nu stiu daca ati vazut campania simpatica pentru sustinera filmului Pozitia Copilului care se afla in competitie la Festivalul de film de la Berlin: unii dintre cei mai mari sportivi ai Romaniei – care stiu cit de mult inseamna sustinerea publicului de acasa cind e vorba de o competitie importanta – isi declara sustinerea pentru filmul romanesc.
intr-o lume in care ne cautam modele si ne speriem ca nu le gasim, sportivii romani dau inca o data dovada de fairplay si de suflet mare.
iata-o pe Ana-Maria Brânză – o tinara care are toate titlurile pe care le poate obtine un sportiv – acum in campania„Susține România la Berlinală!”
iata un motiv in plus ca tinerele doamne si domnisoare sa mai ofteze putin: Ryan Gosling debuteaza ca regizor, mergind pe urmele prietenilor lui la fel de frumusei George Clooney si Ben Aflleck.
filmul sau se va numi “How to Catch a Monster” si ii va avea in distributie pe Matt Smith ( Dr Who), Christina Hendricks si – aici e vestea care o sa va faca sa va incruntati putin, dar asta e, iubita domnului Gosling – Eva Mendes.
am pus o fotografie mare cu el, ca sa va bucurati pe deplin:)
In urma cu cateva seri am vazut filmul “Bernie”, cu Jack Black, Shirley MacLaine si Matthew McConaughey in rolurile principale.
In afara de jocul perfect al acestor actori, am savurat filmul (inspirat dupa un caz real) mai ales datorita personajelor secundare, multe, in marea lor majoritate doamne texane extrem de originale; majoritatea nu sunt actrite, dar superbe, toate trecute de 60 de ani.
Imi place Kevin Spacey. mult. e un actor cu capul pe umeri, foarte foarte talentat. si un manager minunat pentru teatrul Old Vic din londra.
Spacey se intoarce pe micile ecrane in citeva zile (in America, pt ca la noi va mai trece ceva vreme pina va cumpara cineva filmul) cu serialul House of cards in care e un politician dur si machiavelic.
mai jos trailerul, dar inainte de asta uitati-va putin la afis… cam frumos si puternic, desi foarte simplu
iubesc oamenii care isi folosesc notorietatea ca sa le faca bucurii nepretuite altora.
Christian Bale e unul dintre acestia.
agentul lui i-a spus ca un copil de 8 ani, Zack, din Seattle, crede ca poate sa invinga leucemia pentru ca e Batman. si ca pe pagina lui de facebook s-a pozat in costum Batman. ce-a facut Bale?
a cerut numarul de telefon al familiei copilului si l-a sunat in spital. va imaginati bucuria copilului? si cite zile o sa se gindeasca cum a vorbit el cu Batman la telefon, trecind mai usor peste tratamentul greu pe care-l face?
mintea umana e cel mai spectaculos si mai puternic lucru, iar oamenii care-i motiveaza pe altii sa-si depaseasca limitele, cred ca sunt ingerasi pe pamint. l-am iubit tare pe Bale pentru asta
mai jos conversatia cu pustiul – de aproape 10 min – adica n-a fost una de complezenta.
se aude greu asa ca iata citeva dintre lucrurile pe care Bale i le spune copilului
“I don’t know if you can hear it in my voice, but I wasn’t born in America. I was actually born in a country called England. A lot of people tell me that Seattle is a lot like England, because it’s kind of rainy.”
“The whole point of the movie is anybody can be Batman. Anybody can be as strong as that and help people and put good out into the world.”
“The evil Bane …even though he was not a good guy in the film, the man who played him is a very good guy. I’ll tell him…and the director as well. He loves to hear when I speak to someone who is a big fan of the movies. It makes us all so happy.”
de fiecare data cind vorbesc cu actori romani aud cum nu sunt ei chemati la castinguri, cum nu ii baga lumea in seama. intreb adesea “dar tu l-ai sunat pe regizor sa-i spui ce ai vrea sa dai o proba pt filmul lui?” si aud scincete “aa, mmm”
la casele mai mari, casele foarte mari, unde teoretic actorul primeste prin agentul lui multe propuneri de roluri (plus ca-i mai cauta si agentul) actorii fac si ei lobby pentru rolurile pe care si le doresc.
cum e bradley cooper care in ultima vreme trece de la comedioare la roluri tot mai serioase. profitind de nominalizarea lui la oscar si de interesul jurnalistilor pentru ce spune, Bradley a dat un interviu la BBC unde cel mai tare s-a concentrat sa povesteasca despre rolul pe care si-l doreste cel mai mult: Lance Armstrong – intr-un film inspirat de viata ciclistului.
cum americanii simt potentialul unei povesti, sunt deja in pregatire doua filme la hollywood despre viata lui Armstrong – de unul are grija JJ Abrams (domnul care a creat LOST), de altul Matt Damon.
