-a lungul timpului creatii ale lui Peter Brook, Patrice Chereau, Eimuntas Nekrosius, Lev Dodin, Ingmar Bergman sau Robert Wilson. celebru pentru ca a montat intr-o forma creativa unele dintre cele mai cunoscute texte din lume.
zilele trecute cind am fost la Milano am trecut pe linga intrarea asta (nici nu e greu pentru ca e foarte central) si uitindu-ma la intrare (punind cap la cap cu ceea ce se intimpla atunci in Milano – Fuorisalone – tirgul de mobila si design), am realizat de ce noi suntem la 100 de ani distanta de italieni in arta creativa.
la intrarea din Piccolo Teatro scria: avem cafenea cu internet free, avem biblioteca cu arhivele teatrului italian din ultimii 100 de ani. era deci nu doar loc pentru a vedea spectacole, ci si pentru a studia radacinile spectacolelor, intr-o forma accesibila tinerilor.
in Milano, erau sute de instalatii de design, iar studentii la arte, design sau orice alta scoala care are la baza creativitatea traiau pentru citeva zile intr-o efervescenta plina de inspiratie. nivelul informational pentru ei era setat cu 100 de ani mai sus decit este setat pentru studentii nostri.
***
noi n-avem arhive pentru teatru, de exemplu, ca sa poata fi studiate de oricine, oricind, in timp ce bea o cafea.
n-avem librarii/biblioteci specializate cu texte, dvd-uri si CD-uri cu toate piesele de teatru facute de TVR, cu toata spectacolele montate vreodata la Opera, cu toate filmele facute in perioada comunista.
stiti cum arata magazinul atasat de Scala (din Milano, desigur)?! plin de suveniruri, dar si de DVD-uri cu cele mai rare inregistrari.
noi cultivam prea putin breslele si nu le creem cadrul de dezvoltare informationala. abia in ultimii ani au inceput sa apara tirguri de design (AUTOR care se desfasoara peste o saptamina -pentru designerii de bijuterii – e un exemplu) si-ar trebui incurajate aceste manifestari. pentru ca ele pot fi surse de inspiratie pentru alti designeri, pentru ca ele pot fi scoala pentru incepatori, pentru ca ar trebui sa incepem sa cultivam traditia creativa.
as vota si miine pe politicianul care ar sustine legea prin care sa se faca o arhiva publica in care sa fie inregistrarile tuturor spectacolelor (teatru, dans, opera) si tuturor filmelor facute vreodata in romania. o arhiva la care sa ai acces ca la biblioteca, via abonament. o arhiva care sa fie updata anual, prin lege teatrele, tvr-ul, opera, CND fiind obligate sa -si inregistreze spectacolele si sa le trimita.
sau… ce-ar fi sa facem noi demersurile sa existe o lege pentru crearea unei biblioteci publice cu spectacolele romanesti din toate timpurile?! (numai ca nu stiu cum, care e procedura)
Super Slow Motion Balet
iata un experiement genial: doi fotografi, Simon Iannelli & Johannes Berger, au surprins salturile a doi dintre balerii vedeta de la Baletul de stat din Berlin, Marina Kanno si Giacomo Bevilaqua, in slow motion, la 1000 de frame-uri pe secunda.
e o demonstratie despre cit de mult trag balerinii acestia de corpurile lor, iar noua ni se pare ca plutesc natural.
si ca zimbesc
dans cu calul
uitati-va la acest film super emotionant si la relatia speciala dintre fata si calul ei…
dansul din competitie este dedicat tatalui ei care murise cu 44 de zile inainte de competitie.
6 minute de poezie cu un calutz minunat, pe care fata-l controleaza fara sa aiba ham.
