text de Noemi Revnic
Acest top are legatura cu o parte din filmele candidate la Oscar de anul acesta, dar si cu filme din anii trecuti. Sunt muzici pe care le ascult de fiecare data cu aceeasi placere si nostalgie.
puteti asculta aici playlist-ul de oscar creat de Noemi
Mai sunt vreo 20, dar le pastrez pentru Oscars 2015.
Un weekend de film va doresc!
*
Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.
incerc de aproape o saptamina sa-mi aduc aminte cine cinta un cintec, cum il cheama si/sau cine l-a scris.
tot ce aveam in minte era amintirea existentei lui, cindva, in playlistul din Ipod care se chema “teatru” (il folosise Radu Afrim intr-o piesa) si o adiere de melodie, idee despre starea lui.
google nu functioneaza cu asemenea criterii de selectie.
in dimineata asta, citind un text care nu are nicio legatura cu cintecul (sau nu ma prind eu acum care ar fi legatura) s-a facut lumina.
am identificat cintecul din prima. titlu. apoi mi-a fost usor – google stie cu asta – sa identific versiunea pe care o aveam in Ipod.
si in timp ce ascultam cintecelul mi-am adus aminte si titlul unui film norvegian pe care as fi vrut sa-l recomand unor prieteni in vacanta; care, din nou, n-are nici cea mai mica legatura cu cintecul sau textul de la care s-a facut lumina.
I’m Dina, povestea unei copile care-si omoara mama dintr-un accident, tatal o inlatura emotional din viata lui, devine o salbatica si e imblinzita de un profesor (care-i devine si mentor) prin muzica.
ma rog, asta e prima parte a provestii pt ca mai incolo lucrurile se complica.
cum ambele reamintiri sunt frumoase, le las aici.
cind ma chinui sa scriu ceva (ca acum cind am de facut un power point si nu ma urnesc), ma intorc la playlistul meu secret. ma rog, acum e public pe youtube, deci nu mai e asa secret.
stiu ca multe dintre cintecele sunt insotite de replici din filme, dar pentru mine au o stare – parte din film – si sunt oricum coloana sonora pentru o activitate, asa ca le simt si pe ele ca pe o muzica.
e vechi playlistul si, desi pentru cei mai multi cintecelele ar parea tristute, pentru mine unele au o parte motivationala.
cum e Lacrimi de cognac care chiar si pentru autorul ei, Cornel Ilie, e o piesa trista; numai mie mi se pare cumva puternic motivationala pe refren pentru ca o asociez cu o victorie pe structura unui text la care am muncit mult.
anul asta am adaugat in play list doar 3 cintece: un Morricone din coloana sonora a filmului Legenda lui 1900 (pt ca abiia anul asta am vzt filmul, asta e), un Ravel super emotionant descoperit la Festivalul Enescu si un Einaudi pt ca si cu el tot anul asta m-am intilnit.
*
playlistul meu se cheama muzici s!mpa de liniste si scris are 70 de cintecele si dureaza 4 ore. sper sa va ajute si pe voi cel putin la fel de mult cit ma ajuta pe mine.
( si, da stiu, as putea lucra la Magic FM.:) )
il puteti cerceta aici.
M-a intrebat Ioana Voicu Mauvert pentru revista simpatica de la Promenada, Talkshop, ce muzici/carti/ filme/ spectacole sa aveti alaturi de Sarbatori, dar si cum decorez acasa de Craciun, care-s amintirile mele cele mai dragi din Sarbatorile trecute si … ce i-as spune lui Mos Craciun daca l-as intilni (asta a fost intrebarea mea preferata:) )
Cum vine vacanta de o saptamina las aici recomandarile pe care le-am facut pentru cititorii Talkshop, poate va inspira. restul raspunsurilor, personale, sunt in fotografiile din layoutul revistei, la un click distanta pe fiecare foto.
Sa faceti sa va fie bine de Sarbatori.
*
Care e, în opinia ta, cel mai frumos film pe tema Crăciunului?
Pentru mine, si nu vorbesc aici cu expertiza cinematografica, e doar un racord personal: Miracolul de pe strada 34. Acum citiva ani, in apropierea Craciunului, m-am dus la coltul strazii Chelsea cu 34, in New York, ca sa celebrez bucuria mea pentru filmul asta. Ca in film, mi-am pus si o dorinta, stiu sigur ca mi se va indeplini:)
*
Alcătuieşte-ne, te rog, o listă cu piesele clasice care nu ar trebui să lipsească dintr-un playlist tematic de Crăciun.