Cooper si-a facut insa treaba, iar agentul lui de presa a scos imediat un montaj foto ca sa arate cit de mult seamana cei doi… asta ca sa intelegeti cam cum se lucreaza la altii:)
(pt traducere, ca -din comentariile pe FB – vad ca nu s-a inteles: aici e si o miscare f f smart de a te asocia cu un eveniment cu un mare impact media pt a obtine free press, intr-un context frumos. cum ziceam, asa se face la altii)
de fiecare data cind vad la tv promo-ul noii serii Dallas (incepe simbata asta si imi imaginez ca va fi o isterie nationala. abia astept sa vad audientele), imi aduc aminte de copilarie.
eu n-am fost fana a serialului, aveam alte preocupari la virsta aceea, dar tot am citeva amintiri.
una e un cadru cu paharul cu care bea whiskey Sue Ellen (ma rog cred ca apareau des cadre cu paharele ei, dar asta e ce imi amintesc eu);
la mine la alexandria erau pahare drepte cu care se bea apa si vin si orice. in film erau pahare cum eu nu mai vazusem.
de dimineata mi-am dat seama ca am un set de pahare asemanator cu ala si-am inceput sa rid pentru ca acum doua zile cind am vorbit cu un prieten despre ce isterie va fi cu filmul asta odata inceputa difuzarea noii serii, am spus repede ca nu m-a marcat in niciun fel, pentru ca nu ma uitam la el.
mi-am revizuit parerea intre timp.
asa ca vin si va intreb pentru ca mi se pare foarte simpatica ideea: ce va aduceti aminte din Dallas ca semn de viata rafinata la care nu aveati acces pe vremea aceea?
pentru ca orice s-ar spune, la vremea difuzarii primei serii Dallas, ceea ce vedeau romanii de rind, aia care nu aveau pedigree, pe ecran erau semne de rafinament si prosperitate…
printre cadourile de Craciun am primit si filmul Legends of the fall
“l-am vazut cind eram pustoaica”, am ris. “nu-mi mai aduc aminte daca atunci mi-a placut brad pitt, dar acum clar nu-mi place”
“nu-i nimic, te mai uiti o data la el”
“ma mai uit, sigur. dar de ce?”
“poate inveti ceva din el”
“ce?”
nu mi s-a spus ce…
m-am uitat. n-am avut rabdare pina la sfirsit (cit sa-l vezi pe Brad Pitt alergind cu calul prin niste peisaje frumoase?! da, bine, stiu ca filmul nu e doar cu/despre asta, dar are 2!!!! ore ), am mai dat pe repede inainte si-am abandonat cu totul cind moare EA.
acum nu stiu ce ar fi trebuit sa invat din el… daca banuiti, please help… nu ma mai uit inca o data la el, nici sa ma impusti.
tre sa vad niste filme cu criminali, niste action, ca m-am saturat de printzesit …
nimic nu se compara cu un film pe care-l vezi simbata dimineata, in mijlocul patului, cu cafea fierbinte si placinta de mere calda alaturi.
tocmai am terminat de vazut A Separation, cistigatorul Oscarului pentru cel mai bun film strain de anul trecut.
stiu ca l-am vazut tirziu, nu mi-am facut curaj pentru el gindindu-ma ca o sa ma incarc negativ cu drama unei familii aflate in divort.
asa era prezentat filmul, dar nu despre asta e vorba;
daca nu l-ati vazut, cautati-l. e o poveste despre nuantele de gri ale adevarului, despre micile compromisuri pe care le faci chiar si cind ai un sistem solid de valori. e despre cum, dupa ce ti-ai invatat copilul sa fie bun, curajos si corect, il vezi ca minte ca sa-ti fie tie bine. si nu mai poti sa-i spui nimic.
nu e atit de dramatic pe cit imi imaginam (credeam ca ma va durea stomacul dupa ce-l vad), dar e un film care spune asa de multe despre viata pe care ne-o dorim corecta, dar care nu poate fi asa; pentru ca, pur si simplu, nu exista doar bine si rau.
acum caut adresa de mail a regizorului Asghar Farhadi (care e si scenarist) ca sa-i multumesc pentru filmul asta. sa-i fac o bucurie, dintr-un capat de lume opusa lumii lui, cum mi-a facut el mie in aceasta dimineata.