Carte despre Oleg Danovski
ma bucur sa va anunt ca luni, editura Curtea Veche impreuna cu Fundatia Culturala Camil Petrescu si revista Teatrul Azi lanseaza o carte despre Oleg Danovski.
cartea – Oleg Danovski, omul, artistul, legenda – semnata de Doina Jela recupereaza memoria celui care a pus bazele dansului modern in Romania si e o bucurie ca – in sfirsit – ramine ceva scris despre activitatea acestui foarte talentat balerin si coregraf. ceva scris care sa stea in biblioteci pentru elevi si studenti.
nu stiu inca multe detalii despre carte (am primit invitatia cind eram la Odeon la filmarile de la Pozitia Copilului – m-am si rusinat ca a venit o doamna catre mine cu invitatia – n-am citit inca nimik din carte), dar stiu despre autoare. doamna Doina Jela a scris cartea Drumul Damascului care l-a inspirat pe Lucian Pintilie sa faca filmul Dupa amiaza unui tortionar.
lansarea va avea loc la sediul ICR, luni pe 19 martie de la ora 18.00.
danseaza tot ce iubesti
daca n-ai mai putea vorbi, ai putea sa – exprimi emotiile doar din gesturi? ai putea sa te descrii doar din miscare?
ai mai putea sa -ti povestesti iubirile?
sau fricile?
***
Danseaza tot ce iubesti e un atelier de dans dedicat amatorilor de toate vârstele. Aici particpiantii reusesc sa isi analizeze cele mai adinci trairi, ginduri, senzatii si sa le transmita prin miscare. Dance Yourself nu dicteaza stiluri si genuri de miscare, ci un mod original de a te descoperi si exprima prin dans.
Dance Yourself – Danseaza tot ce iubesti from Control N on Vimeo.
***
atelierul Dance Yourself – danseaza tot ce iubesti – e facut de prietena mea Oana Rasuceanu, asa ca garantez ca va fi o experienta emotionanta pentru oricine se va inscrie.
veti pleca “modificati” emotional, sunt sigura. detalii despre inscriere aici
spectacol eveniment: fotograme in miscare
TVR Cultural difuzeaza in aceasta seara un program eveniment: Fotograme in miscare – care, la prima vedere, e un spectacol de balet. De fapt, e un spectacol de(spre) iubire.
Un barbat sta intr-un genunchi cu mina intinsa catre o doamna care e in fata lui pe o canapea. El poarta o palarie neagra cu boruri largi, ea are o eleganta esarfa Fendi. Zimbesc si isi vorbesc in soapta ca si cum s-ar rosti o intima cerere in casatorie. De fapt, sunt in contradictie pe titlul unei secvente care urmeaza a fi proiectata pe ecranul din spatele lor. Vorbesc despre ritm, despre cintec, despre reintoarcere la viata – simboluri ale spectacolului pe care tocmai urmeaza sa-l filmeze. Sunt in studioul 3 al Televiziunii Romane, operatorii incep sa-si aseze cele 6 camere de filmat, masinistii testeaza luminile si ei dezbat. El e Andrei Magalie, regizorul artistic al spectacolului, ea e Miriam Raducanu, cea mai celebra coregrafa pe care a dat-o Romania in ultimul secol, si sunt aproape gata sa mai scrie o pagina de istorie. Refac impreuna cu balerinul Gheorghe Iancu un spectacol de dans din anii 90, pe care tot ei (Miriam si Gheorghe) l-au facut la Piccolo Teatro din Milano.
Acum Gheorghe Iancu, unul dintre cei mai mari balerini ai lumii, e intr-o cabina a televiziunii, pregatindu-se pentru inregistrare. Are si el o multime de cuvinte pe care si le spune in soapta, in minte. N-a mai dansat de 5 ani, are 54 de ani si, in spectacolul pe care urmeaza sa-l inregistreze va fi fata in fata cu imaginea (si performanta artistica) de acum 20 de ani.