Pot sa trisez la intrebarea asta? Te rog:) De fiecare Craciun sunt asa de multe difuzari ale cintecelor clasice si te lovesti peste tot de ele incit eu in masina sau acasa nu mai ascult colinde. (Anul trecut piesa mea de rezistenta a fost “Fiecare” de la VUNK si nu stiam ca o sa lucrez cu ei anul asta:) ). Sa trisam putin zic, cu 3+1 piese care suna ca de Craciun, dar sunt altfel.
Judy Garland – Have Yourself A Merry Little Christmas, John Lennon – Happy Xmas, Michael Buble – Home
Si bonus track pentru orice zi din an, Lamb – Gabriel, despre ingerii de pe linga noi. Sau ingerii care am putea fi fiecare dintre noi.
*
Recomandă-ne câteva spectacole (dans, muzică, teatru) pe care ar trebui să le bifăm până de Crăciun.
Saraiman – Dan Badea si Razvan Mazilu – Stand Up Comedy si dans contemporan intr-un mix care ilustreaza cu umor si eleganta esenta noastra de romani.
Napasta – regia Radu Afrim (Teatrul National) sau cum Caragiale poate fi fashionable, profund, actual si foarte emotionant.
D’Ale – un spectacol dans in regia lui Gigi Caciuleanu cu reinterpretarea temelor din cele mai cunoscute piese ale lui Caragiale pe muzica electronica, rock alternativ sau Beethoven. In spectacolul asta e cel mai emotionant dans pe care l-am vazut vreodata pe Sonata lunii. Si eroul e… Cetateanul Turmentat.
*
Există vreo carte pe care am putea să o citim, pentru a intra în atmosfera magică a Sărbătorilor de Iarnă?
Momo – Michael Ende. Nu e despre Craciun, ci despre o fetita care are o magie a ei: stie sa asculte, iar oamenii spunindu-i problemele isi gasesc singuri raspunsurile in tacerea ei. E un basm si pentru copii, dar mai ales pentru adulti si vorbeste despre ceea ce cred eu ca inseamna esenta Sarbatorilor din fiecare zi: sa fii atent la cei din jur, sa ai ginduri si vorbe bune, sa iubesti.
la multi ani.
toti avem aripi, doar ca le purtam pe dinauntru…
imi place mult mult Iyeoka si sigur stiti minunatia de cintec Simply Falling care era viraj acum ceva vreme pe facebook.
fata vine in romania , pe 5 noiembrie la Silver Church. ma bucur foarte tare
ce nu inteleg este de ce o artista ca ea nu are in bucuresti un concert intr-o sala de spectacol, un teatru de exemplu.
si-mi pare foarte rau pentru ca nu mi se pare ca i se acorda respectul pe care-l merita. (da, o sa-mi spuneti ca poate nu vinde bilete pentru Sala Palatului, dar stiu sali de teatru – la Odeon de ex – care au capacitati mai mici si arata impecabil)
daca ma enerveaza ceva cu adevarat la colaborarea mea cu baietii de la VUNK sunt doua lucruri: faptul ca nu mai pot sa scriu despre ei ( nu e etic *) si ca nu mai pot fi spectator.
au trecut 10 zile de la 31013 #asasishow, un concert despre care multi oameni din industria muzicala au spus ca a fost cea mai buna productie a unei trupe romanesti realizata in ultimii 20 de ani. cuvintele astea asezate exact in aceasta ordine nu o sa-mi mai spuna nimic peste 3 ani, 10 ani. sunt insa niste secvente pe care as vrea sa le tin minte. si le scriu aici.
*
mina domnului Beligan
inregistrarea mesajului domnului Beligan din deschiderea show-ului s-a facut la Teatrul Metropolis (e descrisa ziua aceea in fila de jurnal a trupei aici). ce nu scrie acolo are legatura cu drumul pe care domnul Beligan l-a facut de la scaunul din mijlocul scenei, unde a asteptat sa fie pregatit cadrul si si-a repetat textul, pina la canapeaua de piele rosie pe care a fost facuta filmarea.
la cei aproape 95 de ani, dupa un accident cerebral, Dl Beligan se deplaseaza folosindu-se de baston si sprijinindu-se de cineva. Mona, asistenta domniei sale, este cea care ii este sprijin de obicei, dar, de data asta, sprijin pentru drumul catre canapeaua pentru filmare i-a fost Cornel Ilie.
cind au ajuns la canapea, Cornel a schimbat priza cu care tinea mina domnului Beligan, transformind-o intr-o punte orizontala ca sa aiba suport si mai mare pina urma sa se aseze. o priza foarte masculina, ca la skandenberg, doar ca palma nu era vertical, ci orizontal spre in sus.
ambele brate s-au incordat si au inceput sa vibreze.