cum am suparat pe multa lume cind am zis ca filmul The Hobbit este o prostie (imi mentin afirmatia, chiar daca ma reneaga prietenii mei de sex masculin 🙂 ), m-am tot intrebat zilele astea (cind polemizam cu prietenii) ce ceva din copilaria lui Tolkien l-a facut sa scrie o asemenea poveste.
am gasit citeva interviuri cu Tolkien care a murit in 1973, dar si ceva care mi-a asezat in tabelul meu uman tipologia lui Tolkien: a crescut fara tata, intr-o tara care nu era a lui, cu o mama care – dupa moartea sotului – a trecut la catolicism si si-a prierdut sprijinul familiei (evrei) si care a murit, cind Tolkien era adolescent, de … epuizare.
‘I was brought up in considerable poverty but I was happy running about in that country. I took the idea of the hobbits from the village people and children. They rather despised me because my mother liked me to be pretty. I went about with long hair and a Little Lord Fauntleroy costume.
‘The hobbits are just what I should like to have been but never was – an entirely unmilitary people who always came up to scratch in a clinch.
Behind all this hobbit stuff lay a sense of insecurity. I always knew it would go – and it did.’
mai tirziu s-a casatorit cu o fata pe care a cunoscut-o la orfelinat.
iata ce spune jurnalistul care a facut primul interviu din viata lui Tolkien (n-are sens sa va atrag atentia asupra documentarii alora de la the guardian care au acest articol genial , din 1991 , cu domnul scriitor. autorul e John Ezard)
The interview, his first with a newspaper journalist, was a considerable kindness. When it was over, he asked me to go to the area and write a story which might start a campaign to save any shred that suburbia might have left of the village. I couldn’t – my then paper the Oxford Mail’s coverage area didn’t quite stretch to Birmingham.
Not that Tolkien complained. He befriended me, as he did several journalists and other young people in those final years before his death in 1973. He gloried in companionship. He was a shy but clubbable man of lightly-carried learning and huge relish – ‘every morning I wake up and think good, another 24 hours’ pipe-smoking,’ he would say.
In 1967 he sent me a carbon of his last story, Smith of Wootton Major: ‘An old man’s story filled with the presage of bereavement,’ as he put it. The opening sentence read: ‘There was a village once, not very long ago for those with long memories nor very far away for those with long legs.’ It was, unmistakably, his imaginative farewell to Sarehole.
in fiecare an, in apropierea Sarbatorilor ma suna prietenii si ma intreaba ce filme/carti sa aleaga pentru cadouri.
urmeaza un dialog despre cum e destinatarul cadoului, ce activitati are, ce-i place in general in viata si-apoi fac recomandarea specializata
in dimineata asta m-a sunat un prieten care isi doreste sa-i dea drept cadou prietenei lui un film erotic (“dar sa nu fie pornoshag, din ala care pare arta”) si dupa ce i-am facut citeva recomandari, m-am gindit sa trec trei filme si aici.
nu se stie niciodata la ce va folosesc:)
Amatul lui Jean Jeacques Annaud
In the Mood for love, regia Wong Kar Wai (la asta domnii probabil ar protesta ca nu e erotic, dar… cel mai puternic organ sexual al omului e propria imaginatie:) )
Pillow book al lui Peter Greenaway
acum imi dau seama ca toate trei au o nota asiatica, dar in materie de rafinament sexual-vizual, asiaticii ii bat la fund pe europeni.
ce alte filme ati mai trece pe lista asta?
later edit: m-am intors ca sa mentionez si o capodopera ne-asiatica:)
Last tango in Paris al minunatului domn Bernardo Bertolucci, de cind nici nu ne nascusem inca, un film cu preaminunatul Marlon Brando pe care l-as fi luat oricind acasa (asa nebun cum era)
am fost prea obosita sa adorm azi noapte si m-am uitat pina pe la 4 la televizor, asa ca m-am trezit cu un gind: mi-ar placea ( si cred ca ne-ar face bine) sa (re)vedem filmul acesta
in 2001 am fost la studiourile Universal din LA; in turul pe care-l faci ca turist treci si pe linga peretele mare care apare in finalul filmului. cu o jumatate de an inainte vazusem filmul si, trecind pe linga peretele ala care in realitate e cam cit un bloc cu 10-12 etaje si doua scari, m-am simtit si mai mica decit sunt. si-am avut un acut sentiment ca tot ceea ce am vazut in film va fi realitate curind.
astazi e deja o realitate.
What if you didn´t know, … until now ?
* We accept the reality of the world with which we are presented.