Au repetat doua luni, zi de zi, au reasezat dansurile pentru alura de acum a lui Gheorghe, au invitat-o partenera pe Corina Dumitrescu (prim balerina a Operei Romane). Au trecut si prin iad (cind virsta si oboseala isi spuneau cuvintul), dar si prin rai (cind mintea si intentia emotiei au fost mai puternice si-au sfidat gravitatia). Dar in minutele urmatoare munca lor din ultimele luni va lua o forma definitiva, va ramine pe banda pentru totdeauna. Ar putea fi cea mai buna reprezentatie sau nu…. De aici incolo totul tine de puterea de concentrare a fiecaruia, de clipa de inspiratie a unui operator sau a unui regizor sau a unui editor sau a unui sunetist…. Si de ingerasul pazitor
***
– Cum e Iancu?, intreaba Miriam in timp ce sotul ei, Corneliu Raducanu, aflat in dreapta, intr-un fotoliu de linga canapea zimbeste si-i sopteste “mai lasa-l, mai da-i citeva minute.”
– E in cabina, se desfasoara, are o cabina mare si-a intins totul. Il chemam imediat ce suntem gata, ride Andrei.
– Si Corina?
– Se incalzeste, a venit si ea, totul e bine.
Cind a aflat ca Iancu a intrat in depresie odata cu despartirea de balet, Miriam s-a gindit cum sa-i readuca zimbetul. Si viata. Stia ca nu mingiierile si nici consolarile sunt solutia. Are 87 de ani si continua sa faca in fiecare dimineata doua ore de balet, pentru ca a descoperit ca trupul de balerin fara antrenament zilnic e ca o masina fara combustibil; rugineste. La fel si sufletul unui artist: are nevoie de adrenalina spectacolului; de aplauzele si de confirmarile spectatorilor. Miriam Raducanu a mai dansat dupa ce s-a retras pentru spectacole- emisiuni- eveniment ( unul alaturi de Gigi Caciuleanu, si el ca si Iancu, fost elev), dar pentru ea adrenalina vine la pachet cu bucuria de a-si vedea elevii performind pe momentele pe care le coregrafiaza. Asa ca ajutindu-l pe Iancu sa se intoarca pe scena, in spectacolul pe care tocmai il vor inregistra, Miriam si-a luat o parte de energie si pentru ea. Ca atunci cind iubesti: dai, dar te incarci, in acelasi timp, din bucuria celuilalt.
“Artistii se nasc batrini si mor copii. Uitati-va la noi cum ne bucuram ca ne jucam aici”, ride Miriam in timp ce Iancu intra in hala plina de reflectoare a studioului 3.
***
Gheorghe Iancu e imbracat cu o salopeta tricotata si geaca de fis, rosteste cu o melodicitate italieneasca un “Buna dimineata, Papa” si zimbeste stregareste ca un pusti de 19 ani. Foarte posibil ca asa ii zimbea si pe vremea cind el era elev la liceul de coregrafie, iar ea – Papa, cum i se spune in lumea dansului – ii era profesoara.
Are trupul unui barbat de maxim 40 de ani, cu niste pulpe din care pare ca fibra musculara vorbeste, dar care-l si tradeaza. Picioarele incordate sunt in totala contradictie cu linistea de pe chipul lui, bronzat, cu o aroma glamour de insula Capri. Are in mina un saculet de nisip, cit o minge, pe care-l va rostogoli cu talpile in fiecare pauza ca sa mai elimine tensiunea din picioare.
De la plecarea din Romania, in anii 80, Gheorghe Iancu a dansat pe toate marile scene ale lumii. Si nu, nu e un sablon: chiar pe toate marile scene – de la Balshoi la Covent Garden, de la Scala din Milano la Teatrul Mariinski. A avut cele mai importante partituri din baletul clasic si-a fost aclamat de cei mai mari critici.
– Iancutu’, facem te rog o repetitie, doar ca sa punctam deplasarile? Fara efort, doar pentru lumini si camere.