Cornel – care face mult sport si se vede pe corpul lui – sustinea toata greutatea trupului dlui Beligan in palma, iar dinsul – pe muschii caruia anii au inceput sa vorbeasca – se sprijinea cu toata increderea.
in tensiunea aceea care era in ambele brate se afla o emotie enorma. am imaginea asta in minte, precum si momentul in care dl Beligan s-a asezat complet pe canapea: in sincron s-au auzit respiratii de usurare. una lina, inteleapta, asumata cu anii, alta ca de dupa o mare ingrijorare si emotie.
*
fericirea
cind concertul s-a terminat in culise era o altfel de tensiune decit cea care incarcase spatiul in timpul zilei. nu mai era febra pregatirilor, era ceva cald si electrizant si oricare dintre membrii echipei avea nevoie de doar citeva vorbe bune ca sa aiba lacrimi in ochi de fericire.
povesteste foarte frumos despre asta Cristi Stan, managerul trupei, in ultima fila de jurnal pe care a scris-o in filele in care e povestita aventura concertului aici.
acolo, imediat dupa ce Polivalenta se golise de spectatori, am vazut aceasi inclestare a miinilor, aceeasi priza, de data asta putin mai catre vertical, aproape ca la skandenberg, intre Cornel Ilie si Gabi Maga. altfel de sprijin – intru validare, confirmare a muncii si succesului pe care l-au construit impreuna.
putin mai tirziu l-am vazut pe Cornel controlindu-si greu emotiile (cind profesoara de muzica din scoala generala, cea care l-a incurajat sa faca muzica si l-a pus linga Nicu Sarghea, bateristul, intr-o trupa de scoala care acum e VUNK, ii povestea detaliile inceputului), iar -si mai tirziu – l-am auzit rostind: “sunt fericit”.
*
oglinda spectatorilor
daca am invatat ceva din experienta asta, dincolo de lucrurile profesionale pe care sper ca le voi slefui pentru o data viitoare, am invatat ceva tot din perspectiva spectatorului: cind se termina un concert/ spectacol care va place, spuneti-le asta protagonistilor pe orice cale.
de a doua zi, epuizati fizic si emotional, se incarca si prind aripi din vorbele publicului. asta e de fapt unica unitate de masura care conteaza pentru ei.
altfel, in 2014, la 15 ani de VUNK, stiu sigur ca vor dori sa se spuna ca s-au depasit pe ei – adica “cel mai mare show facut de o trupa romaneasca” – si-o sa dea iarasi pina la ultima picatura de energie pentru asta.
*ca sa rezolv problemele de etica si sa pot scrie pe blog despre concert, am asteptat suficiente (sper) zile ca sa nu para ca folosesc informatiile la care am avut acces pentru cistigarea unei audiente noi. si am cerut voie managerului sa scriu rindurile de mai sus. imi place insa data de astazi 13.10.13 si mi se pare frumos sa pun un punct personal la proiectul 31013, astfel.
foto Petru Ivu si Mircius Aecrim
“It is only when we become aware or are reminded that our time is limited that we can channel our energy into truly living” – Ludovico Einaudi
In A Time Lapse is the representation of the bringing together all of life’s experience and emotions into a single moment of time. Recorded in a remote monastery near Verona and written over a period of 2 years it is as Epic and emotional as Divenire and as experimental and adventurous as Nightbook
*
– nu poti sa dormi? asculta asta.
– o nu, nu, nu. nu mai vreau sa ascult nimic prea destept pt ca oricum nu inteleg. si, pentru ca nu ma pricep, efortul de a fi atenta 100% la ce se cinta e mult prea mare.
– asculta!
*
so, this way, my love has a new name: ludovico einaudi
*
mi se pare ca fiecare sunet de clapa e un cuvint dintr-o poezie.
“cind nu mai pot si dau de greu/ zici ca totu-i-n capul meu/ zici ca-mi rupi picioarele daca nu/ cred si azi in ce pot eu.”
***
obisnuiesc sa spun asta cu “totul e doar in capul tau, poti mai mult decit iti imaginezi”, am spus-o si aseara unui prieten caruia – ca noi toti, din cind in cind – i se pare ca are mai mult de dus decit poate tine pe umeri.
“ai mai zis asta”, a replicat el.
“sigur, mi-o zic si mie aproape in fiecare zi pentru multe lucruri.”