Dragi fani ai povestilor cu Hobbiti, imi cer scuze pentru ca va voi demitiza eroii.
Cum imi cer scuze ca am ocupat un loc la premiera filmului Hobbit, in loc sa fi fost generoasa si sa las pe cineva care s-ar fi si bucurat de film. Am mers pentru ca am crezut ca vad versiunea cu 48 de frame/sec ( dublu fata de standard) si voiam sa inteleg unde a ajuns tehnica.
Abia de vineri insa va fi aceasta versiune.
Premiera a fost la IMAX , impecabil organizata – aveau chiar si un bufet cu prajiturici la tema; dar filmul asta n-a fost pt mine.
***
Hobbit e un film cu barbati urlatori si rigiietori care spun replici timpite in sir organizat. Prima femeie apare dupa 95 de minute, un elf care cinta la harpa in “ultima casa in care se mai primeste binetze” (or so), dupa aia apare si Cate Blachett mai fashionable ca oricind pe post de sefa elfa.
dupa 20 de minute de uitat (imaginea e impecabila, actorii joaca bine – Ian McKellen e genial si-are o palarie delicioasa:) ) imi imaginam cam cit de mult au ris actorii cind se vedeau mascariti in felul acela pe platourile de filmare si spuneau replicile acelea timpite.
dupa o ora inca nu incepuse actiunea. care actiune cind a inceput a fost o alergare si o batalie cu orcile, penibila rau rau.
Thorin e personificarea perfecta a barbatului caruia trebuie sa-i agati o oglinda de git sa se mai priveasca din cind in cind ca sa-si aminteasca de ce se iubeste atit de tare – e cel mai frumos, e cel mai destept, cel mai curajos.
***
da, am prins glumele si trimiterile la lumea moderna – snobaria hobbitului Bilbo si prostia celorlalti, precum si replicile cu “lucrurile marunte ale oamenilor obisnuiti ne dau forta sa mergem mai departe”, dar la fel de bine stiu ca actorul ala care se da drept pusti inocent are 41 de ani, ca toate mascarile cu vrajitorii sunt lungite la nesfirsit in cadre care puteau sa dispara la montaj, dar au ramas pentru ca avem de acoperit 9 ore de film. (mai vin 2 de Hobbiti la anul)
eu m-am oprit dupa 2 ore (din 166 min cit are primul episod), ingrozitor de plictisitoare – pentru mine.
***
daca sunteti fani Hobbit macar duceti-va la IMAX sau intr-o sala care va difuza in 48 de frame pe secunda ca sa va uitati la cum e filmat pentru ca imaginile sunt impecabile.
***
altfel, nu pot sa nu ma intreb: ce latura a personalitatii barbatilor atinge prostia asta de poveste de are atit de multi fani?
stiu o sa ma injurati. imi cer scuze inca o data ca am ocupat un loc in sala de cinematograf. degeaba.
stiu ca textul asta va supara pe multe dintre fanele lui Vasluianu, dar…
cum spuneam si in titlu, eu nu cred ca Andi Vasluianu e frumusel si ma amuz teribil cind aud oftaturi in jurul meu doar la rostirea numelui lui.
dar sa ma explic.
la Andi Vasluianu nu e vorba despre frumusete, ci despre charisma si despre faptul ca, odata cu virsta, a invatat ca intr-o conversatie cu cineva e mai important sa-l puna pe celalalt in valoare, acordindu-i maxima atentie.
la Vasluianu e o slefuire personala in timp: o vreme a fost pentru ca sa razbata – ca in adolescenta cind a facut box si lupte, profesionist, competitional, ca sa stea mai bine in propriile-i picioare, dar si in propria minte.
tot ca sa razbata a fost si slefuirea prin zecile de roluri jucate, la Ploiesti intr-un teatru in care joci doar pentru bucuria ta si a spectatorilor pentru ca – mai ales in primii ani – nu aveai prea multi critici care sa te bage in seama.
stiu multa lume care comenteaza ca Vasluianu e distribuit in toate filmele si in multe piese, ceea ce nu stiu ei, e ca Vasluianu e genul care se lupta pentru ceea ce-si doreste, si nu se lupta cu vorba, ci cu fapta.
ca atunci cind Cristi Juncu voia sa monteze XXL, iar Andi l-a sunat:
– vreau sa dau si eu casting.
– nu cred ca esti potrivit pentru rol, i-a spus regizorul.
– lasa-ma sa vin sa spun si eu 5 minute textul, te rog.
l-a spus in felul lui, din perspectiva unui barbat care se apropie de 40 de ani, despartindu-se de intentia autorului care vedea in personajul lui un tinar care nu si-a gasit calea inca. textul a capatat noi nuante si Juncu i-a dat rolul.
