acum citeva zile am fost sa vad transmisia live a spectatolului Rigoletto din teatrul de vara de la Taormina. Erau in sala dirijori, sefi de orchestre, oameni pasionati de opera, dar si corporatisti simpatici proaspat iesiti de la program.
urma sa le vorbesc despre cum gust eu filmele dupa sonor (pt ca le aud pe geam de la cinemaul de la parter) si despre bucuria mea de a vedea spectacole de teatru sau de balet de pe marile scene ale lumii, in transmisii directe, fara sa mai fie nevoie sa ma dau peste cap pentru un bilet de avion, cazare hotel si bilet la spectacol. in orasul meu, la cinema.
imi pregatisem un speech despre prejudecatile noastre legate de transmisiile live ale unor spectacole pe care obisnuiam sa le vedem la fata locului: despre cum emotia e la fel, despre cum te minunezi ca publicul din sala de cinematograf aplauda la final ca si cum ar avea artistii in fata.
numai ca s-a schimbat putin desfasuratorul si am vorbit dupa primul act. iar primul act din Rigoletto a schimbat total lucrurile
***
la finalul actului intii, personajul principal feminin, Gilda – fata bufonului regelui – indragostita de un duce cinta o arie minunata, dar incredibil de grea din punct de vedere tehnic.
in reprezentatia pe care am vazut-o noi, interpreta Gildei a fost incredibila, a cintat ca si cum despartirea de duce i-a rupt in bucati milimetrice fiecare parte din corp si in timp ce-si spunea partitura cu “nume drag ce-ntiia data face inima sa-mi bata”, au inceput sa-i curga lacrimile.
habar n-am daca era de la efort, de la caldura (spectacolul era in aer liber) sau de la mesajul pe care-l avea de transmis, dar lacrima aceea care curgea aproape neagra – cu tot cu make-up- a dat un dramatism aparte intregului moment.
***
daca as fi fost la Taormina, in locul asta minunat, probabil ca as fi gustat spectacolul cu tot cu aroma de mare, caci linga e un port. dar nicaieri in alta parte, decit intr-o sala de cinematograf (care sa aiba sunet la calitate maxima) n-as fi putut vedea lacrima aceea.
puterea prim planului e de neinlocuit.
dupa lacrima aceea mi-am schimbat discursul. pentru ca despre asta este a vedea o transmisie live de la un mare spectacol: pe ecranul cinematografului, in conditii de confort maxim, dar si cu un sonor exceptional, vezi DETALIILE pe care altfel, ca spectator in sala, in rinduri indepartate, nu le-ai fi vazut.
***
Din septembrie, in perioada festivalului Enescu Grand Cinema Digiplex transmite unele dintre cele mai importante spectacole din festival, in salile de cinematograf. daca n-ati mai prins bilete la spectacolele mari si vreti sa va bucurati, luati-va acum bilete la Grand Cinema Digiplex.
Daca sunteti incurcati de atmosfera rigida de la Ateneu sau Sala Palatului, mergeti la cinematograf si vedeti live aceleasi spectacole.
***
in pauza primului act mi-am cumparat popcorn. da, stiu ca dupa unii opera + popcorn inseamna o asociere monstruoasa, dar pentru mine e mai important sa ma simt bine si sa vad un spectacol care sa ma emotioneze.
iar faptul ca de anul acesta, in premiera la Grand Cinema Digiplex poti vedea spectacolele de la Enescu (tot acolo puteti vedea Balshoi Theatre!!!) mi se pare una dintre cele mai minunate forme de melange cultural.
daca tinerii nu ajung la Ateneu, sa ducem muzica clasica in cinematografe. 🙂