“nu nu, a aparut si intr-un cintec”
asa mi-a adus aminte de darul special pe care Andrei Leonte si Ioana Blaj, prietenii mei dragi, mi l-au facut de ziua mea acum 2 ani. un cintecel despre lucrurile pe care le-au aflat de la mine, un cintecel despre prietenia noastra.
cum mi s-a parut foarte simpatic ca ne-am adus aminte de cintecel chiar cind incepe sezonul 3 X Factor, m-am gindit sa-l fac din nou public ( il pusesem pe privat, dupa o zi de expunere).
pentru cei care nu stiu, Andrei Leonte a cistigat X factor sezonul 1, iar Ioana Blaj este una dintre actritele tinere cele mai bine cotate, anul viitor o sa o vedeti in doua filme foarte frumoase.
only the very best, no other interest
eu sunt dintre cei care adora miscarile pe care le face managerul nou al lui Miley Cyrus pentru a -i schimba imaginea de la pustoaica Disney la o femeie – probabil – puternica, vulcanica, independenta, controversata.
nu stiu daca asta va fi directia finala dar ce stiu este ca “tot ce e definitiv bun e plictisor pentru presa” si ca domnul Larry Rudolph (care a avut-o in grija si pe Britney Spears cind trecea de la adolescenta la femeie adulta) face miscari ca la o mare partida de sah.
aparitia de la VMA a fost gindita ca sa socheze o lume intreaga – si e al naibii de greu sa mai sochezi cu ceva astazi – si a fost condusa mediatic genial post eveniment.
Larry Rudolph declara in presa americana “fanii ei au inteles despre ce era vorba, restul vor intelege… eventual” si pun pariu ca aceia care stiu cum e cu teoria dinamicii celor trei categorii de public – cei care te plac, cei care te urasc, cei carora le esti indiferent – au zimbit lung.
acum Miley apare in maieu si chiloti fotografiata de Terry Richardson, unul dintre cei mai apreciati fotografi americani – specializat in portrete si in fotojurnalism, documentare (am mai scris despre el aici) -, dar fotografiile nu sunt facute pentru o revista. au fost postate acum 2 zile pe blogul lui Terry ca urmare a …unei vizite a lui Miley in studioul lui.
care, ce mirare, vin fix dupa aparentul scandal VMA si continua imaginea ei de rebela, de femeie relaxata care n-are nicio problema sa-si schimbe imaginea, look-ul…
e un lant trofic al fan-ului – al celui care place pe cineva pentru activitatea sa artistica: pentru fiecare om exista un altul care a insemnat sau inseamna o emotie transmisa intr-o forma artistica. si, cu siguranta, chiar si cel care reprezinta pentru multi inspiratia are o persoana care l-a inspirat si pe care ar dori sa o intilneasca.
aseara vorbeam despre asta cu prietena mea Elena Prodan, undeva in dreapta scenei CIUC de la Bestfest, in timp ce asteptam sa o intilnim pe Sharleen Spiteri, doamna de la Texas.
***
pe vremea studentiei cind lucram la Radio 21 si eram vocea pentru European Top 100 (un top-show cumparat din Anglia pentru care faceam doar “vocile”, traducerea interventiilor dintre piese ) am ascultat prima data Say what you want.
pentru ca programul se difuza in Ro la o saptamina dupa Londra, am fost prima care a prezentat/ difuzat cintecul asta la radiourile de la noi. In aceeasi editie a fost si I don’t want lover, pentru ca era the highest new entry si acordau o atentie speciala trupei Texas.
asta e prima mea amintire cu doamna Spiteri si mai stiu ca m-am rugat de tehnicus sa scoata de pe minidisc (o creatie care arata ca o cutiutza si era cea mai noua descoperire de dupa caseta cu banda pe care o rasuceai cu creionul ca sa intre piesa de unde trebuia) “Say what you want” si sa mi-l puna pe o caseta. undeva in cutiile cu amintiri din epoca de inceput a vietii mele din radio e si caseta asta.
dupa care am urmarit-o mult. mi-a placut cind a inceput sa-si descopere feminitatea – de Sharleen Spiteri, zic – pentru ca in partea de inceput a carierei ei arata ca un baietel simpatic. si stiu ca parte din transformarea ei a fost domnul cu care a si facut un copil, Ashley Heath – un sef de revista glossy care i-a dat multa incredere in ea.
aseara am intilnit-o.
***
habar nu aveam de ce mi-am dorit atit de tare sa o intilnesc. poate pentru ca muzica ei e parte din studentia mea, din niste ani in care am tras tare si-am muncit foarte mult. poate pentru ca versurile de la “I’ll See It Through” imi plac atit de tare incit mi-as fi dorit sa le pot scrie eu.
