Tag : povesti

scoalaintre rromi si tigani e inca o lume

intre rromi si tigani e inca o lume

tinarul din primul plan e Luci.

cind a dat la facultatea de Drept, stia istoria ca-n carte; la examen a scris pagini dupa pagini si profesorii au inceput sa-l verifice: i-au ridicat foile sa vada daca are copiute, l-au ridicat din banca. el s-a lasat verificat, apoi s-a intors la scris. dupa a treia verificare i-a intrebat ce au cu el si, ca sa nu para ostentativi, profesorii au inceput sa-i verifice si pe alti colegi de examen.

astazi se pregateste pentru intrarea in Barou, apoi vrea sa dea examen sa se faca procuror si ii datoreaza perseverenta lui in ale studiatului mamei care l-a obligat in copilarie sa mearga la scoala. are o iubita romanca, dar familia lui nu e suparata ca nu e “de-a lor”, sunt mai suparati ai ei: “cu tiganul ala te-ai gasit si tu sa iesi?”

***

domnul in camasa verde se numeste Ganea, are 38 de ani si de fiecare data cind aude cuvintul “incendiu” se gindeste la o intimplare din clasa III-a.

erau la o lectie deschisa si l-a intrebat invatatoarea despre un incendiu, iar el n-a stiut sa raspunda. invatatoarea a insistat, era cel mai bun elev din clasa, dar el n-a scos niciun cuvint. dupa ce-a plecat inspectia, a replicat: “nu stiam ce inseamna incendiu, la noi in familie se vorbeste tiganeste si n-am mai auzit acest cuvint”

tine minte intimplarea pentru ca i-a aratat diferentele dintre lumi, uneori – pentru ca avem culturi diferite – nu ne intelegem, desi vorbim cuvinte pe care le pricepem toti. si mai tine minte intimplarea pentru ca l-a marcat: a fost printre putinele momente cind in fata unui profesor n-a stiut sa raspunda. altfel, era invatat de acasa ca trebuie sa stie de citeva ori mai bine decit ceilalti copii lectia ca sa poata sa reuseasca in viata. mama lui are 4 clase, dar si-a obligat copiii, cu nuiaua, sa mearga la scoala.

astazi dl Daniel Ganea este director al asociatiei Centrul Cultural al Rromilor O Del Amenca si lupta pentru egalitatea de sanse si pentru drepturile rromilor.

***
pe domnul Gheorghe nu-l am in fotografii, e jandarm si n-are voie sa apara asa, oricind-oriunde, in poze. si el e rrom, are un frate geaman postas in Fetesti. au invatat carte si sunt mindri ca au cistigat increderea comunitatii, dar se necajesc cind aud clasicele “tiganii astia, niste hoti/criminali/escroci/ etc”, iar cind colegii remarca supararea lor aud invariabil “hai, mai, ca tu nu esti tigan”. sunt satenti blonzi, cu ochii verzi, dar acasa vorbesc tiganeste, iar doamna Adriana Gheorghe – care face cele mai bune prajituri din lume – e sotia traditionala: nu se imbraca niciodata in pantaloni, in semn de respect pentru barbatul ei.


***

intre romani si romi, pe un teritoriu fin al-tarimului-dintre-doua-culturi, sunt tiganii romanizati care-si trimit copiii la scoala, care au facut si ei scoala si care mai pastreaza din cultura etniei lor limba si respectul pentru capul familiei, barbatul.

pina sa-i cunosc pe citiva dintre ei, cind ma gindeam la discriminarile etnice, ma gindeam mai ales la romii care arata a tigani. doar ca cei pe care i-am intilnit astazi sunt sateni si albi la chip, au ochii verzi si nu mai poarta haine traditionale, nici salbe-n par decit in scenetele copiilor de la scoala. nu se ascund ca sunt rromi, dar au evoluat.

vor mai trece 30-40 de ani, poate mai mult, pina acesti rromi – care s-au desprins prin educatie de tigani – nu vor mai simti presiunea a doua lumi; una din care aproape au iesit si cealalta care nu-i accepta inca.


***
am fost in comunitatea de tigani din Fetesti Sat la initiativa Active Watch. zilele viitoare am sa va povestesc despre un proiect special Burse Romi in Domeniul Medical. (nota mea. in Romania niciun medic nu recunoaste ca e de etnie rroma pentru a nu fi marginalizat, desi exista cazuri de medici de succes)

bunica, mama, tata, mamaie si omamaTrei femei minunate, o expozitie si o cofetarie

Trei femei minunate, o expozitie si o cofetarie

Pentru ca a fost Ziua Femeii si a tuturor mamelor, astazi scriu despre femeile importante din viata mea, o continuare a povestii despre Doamna Demetrian, adica mamaie.