(citi dintre actorii tineri care comenteaza ca nu primesc job-uri ar fi sunat la un regizor si i-ar fi spus “lasa-ma sa dau si eu auditie, asculta-ma si pe mine, 5 min”? iar in cazul lui Vasluianu vorbim de un actor care are zeci de roluri in bagaje si tot n-a avut orgoliul sa astepte sa fie sunat, actionind el)
*
mie nu-mi place Vasluianu pe care-l vede lumea in poze zimbind regulamentar. imi place insa Vasluianu cel obsedat de a fi in text, pe scena, proaspat, de a trai actiunea acum – ca si cum se intimpla prima data.
am avut norocul sa asist anul asta la o conversatie intre el si Carla Teaha, o tinara studenta la actorie care joaca deja pe scena Teatrului Bulandra. Andi ii povestea cum reciteste textul piesei pe care o joaca de ani de zile, ca si cum ar citi-o prima data: un exercitiu pe care l-a deprins in timp si care-l ajuta sa descopere lucruri noi de fiecare data. Ii raspundea la toate dilemele de inceput de meserie, cu seriozitate, aplicat.
si-mi mai place Andi pedagogul, pasiunea lui de a povesti din secretele unei meserii pe care trebuie sa o simti pe pielea ta ca sa o faci bine, dar care – ca la psiholog – iti face viata mai usoara, daca iti aprinde cineva niste felinare pe drum.
am o teorie despre Andi – cred ca o parte importanta din sharmul lui vine din exercitiul de a-si invinge timiditatea, exercitiu repetat ca loviturile de la box pina cind a intrat in memoria musculara, a devenit instinct.
***
ma rog, sa nu credeti ca m-am trezit de dimineata cu gindul la Vasluianu si hop, m-am apucat sa scriu. am profitat de fapt de un interviu pe care l-am primit, interviu acordat de Andi in proiectul “Momente insufletite de Silva Dark”.
m-am uitat la interviu, am zimbit pentru ca vorbeste despre timiditatea lui, apoi m-am mai uitat o data fara sonor, doar la gesturile lui ( mai mult la ochii lui, ca sa fiu sincera) . si-asa am ajuns la textul acesta:)
later edit: dupa ce am dat “publish” si am postat pe FB, m-am gindit cu bucurie ca Vasluianu e la NY la festivalul Making Waves – New Romanian Cinema. Sper sa uite ce am scris pina se intoarce. 🙂
ii stiti pe fratii Wachowski, cei care au schimbat cinematografia cu Matrix. ati crede ca le e usor si ca pot avea orice pe lumea asta pentru proiectele lor.
data viitoare cind credeti ca nu va iese ceva pentru ca voi sunteti cei mai ghinionisti din lume, pentru ca sunteti mici si necunoscuti, amintiti-va ceea ce veti citi mai jos.
si dupa ce cititi, duceti-va sa vedeti filmul pentru care au muncit atit, Cloud Atlas.
ceea ce veti citi mai jos e o lectie buna despre daca ai incredere in ceea ce faci, daca faci cu pasiune si inteligenta , ai sa gasesti o cale sa-ti duci visul la capat. pentru ca nimanui nu-i e usor, doar ca unii persevereaza mai mult decit altii.
AVC: You spent years trying to get Cloud Atlas funded, while working on other projects. How do you maintain excitement for one project over such a long period, especially while working on other films?
AW: Well it’s extremely difficult.
LW: There’s three of us. That helps.
AW: We’re a collective. Whenever somebody’s down—or in this case, often two people were down, and the third always seemed to yell at us to keep going, “Get on your feet!” Sometimes we would all be down. There was this one period where we ended up saying, “Okay, this probably isn’t going to happen. But why don’t we read the script one more time. If there is any doubt in our minds, we’ll let it go.” And we all separately read the script, and we all separately had this elation from reading, and we were like, “Okay, we ought to give this one more chance.”
LW: The more we worked on it, the more intensely we loved it. To the point where there was this feeling, even after three years, that no matter what happened, somehow we were going to get this movie made. There would be huge, depressing setbacks and challenges where [financial backers] would say, “I’m in,” and then a month later, they would go, “I’m out.” And we’d say, “You can’t, we have a contract,” and they would say, “Sue us.” I mean, like, that kind of collapse.
AW: And this happened all the way up until the moment the actors were supposed to fly out to Berlin to start costuming.