***
Sharleen Spiteri e foarte naturala, foarte calda si… timida.
a fost supportive si a facut conversatie cu grija sa umple orice spatiu liber ca sa te faca sa te simti bine. iti acorda atentie totala pentru ca era constienta ca daca ai vrut sa o intilnesti inseamna ceva pentru tine. a fost gazda perfecta, amfitrioana calda si foarte dedicata.
o tradau insa picioarele.
a facut fotografii cu cei citiva oameni pe care i-a intilnit inainte de concert si, in timp ce zimbea profesionist si ii lua in brate pe fiecare dintre ei, picioarele erau incrucisate cu dreptul peste stingul, iar talpa bocancului drept era la verticala, ca o mica bariera de aparare.
si era foarte multa fragilitate in gestul ala.
altfel, are 45 de ani si arata f f f bine. era inapoi in look-ul de baietel simpatic. si-a cintat minunat.
***
cind am plecat de acolo stiam de ce am vrut asa tare sa o intilnesc: sa ma mai conving o data ca si oamenii aia mari pe care-i plac, sau i-am placut vreodata, sunt facuti din temeri si victorii.
multumesc mult Emilia si Dragos ca ati facut posibila aceasta intilnire.
***
evident am cerut autograf pe un album vechi care insemna ceva pentru mine. “o sa cintam si de pe albumul asta in seara asta”, a zis doamna Spiteri si s-a semnat cu mina stinga.
…si ea iubeste pe cineva care e indragostit de altcineva…. va place povestea mea?
si daca el ar iubi-o pe ea?
s-ar speria si ar fugi…
e un fragment dintr-un dialog intre Patricia Kaas si un domn a carui fatza e in umbra, dar are o voce aspra si trista. un fragment proiectat pe un ecran din spatele cintaretei in timpul show-ului ei de la Bucuresti.
cind s-au auzit ultimele ei cuvinte “s-ar speria si ar fugi”, au venit din spatele meu, spectator in primul rind, citeva oftaturi, semn ca doamnele din sala intelegeau bine cum e cu iubire asta dupa care alergi , dar de fapt fugi. cind chipul domnului a inceput sa fie luminat, am oftat eu.
era Alain Delon.
(in timpul festivalului de film de la Cannes de anul acesta Delon facea o declaratie socanta “Nu-l voi lasa pe Dumnezeu sa decida”, referindu-se la momentul plecarii sale catre alte lumi. un semnal dureros de nevoie de atentie si dovada unei singuratati grele)
Kaas a inceput sa cinte versiunea ei pentru Milord – cintecul lui Edith Piaf -, iar pe ecranul din spatele scenei a ramas privirea trista a lui Delon, cu ochii aproape in lacrimi, si brusc versurile piesei mi s-au parut cumplit de dureroase.
Je vous connais, Milord, Vous n`m`avez jamais vue Je ne suis qu`une fille du port Qu`une ombre de la rue...
***
daca mi-a placut ceva cu adevarat la spectacolul Kaas chante Piaf a fost momentul de la final cind cintareata a profitat de publicul care se ridicase in picioare sa o aplaude si a cerut ca un moment de reculegere, un omagiu pentru PIAF.
toti cei de pe scena (instrumentisti, dansatorul si Kaas), luminati usor, au stat drepti cu privirea ridicata catre cer, iar publicul parea ca tine un moment de reculegere. in fundal a fost singurul moment in care s-a auzit vocea lui Edith Piaf ( tot spectacolul a fost cu reinterpretari ale cintecelor sale, niciunul in versiunea originala).
cred ca e minunat sa stii, chiar si din alte lumi, ca ai fost un artist atit de mare incit oamenii te omagiaza – printr-un alt artist – chiar si cind trupeste nu mai esti printre ei.
Edith Piaf a avut o viata foarte chinuita (plina de singuratatile si tristetile pe care le invoca acum Delon, poate unul dintre cei mai iubiti barbati ai lumii acum 30 -40 de ani), si de asta in cintecele ei se recunosc foarte multi (inclusiv Kaas), iar momentul acela de omagiu – excelent condus in show, deci repetat exemplar in toata lumea in turneu – mi se pare a fi o rasplata nepretuita pentru ceea ce a fost artistul Edith Piaf.
si imi place sa cred ca, undeva acolo sus, stie / simte asta.
Multumesc Sorana Savu pentru ca m-ai invitat sa te insotesc la acest spectacol.
imi place mult mult mult cintecul celor de la ABCD – Final de razboi. a fost preferatul meu de la Eurovision, n-a trecut nici de semifinale, dar asta ar trebui sa fie un semn bun pentru ca gusturile celor care au votat n-au fost tocmai…cool.
voiam de citeva zile bune sa scriu despre el, cam de cind au lansat clipul oficial, si m-am luat cu altele. noroc ca l-am auzit astazi pe fundal la Neata cu Razvan si Dani si ma bintuie de atunci.