Mamei mele, careia de vreo 19 ani ii urez La multi ani de 8 martie prin telefon, pentru ca locuim la mii de kilometri departare, ii datorez tot ce fac acum. Acum cateva luni am realizat cat de mult am inceput sa seman cu ea si ma bucura nespus aceasta constatare. Mama este pentru mine un exemplu de curaj, un om care a luat-o de la capat intr-o tara straina, la varsta de 43 de ani, cand a trebuit sa invete o limba noua pentru ea si sa fie in stare intr-un timp record sa si predea la scoala si la facultate.

In 1989 nu exista termenul de ,,reinventare’’, dar mama asta a facut, s-a folosit de tot ce a invatat pana atunci si a realizat niste lucruri absolut extraordinare. Multa vreme am considerat-o pe mama prea autoritara si pretentioasa, prea asertiva, dar iata ca am ajuns cumva sa ii dau dreptate cu 99% din lucrurile pe care le-a anuntat ,,profetic’’ si care chiar s-au intamplat in viata mea.

Bunica mea, mama tatalui meu. A murit acum cativa ani iar amintirile cele mai frumoase cu ea sunt din copilarie. Locuia la Ploiesti si venea la Campina doar in weekenduri, incarcata cu dulciuri si jucarii. Nu stia sa creasca un copil ( pe tatal meu il crescuse tot mamaie), pentru ca toata viata ei pana la pensie a fost o workoholica si a dus o viata destul de singuratica.

In schimb cand isi petrecea cele doua zile pe saptamana cu noi, facea niste torte extraordinare ( din pacate nu am retetele, un tort de cacao cu nuci, insiropat regeste si unul cu mere si cu glazura de frisca) si niste ardei umpluti cum nu am mai mancat nicaieri.

Omama, Erna Meilman, mama mamei mele a fost una dintre cele mai chic bunici. A trecut de la viata boema bucuresteana interbelica, cu un post de secretara la fabrica de lenjerie a familiei Berman ( socrii Profesorului Cajal) la viata austera de lagar in Transnistria. Apoi, dupa razboi si pana in ziua mortii sale, in iunie 1977, seara de seara a jucat pietre si a baut sampanie impreuna cu grupul ei restrans de prietene din orasul Braila.

Cutremurul din 4 martie 1977 a prins-o pe strada, tocmai se intorcea de la o partida de pietre. Aveam patru
ani pe atunci si imi amintesc cum a venit acasa si a facut constatarile pagubelor din usa de la intrare, cu tigara in mana stanga si cu o scrumiera mica in mana dreapta. Fata ei calma trada usurarea ca eu si Opapa si toti ceilalti suntem bine.

[caption id="attachment_15878" align="alignnone" width="300" caption="bunica, mama, tata, mamaie si omama"][/caption]

Ne obisnuim cu pierderile celor dragi, in timp. Nu este usor, dar eu am invatat sa asociez diverse intamplari, gusturi, arome, cu oamenii fara de care viata mea ar fi aratat altfel acum. Si cum mama mea este singura mea ruda in acest moment, pe zi ce trece cuantific altfel fiecare minut in care ii aud glasul la telefon si fiecare vacanta pe care o petrecem impreuna.

Si pentru ca am scris despre trei femei fantastice din viata mea, va recomand o expozitie abia anuntata la Muzeul Taranului Roman: Sala Oaspeti va asteapta cu vernisajul expozitiei Frumoasele straie taranesti ale doamnelor de la oras. O serie de fotografii din colectia artistului Peter Jacobi, achizitionate de acesta de-a lungul timpului, din anticariate. Fotografiile reprezinta doamne din perioada interbelica imbracate in costume traditionale populare romanesti, dupa moda lansata de Regina Elisabeta si adoptata ulterior si de Regina Maria si de principesele Elisabeta, Maria si Ileana.

Abia astept sa vad expozitia si ma bucur ca aproape toate femeile pe care le cunosc au in garderoba cel putin o ie sau un
alt obiect vestimentar din costumul national. Am o ie primita in dar de la mama, pe care la randul sau a primit-o cadou de la mamaie. Sunt designeri romani care au creat colectii inspirate de portul traditional romanesc: Ana Alexe, Adrian Oianu
( colectia prezentata in vara lui 2010 si in iarna lui 2011); Philipe Guilet, directorul artistic al Ambasadei Frantei in Romania a prezentat anul trecut o colectie 100% Ro care a lasat auditoriul fara suflare. Expozitia de la MTR poate fi vizitata din 22
martie si pana in 29 aprilie, de marti si pana duminica, intre orele 10.00 si 18.00.

Iar intrarea este libera.


Revenind la torturile bunicii mele, Elena Pavel, am gasit o cofetarie butic, o afacere de familie in care Luminita pregateste cele mai grozave prajituri si un tort de mere care are un gust aproape identic cu cel din copilaria mea. Aici este pagina de Facebook a Cofetariei Dorobanti 140, in caz ca aveti pofta de un weekend cu dulciuri si alint.