LW: We were supposed to deposit money in their accounts, and we didn’t have it, because the bank wouldn’t close the loan, because suddenly we had—
AW: We had a financing gap with one of our investors, I think in Spain. Like, they went bankrupt. So we ended up putting our own money in.
LW: We had to put the houses up to bridge the gap. And we didn’t even—it wasn’t even a long discussion. It was instantaneous. We were going to make the movie. It was too close, it was too important, and really, we were too much in love with it. We would do anything for this movie.
AVC: What percentage of the budget did you end up having to put up yourself?
LW: Well, we waived all our fees—
AW: It’s complicated, because we have our companies that have put money into it, and then we also had to put money in personally.
LW: All over, we’re probably well over 10 percent of the budget.
AW: Close to 7 million bucks or something like that.
AVC: Did you have similar problems with the actors, as the financing years went on, where people agreed to be in it and then dropped out?
LW: Well, there were some actors who were a little terrified of the material and the idea of playing six parts. And a couple people chickened out. But in general, the actors who were committed were as ferociously and fearlessly committed as we were. They flew—even though their agents called them and said, “They don’t have the money, the money’s not closed”—
AW: Advising them not to fly, not to get on the plane—
LW: Every single time, Tom Hanks was the first who said, “I’m getting on the plane.” And then once he said he was getting on the plane, basically everyone said, “Well, Tom’s on the plane, we’re on the plane.” And so everyone flew [to Berlin to begin the film]. It was like this giant leap of faith. From all over the globe.
am o teorie ca fiecare lucru vine la vremea lui si tocmai mi s-a mai demonstrat asta.
aveam filmul Shame de mai bine de o jumatate de an si abia aseara m-am hotarit sa-l vad. ( din aceeasi categorie, “A Separation” nu pot inca sa-l vad, nu am o explicatie de ce, dar nu mi-am facut curaj pentru intilnirea cu el)
stiam subiectul, stiam ca are mult sex (mentionez asta ca poate va conving sa-l vedeti), stiam distributia, stiam si ca e genial; ce nu stiam este ca daca inlocui dependenta de sex a personajului principal cu orice dependenta care sa vina si cu o parte de rusine/ sa ceara intimitate, nu se schimba nimic din puterea mesajului.
filmul asta e despre cum dorintele ne modeleaza ca oameni, ne transforma.
de aseara cred ca Fassbender e versiunea mai tinara a lui Daniel Day Lewis in tehnica actoriceasca si in puterea de a se pierde in personaj. uitati-va la cit de dramatice sunt transformarile de la un personaj la altul si ce tehnica impecabila are. o puteti vedea si in cele citeva secunde in care plinge in scena asta.
e una dintre cele mai frumoase interpretari ale cintecului New Yoork, New York. niciodata n-am inteles mai bine ca acum mesajul acestui cintec care parea vesel, dar nu e.
iar carrey mulligan e geniala.
“The scene where Brandon hears his sister sing in the restaurant was shot in real time. James Badge Dale and Michael Fassbender had never heard Carey Mulligan sing before so their reactions were real. The scene was shot at 3 in the morning with cameras focused on all 3 performers at the same time”
nu se poate sa nu vi se intimplat vreodata ca uitindu-va la un film care folosea efecte speciale sa spuneti “ce tare ar fi sa se intimple asta si in viata”.
e un domn – cu un dram de nebunie frumoasa – care a vrut sa refaca in realitate o secventa din filmul UP.
a luat o casa reala – locuibila- si-a ridicat-o in aer cu sute de baloane.
domnul se numeste jonathan trappe si-a facut experimentul lui nebunesc, dar copilaresc, fix in week end-ul care s-a incheiat
domnul trappe are in plan sa traverseze atlanticul cu asemenea baloane de care va agata o barca (poate e nevoie sa aterizeze fortat) , iar evenimentul cu casa zburatoare de saptamina trecuta a fost pentru stringere de fonduri pentru proiectul lui transatlantic.
site-ul lui e aici, in caz ca vreti sa-l cunoasteti mai bine pe acest nebun simpatic
vreau sa vad filmul Catun fericit ca sa vorbesc in cunostinta de cauza.
acum uitindu-ma la afis, mi se pare ireal ca poate exista asa ceva in anul 2012.
pe de o parte inteleg ca poate avea un public al lui, ca sunt oameni carora li s-a facut dor de Silvia Dumitrescu sau Ileana Sipoteanu (au facut parte din copilaria mea si eu vreau sa le revad), cum inteleg ca si oamenii acestia trebuie sa munceasca…
dar asa cevaaaa…
inteleg ca domnul regizor, Dumitru Cucu, este la a doua productie de gen – e vorba de o comedie muzicala – dar trebuie sa recunosc ca nu am auzit niciodata de precedentul sau film.