***
il cunosc pe domnul din spatele productiei acestei trupe, Gabriel Balan ( e una din mintile creative pentru proiectele VUNK), si mi-ar placea sa o cunosc si pe doamna care e “in front” , adica Cristina Balan. sunt sot si sotie, iar clipul asta o sa fie o parte importanta din istoria familiei lor: e primul clip in care apar si gemenii pe care-i asteapta, sunt ascunsi in rochia vaporoasa a Cristinei si-au devenit vedete inca inainte de a se naste.
(si) de asta imi place secventa din clip in care burtica ei dragalasa e acoperita de hirtiile pe care sunt scrise lucruri – mi se pare un simbol frumos pentru istoria lor, de dincolo de cintec. ( e pe la min 1.10)
***
sa ascultati versurile… daca ne-am aduce aminte la finaluri (de razboaie sau nu) ca celalalt de fapt ne stie (sau macar ne-a stiut pt o vreme) cel mai bine, am invata sa ne despartim in asa fel incit sa ne fie mai bine.
la ceva mai bine de o luna dupa ce am inceput sa lucram impreuna (prin martie adica), am aflat ca trupa VUNK merge la Sibiu in iunie. intr-o intilnire cu Cristi Stan si Cornel Ilie, ne confruntam programele pe termen mediu ca sa stim cum planificam proiectele si am anuntat ca intre 9 si 17 sunt la Sibiu, unde urma sa ma ocup de comunicarea online a festivalului international de teatru.
“pe 15 si noi suntem la Sibiu”, a zis Cornel.
“ce faceti acolo?”
“cintam in Piata Mare”.
“in Festival?”
“da.”
am facut ochii mari, m-am bucurat. era inca una din coincidentele simpatice care sunt in jurul colaborarii noastre. ne adunam la Sibiu, intr-un loc in care ne e drag tuturor.
***
cind mai erau citeva saptamini au inceput sa se pregateasca pentru concert. si intr-o zi a aparut filmuletul asta.
a fost ideea lui Cornel, scenariul lui si l-au produs singuri. singura mea participare a fost sa-l transform in stire (de la distanta, pentru ca eram plecata din Bucuresti) si doar pentru ca am fost incintata de rezultat.
dar, inainte de orice, a fost un semn pentru mine ca e important pentru ei acest eveniment. era important si pentru mine – ego-ul isi spunea cuvintul, trebuie sa recunosc – pentru ca veneau in lumea mea: mai aproape de teatru si film, nu erau in lumea rockerilor, a muzicilor. dar nu le-am zis asta pentru ca nu e parte din job, iar ego-ul meu poate sa se descurce in orice conditii, a trecut prin multe.
***
iar simbata seara a fost concertul. habar nu aveam ce au pregatit si, pentru ca backstage-ul mi se pare o chestiune foarte intima si nu-mi place sa fiu acolo (daca nu e vorba de reporting pentru un articol nu gasesc nicio bucurie in a vedea emotiile oamenilor de dinainte de un spectacol, mi se pare ca pierd o parte din ceea ce inseamna magia de pe scena), mi-am gasit un loc bun in public sa ma bucur ca orice fan.
cind a inceput jocul de lasere din deschiderea concertului, o fetitza de 4 ani din fata mea a ramas cu gura cascata. ii arata tatalui ei cu degetul licuricii care ramineau pe acoperisul cladirilor din Piata Mare; locurile unde razele verzi ale laserelor intilneau o forma plana.
cind s-a lasat noaptea, turnul din Piata Mare se vedea demential pe un cer suparat putin, iar scena luminata, plina de lasere arata foarte occidental.
mai tirziu, o doamna care isi tinea sotul de mina (undeva pe la 30 de ani si ea si sotul), l-a luat in brate si l-a sarutat. erau versurile “Stiu ca nu mai esti ‘amore mio’/ Dar mai da-mi doar o noapte de-adio”.
la “Pierderea lor” o alta fetita care statea pe umerii tatalui ei a inceput sa le faca cu mina baietilor de pe scena. erau la mare distanta de ea, era si intuneric, nu aveau cum sa o vada, dar in gestul ala cu mina ca si cum ai saluta pe cineva pe care-l stii, era mult din ceea ce eu cred ca inseamna magia spectacolului. si era real pentru ca fetita era prea mica pentru a avea orice alta reactie decit una organica, sincera.
la “Vreau o tara ca afara”, au cintat miile de oameni din piata. Cornel le spusese ca tot ceea ce a vazut legat de festival arata ca afara. si oamenii de linga mine erau fericiti ca le era validat orasul si, implicit, erau validati si valorizati si ei.