Andrei Magalie isi intra in rolul de regizor artistic si-si pune in miscare echipa. Ca sa arate bine pe ecran, dar sa si transmita emotia pe care o simti la contactul direct cu scena, un spectacol de dans e dificil de filmat. Dar Andrei a fost la multe dintre repetitii, stie miscarile in detaliu si, cumva, iubirea lui pentru dans a fost insuflata si membrilor echipei. Barbatul care are in grija luminile din studio a fost si el la repetitii si, dupa ce Andrei i-a spus ce vrea sa obtina pe ecran, si-a transcris pe 3 coli A4 fiecare miscare din dans: “el face cinci pasi la stinga, apoi merge inainte cu saritura, apoi se rasuceste catre dreapta. ea e in spatele lui…”
Miriam Raducanu a zimbit cind a vazut foile inginerului de lumini, dar limbajul lui geometric frust i-a dat linistea ca are alaturi profesionisti.
***
– Gata. Filmam. Toata lumea e pregatita? Avem nevoie de liniste deplina pentru momentul urmator, pentru ca sunt momente cind se danseaza fara muzica., se aude din difuzoare vocea lui Andrei.
Iancu e cu Corina in patratul negru care e covorul magic de dans, operatorii sunt la camere. Se filmeaza secventa “Clipa Regasirii”. Cind incepe muzica, li se schimba expresiile chipului; ea e suparata, el e strengar; se imbratiseaza si se imping, se iau in brate si se resping. Se cearta din gesturi, se mingiie din priviri. Si-apoi muzica se opreste si ei continua sa danseze, in ritmul stiut doar de gindurile aflate in sincron. Li se aud talpile pe covor, li se simte respiratia. Ea vrea sa-l ocoleasca pe el care e jos, pe covor, el o opreste cu mina. Ea se desprinde violent de mina lui, ca si cum s-ar rupe, el o urmeaza. Muzica porneste din nou, sunt parte din acelasi ritm si, cind dansul se termina, din hala mare se aud oftaturile masinistilor care au trait, involuntar, povestea regasirii.
In spectacolul asta e vorba de multe regasiri: cea a lui Gheorghe Iancu (aparent, cu propriul trup de acum 20 de ani asezat in fata celui de acum, de fapt cu propria-i vointa si emotie), a lui Miriam Raducanu cu elevul ei, dar si cu publicul care ii vede rar lucrarile, a regizorului Andrei Magalie cu energia si adrenalina unui spectacol care va ramine in arhiva pentru elevii si profesorii scolilor de coregrafie sau spectatorii pasionati de balet. Doar ca in spectacolul acesta mai e vorba de o regasire: sunt trei generatii de balerini ( Corina are 41 de ani, Iancu 54, Miriam 87), o regasire care e ca momentul de dans fara muzica – sincron in intentiile emotiilor.
Si, de dragul efortului lor imens si al perfectionismului cu care au lucrat pentru acest spectacol, sper sa fie vorba si despre regasirea telespectatorilor.
***
Fotograme in miscare, un spectacol de Miriam Raducanu, cu Gheorghe Iancu si Corina Dumitrescu, in regia artistica a lui Andrei Magalie va fi difuzat de la ora 21.45 la TVR Cultural. Multumesc frumos Catalin Sava pentru invitatia de a participa la filmarile acestui spectacol.
talpi
e frig si stam infasurati in sosete, ciorapi si incaltari pufoase.
dar talpa picioarelor noastre e locul unde pot fi “atinse” toate organele noastre interne. asa ca incercati sa mergeti desculti, prin casa, macar citeva minute pe zi.
***
dansatorii, de exemplu, au saculeti de nisip, ca o pernuta cilindrica pe care calca pentru a -si relaxa muschii din talpa, dar si organismul in totalitate.
trupuri – studii
din categoria de fotografii din / de dans, astazi va arat un alt fotograf: michael papendieck.
e un fotograf german cu colaborari la publicatii din germania si spania.
iata citeva dintre fotografiile lui