cel mai trist mi se pare ca revista pe care am condus-o este partener media si promotor al acestei productii. ( si trebuie sa fiti siguri ca imi pare f f rau daca am comentat public pe tema asta, dar – ca de obicei – nu va voi aproba comentariile care vor vorbi urit despre revista)
***
inainte de a va arata integral comunicatul de presa al filmului, as vrea sa-l invit public pe Auras la film (fac eu cinste cu biletele) …
***
„Cătun fericit”, o comedie muzicală pentru tineri,
în premieră la Cinemateca Eforie
În ziua de vineri, 9 noiembrie, de la ora 16:00, Sala Eforie (Jean Georgescu) a Cinematecii Române (Str. Eforie nr. 2) va găzdui premiera filmului CĂTUN FERICIT, o comedie muzicală abordând un subiect de o dureroasă actualitate. La premieră vor lua parte realizatorii şi copiii-actori care joacă în film. Genul comediei muzicale este unul foarte rar întâlnit în România, iar regizorul, Dumitru Cucu, se află deja la al doilea film de această factură.
Filmul, cu scenariul şi muzica semnate de cunoscutul compozitor Dumitru Lupu, are la bază un adevăr trist al României zilelor noastre: copiii abandonaţi pe la rude ori vecini de părinţii lor, atraşi de mirajul banilor din străinătate. Totuşi, dat fiind că este vorba de o comedie muzicală pentru tineret, finalul va fi unul fericit, după cum se poate deduce şi din titlul filmului.
Scurtă prezentare a filmului, semnată de Dumitru Lupu:
„A fost odată un moş şi-o babă. Cristache şi Ochioasa. Căsuţa lor era situată într-un cătun de o frumuseţe mirifică, împrăştiat pe câteva dealuri şi văi, ai cărui locuitori începuseră de câţiva ani buni să-l părăsească. Celor doi le-ar fi ajuns pensiile, dacă nu s-ar fi pricopsit, acum la bătrâneţe, cu vreo 15 copii, de care să aibă grijă până când li se întorc părinţii, plecaţi la muncă în străinătate. Bine că e doar pe durata vacanţei de vară.”
Regizorul, Dumitru Cucu, se află deja la al doilea lungmetraj muzical. Primul¸ TRUPA DE SHOW (2008), are o poveste oarecum similară şi a fost selecţionat pentru premiile industriei filmului din România.
Filmul este realizat în parteneriat cu Facultatea de Arte a Universităţii Ovidius din Constanţa şi cu sprijinul Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România.
Vă aşteptăm!
Parteneri media ai Arhivei Naţionale de Filme – Cinemateca Română: Observator cultural, Tabu, Cinemagia, CinemaRx, Urban Things – Chestii Urbane.
In May of the same year, the director of Lincoln, Steven Spielberg, received a Pearlcorder tape machine in the mail. “I turned it on, and it was Shakespeare and the Second Inaugural in this voice,” Spielberg says. The voice was Lincoln’s. Not the stentorian tone that generations of schoolchildren have inferred from Lincoln’s gloomy portraits, but the one described by contemporary observers: a gentle tenor, reedy and slightly cracked, the accent a frontier blend of Illinois, Indiana and Kentucky. “A beautiful voice. I wanted that voice to read me a book. It came with a letter that said, ‘After you listen to this, would you ring me up and we’ll have a natter?’ I immediately got on the telephone and said, ‘Who is this?’”
This is Daniel Day-Lewis, star of Lincoln (opening Nov. 9), who faced the paradoxical challenge of portraying a man whom everyone and no one knows at once. Lincoln is near enough that we can look at the light that fell upon him—he was the first U.S. President to be photographed extensively—but not so near that we can hear his voice or see his odd, flat-footed walk. He is ubiquitous but unknowable, frozen in marble or granite, flattened into currency. Try making him talk or move and you risk creating “an animatronic character at Epcot Center,” as Spielberg puts it. “That’s exactly what we didn’t want.”
din cover story-ul Time cu Daniel Day Lewis pe coperta numit The World’s Greatest Actor
Lewis se intoarce cu o noua prestatie actoriceasta care o sa ne lase cu gura cascata (cum au fost My Left Foot, The Last of the Mohicans, In the Name of the Father), Lincoln are premiera in America pe 9 noiembrie.
despre pauzele lungi dintre filme spune in acelasi articol
“I like taking a long time over things, and I believe that it’s the time spent away from the work that allows me to do the work itself,” Day-Lewis says. “If you’re lurching from one film set or one theater to the other, I’m not sure what your resources would be as a human being.”