la “Pleaca”, desigur, a fost delir. sareau ca mingiile, cu mic , cu mare.
au fost peste 15.000 de oameni. super concert. super energie. super trupa. super public.
a aratat si a sunat super occidental (si am putere de comparatie pentru ca am vazut toate celelalte concerte din piata) si, intr-un mod straniu, desi ma bucuram f mult pentru ce au facut pe scena, pentru prima data mi-a parut rau ca lucrez pentru ei, pentru ca orice as scrie/spune poate fi considerata reclama. (nu e. scriu rar despre ei si tin la etica, nu amestec lucrurile)
*
altfel, me – super happy & super proud. a fost nu doar unul dintre cele mai bune concerte ale lor la care am fost, dar a fost si unul dintre cele mai bune din Ro pe care le-am vazut. de asta am si scris. ca sa pot pune multe fotografii si sa vedeti ceea ce ati pierdut pentru ca nu ati fost in Sibiu.
P.S. in cele 10 zile de FITS, am masurat distantele in “cite Fiecare“: de unde locuiam pina la Teatru – ascultam piesa de 5 ori, iar pina in Piata Mica, unde mi-am petrecut multe dimineti – de 6 ori. desigur, am intrebat in avans daca e piesa in playlist. a fost.
mai devreme am fost sa vad un film care sper sa ia premiul cel mare – Wadja – primul filmat de o femeie si produs integral in Arabia Saudita. povestea unei fetite care se opune sistemului intr-un fel tandru si naiv: isi doreste o bicicleta si face totul ca sa o obtina (fetele nu au voie sa aiba biciclete in Arabia saudita)
am plecat de la cinematograf cind se innorase si mi-am propus sa urc pe ritmul muzicii din casti cele 200 si putine scari pina la hotelul in care locuiesc, ca sa am timp sa-mi fac curat in minte si sa ma pregatesc pentru scrierea prezentarii pe care o am de sustinut astazi. (un mini curs de branding personal pentru actorii din proiectul 10 pentru film)
pina am ajuns la scari a inceput ploaia. tare.
am perseverat cu muzica in casti (oricum eram pregatita sa ma spal pe par – daca nu zic ceva teribil de inteligent macar sa-mi stea parul bine:) ) si in citeva minute eram fleasca. renuntasem la ochelarii de vedere pentru ca as fi avut nevoie de stergatoare pentru ei, asa de tare ploua.
urcam in ritm cu muzica gindindu-ma ca ma voi odihni la un pasaj cu bolta, de sub un pod.
cind a inceput sa se vada pasajul, din casti s-a auzit unul dintre cintecelele mele preferate – Fiecare (Vunk) si cum urcam eu, sustinut, prin ploaie, versurile geniale pareau coloana sonora din finalul unui film in care e o metafora cu un drum catre ce ai nevoie.
(imi place mult cintecul asta, atit de mult incit ii stresez mereu pe baieti intrebindu-i “e in play list?” daca se intimpla sa merg la vreun concert de-al lor. versurile primei strofe mi se par a fi cele mai bune versuri care au fost scrise in ultimii 10 ani sau chiar mai mult in muzica RO. dar am in Ipod mai multe cintece decit cele 200 de trepte pe care le-am urcat, asa ca mi-a placut mult coincidenta)
s-a terminat cintecul fix cind am ajuns sub bolta. m-am intors si am facut o fotografie cu scarile pe care le urcasem.
intre timp a iesit soarele, iar eu inspirata de intimplarea din ploaie, am cerut voie de la simpaticii din trupa VUNK sa folosesc un exemplu din experienta colaborarii cu ei in prezentarea pentru actori.
luni mi-am petrecut jumatate de zi in tren pe drumul catre Cluj. am fost atit de in alergare dimineata inainte de a pleca incit nici nu am mincat. in tren am chinuit niste sticksuri, iar pe la 10 seara cind mai aveam o ora de mers, am rugat-o pe buna mea prietena Ana Maria- care se plimba cu masina pe la Tirgoviste – sa manince ceva si pentru mine.
nu m-a ajutat foarte tare la stomac, dar la moral mi-a fost de folos.
*
simbata dimineata eram in Grecia. era prima dimineata in care n-a trebuit sa ma trezesc la 6 pentru ca aveam de scris, ci doar ca sa merg pe plaja si sa stau la soare. am petrecut aproape 2 ore – in liniste – dar pentru citeva minute bune m-am gindit si la Raluca, o prietena care ma rugase sa iau putin din liniste si soare si pentru ea.
pe plaja aia era ceva ciudat pentru ca am gasit cele mai multe pietre in forma de inima, parea ca sunt puse de cineva in drumul meu. am luat citeva in bagaj si am una si pentru Raluca.
*
cu o simbata si mai in urma vorbeam cu un prieten, Cristian, care se afla la Zagreb. era necajit ca ploua asa de tare ca el nici nu putea sa iasa din casa sa-si cumpere o cafea. i-am spus ca beau eu o cafea si pentru el.
***
nu remarcasem intimplarile astea desi sunt convinsa ca sunt in viata mea de multa vreme, dar dupa ce simpaticii de la VUNK au lansat cintecelul Asa si? care are, in varianat video lyrics mesajul ““Cateodata pentru fericire trebuie sa stai la coada… Cind iti vine rindul ia si pentru altii. ” am inceput sa le vad.
acum ma gindesc ca ar fi frumos sa se duca mai departe – ca-n Pay it forward – spiritul de a face ceva pentru altcineva/ in locul altcuiva fie si cu gindul, doar ca sa provoci un zimbet.
cum ar fi sa pornim o “vinatoare” de “iau si pentru tine fericire/bucurie/zimbet”?
cauta pe cineva despre care simti ca are nevoie de un asemenea gest si scrie despre el/ea si gestul tau pe blog. explica de unde a venit inspiratia gestului – fie cu un link aici, fie cu clipul baietilor de la VUNK.
apoi anunta alti prieteni sa faca si ei un gest similar. cu putin noroc de oameni buni, am putea face citeva oaze de zimbete in jurul nostru.
eu dau mai departe provocarea pentru Vlad Dulea , Sabina Cornovac si Ina Hofnar. pentru ca stiu sigur ca si lor li s-a intimplat sa faca in dreptul altora mici lucruri, dar si sa ia altii zimbet/ fericire/bucurie pentru ei. dati mai departe?
prietenii mei care stiu milioanele de ghinioane prin care am tot trecut in ultima saptamina, stiu ca acest cintec (Vunk – Asa, si?) e imnul meu in aceste zile. noroc ca are o linie melodica foarte usor de memorat si pentru un afon ca mine, sa-l pot fredona.
asa s-a nimerit, planetele se aliniaza cum vor ele.
dar refrenul ala care spune Citeodata pentru fericire trebuie sa stai la coada. Cind iti vine rindul, e frumos sa iei si pentru altii. Si sa dai mai departe e f f f f adevarat.
ceea ce va doresc si dvs:) de fericire vorbesc.
domnul Nicu Alifantis a fost unul dintre primii oameni MARI pe care i-am intilnit pe cont propriu, (mai intilnisem oameni dintre acestia rari – cu har , artisti – in casa unchiului meu care era compozitor, dar eram spectator acolo, ca si cum as fi fost intr-o sala la un concert, nu trebuia sa le fac fatza direct)
cu domnul Alifantis m-am intilnit cind lucram la radio si eram responsabila de lucrurile/ muzicile/ evenimentele cu care se asocia Europa FM.
imi aduc foarte bine aminte cum a intrat in biroul meu si cum isi prezenta albumul si munca, iar eu ma minunam ca e in fata mea si rememoram ca primul meu sarut a fost pe unul dintre cintecele sale. as fi putut enumera lejer 20 de piese care imi marcasera adolescenta din La Toji baladist, Decembre, Risipitorul de iubire sau Piata Romana nr 9.
vorbea cald si calm, rar. inca mai vorbeste la fel pentru ca asa e felul dinsului, dar pentru mine – care-l aveam atunci in fata pentru prima data – mi se parea ca vorbeste din alta lume si de asta il aud asa… ma gindeam ca e gresit ca marele Alifantis sa stea sa-si explice munca unei pustoaice ca sa obtina un parteneriat, dar el era extrem de profesionist si ma trata ca si cum as fi fost egalul sau, ba chiar putin superioara.
in ziua aia , desi nu stie, domnul Alifantis m-a invatat despre smerenie si mi-am promis ca orice meserie voi face in viata asta, n-o sa uit sa ma bucur de intilnirile cu oamenii cu har. si-o sa-i respect, protejez si sustin cu orice pot eu.
au trecut mai bine de 10 ani de la intilnirea aia si inca ma straduiesc sa-mi tin promisiunea.
domnul Alifantis implineste astazi 40 de ani de cariera, iar baietii simpatici de la Blogal Initiative (Chinezu si Vlad Dulea) s-au gindit sa -i faca o bucurie cu marturisi ale multor oameni despre dinsul.
la multi ani.
***
puteti asculta fragmente din noul sau album Mozaic pe siteul alifantismozaic.ro