Filmul “Dupa dealuri” scris si regizat de Cristian Mungiu e, dupa mintea mea, cel mai bun film romanesc din ultimii 30 de ani (pe astia sunt sigura ca nu i-am ratat cinematografic)
dupa ce vezi “Dupa dealuri” realizezi ca jurnalismul romanesc e la cel putin 50 de ani (in minus) distanta de cinematografia noastra. aici ai si comparatie directa – carte (nonfiction, adica jurnalism) vs film – Spovedanie la Tanacu vs Dupa Dealuri
cu tot respectul si asumindu-mi ca va parea o aroganta ceea ce voi scrie, romanul de la care pleaca filmul (al Tatianei Niculescu Bran) este schita draftului 1 pentru o creatie – filmul pe care-l vedeti pe ecrane – care a avut cel putin 20 de drafturi cu rescrieri si refinisari pentru a ajunge la esenta.
si nu e vorba despre avantajul fictiunii (Mungiu putind sa-si contureze personajele dupa cum a vrut ca sa-i serveasca mesajului pe care a vrut sa-l transmita), e vorba despre structura, despre cum il faci pe cititor/spectator sa traiasca cu personajele tale, despre a merge dincolo de actiunea care da stirea (cu senzationalul ei cu tot) ca sa cauti intelesul emotional.
e diferenta dintre actiunea pe care americanii o numesc “reporting” – cind mergi pe teren si investighezi (iar doamna Niculescu Bran e un foarte bun reporter de investigatie) si scrierea intr-o forma cinematografica, rezultata din reporting , avind o structura coerenta si bine gindita, scrierea narativa ( jurnalistul scriitor – writers at large, la americani)
*
scenariul filmului Dupa dealuri e mai bun decit foarte multe dintre cele mai bune romane romanesti:
povestea merge la esenta – e despre prietenie si singuratate intr-o tara care nu e foarte dezvoltata, nici cultural, nici economic; despre libertate si nevoia de iubire, cu toate ingradirile care vin cu ea.
nu ingroasa nimic (desi s-ar fi putut duce mult – cu imagini sezationaliste – in zona exorcizarilor);
e atit de echidistant incit, la sfirsitul filmului, nu tineam cu niciuna dintre parti, desi mi-ar fi fost usor sa empatizez cu fata care moare;
(pentru jurnalistii pasionati – fie si la nivelul de lectura – de scrierile narative, o rugaminte: uitati-va cu atentie la cum construieste profilul personajelor principale din discutiile pe care acestea le au cu altii – preferata mea e secventa de la politie cind merge Voichita sa-si faca pasaport)
*
uitati de prejudecatile cu “e film romanesc, vad o plimbare de o jumatate de ora cu maicute pe dealuri”; nu e nimic din asta; da, tine 2 ore si jumatate, dar nu simti cind trec. si nu, nu ai cadre lungi care sa te plictiseasca.
fetele sunt geniale (Cosmina Stratan si Cristina Flutur) si mi-au placut mult mult mult in doua secvente in care joaca totul din privire. (pentru Cristina – prima masa la manastire; pentru Cosmina – sosirea politistului pentru ancheta la fata locului.)
*
cel mai mult am iubit la filmul asta ca-ti spune povestea fara sa-ti scoata ochii cu nimic si, ca sa intelegeti cit de fin este, va descriu un cadru care nu va dezvaluie nimic din actiune, deci nu stric povestea, dar care arata subtilitatea regizorului.
cind maicutele si preotul ajung la politie, asteapta o vreme in dubita care i-a transportat. filmarea e din spatele dubei si vezi in dreapta si in stinga chipurile lor plecate; in fata stau cei doi politisti care i-au anchetat preliminar, la minastire, iar prin parbriz in fata politistilor – in plan indepartat, incit abia poti vedea ce este – se afla pe un stilp doua semne de circulatie: “Biserica Adormirea Maicii Domnului” – cu sageata la dreapta si “Biserica Sfintu Nicolae” cu sageata spre stinga.
*
sa vedeti Dupa dealuri, va rog. daca sunteti jurnalisti – pentru ca o sa invatati cum se poate sa vorbiti cu bun simt despre ceva senzational si cum puteti sa spuneti o poveste universala plecind de la un caz particular, dar si daca sunteti (tele)spectatori pentru ca sa stiti ce asteptari sa aveti de la cei care va spun povesti grele despre Romania noastra prezenta, dar medievala.