Pe foarte curand!

***
Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe

1018
creature comfortscare e obiectul tau de confort part3

care e obiectul tau de confort part3

astazi e a cincea zi in care adun de la cititori povesti despre obiecte care inseamna “acasa”.
am pornit acest proiect dupa ce am descoperit o carte care are fotografii cu obiecte care dau siguranta/confort proprietarilor

am adunat 40 de povesti pina acum…

primele 20 de obiecte si povestile lor sunt aici.

alte 20 obiecte si povesti aici.

acum incepem o noua serie. cind ajung la 50 pornesc demersurile pentru layout-ul unui ebook. asa ca nu ezitati sa va spuneti povestea obiectului care inseamna “acasa”.
va fi aproape anonima, pentru ca voi posta doar prenumele… nu este un proiect care sa genereze stiri pentru libertatea sau cancan (sunt deja obiecte de la muzicieni, prezentatori de televiziune sau actori), e un proiect despre emotii individuale.

multumesc frumos ca vreti sa participati.

*
Florin

Ochelarii pe care-i port când mă uit la filme, cu iubirea mea în braţe, pe canapeaua mea preferată. Ochelarii de vedere înseamnă pentru mine dezbrăcarea de convenţia socială care îmi cere imagine zâmbitoare, unidirecţională, superficială.

***
Monica

Nu cred să existe un început mai promiţător pentru relaxare- moi, călduroşi, discreţi: papucii de casă. Cei pe care nu-i arăţi musafirilor pentru că al tău e universul liniştit al lui „acasă”. Nu-i afişezi la intrare, nu-i laşi pradă umezelii din bucătărie ori baie. Papucii de casă care ajung doar în camera de zi şi apoi în dormitor. Care te aşteaptă la graniţa dintre lumea dezlănţuită, rece, ostilă şi căminul tău cald şi liniştit. Nu-ţi trădează prezenţa (cine mai foloseşte încălţări cu toc în casă, în afară de toţi vecinii de deasupra de pe tot mapamondul?), sunt fraţi de cruce cu covorul şi tatonează temători podeaua rece. Dacă strada se împrieteneşte încet-încet cu pijamalele, papucii de casă, cipicii, babuşii ori botoş(e)ii sunt numai şi numai pentru ACASĂ.

***
Dan-Andrei
Acum patru ani primeam de la matusa mea care facuse un concediu in Israel o piatra. Unii imi spun ca e un talisman insa eu nu vad acest obiect asa. Este “my gratitude rock”. Este obiectul care ma linisteste si imi aminteste de fiecare data cand il privesc cat de noroc sunt. Norocos ca am avut mereu un loc de munca care sa imi placa la nebunie, norocos ca de fiecare data cand am avut un necaz am reusit in final sa-l depasesc, norocos ca financiar mai mereu nu am avut probleme serioase, norocos ca am prieteni cu care ma stiu de peste 25 de ani si multi altii care imi fac ziua mai insorita, norocos ca am putut studia si acumula cunostiinte si valori care sa imi deschida noi orizonturi si norocos ca nu imi este rusine cu nimic din ceea ce fac zi de zi.

Aceasta piatra a recunostiintei am purtat-o cu mine peste tot in ultimii patru ani. M-a insotit mereu prin conferinte, interviuri, evenimente, sedinte, concerte, stadioane, spitale, sali de operatie, iar singura data cand ma despart de ea este cand imi dau hainele jos de pe mine cand fac un dus sau cand merg la piscina. Multi au vrut sa mi-o confiste cum ca ar reprezenta un pericol, a trebuit sa o ascund, sa le explic ca este o parte din mine si ca nu pot sa ma despart de ea. Altii mi-au spus ca nu sunt un bun crestin, ca nu trebuie sa ma ascund dupa obiecte ca nu asa ne invata biserica. Altii mi-au spus ca sunt superstitios si ca este o prostie. Adevarul este ca ma linistesc imediat ce o scot din buzunar si o tin in mana. Este poate un efect placebo, poate este ceva cu adevarat mistic sau poate este pur si simplu o metoda pe care am dezvoltat-o inconstient de a ma “repara”, sau de a-mi trage sufletul pentru cateva clipe sau minute. Piatra are gravata pe ea imaginea simbolica a miracolului de la Tabgha, un oras in partea de nord vest a Marii Galilee in Israel. Acolo Isus a facut miracolul multiplicarii pestilor si al painilor hranind astfel mii de oameni infometati care il urmau in timpul predicilor sale. Piatra a fost luata de langa mormantul lui Isus, gravata si mi-a fost trimisa de urgenta inainte de craciunul anului 2007. De atunci suntem,nedespartiti si imi aduce in viata un confort zi de zi.

***
Camelia

O fotografie cu “copiii” mei, pe care i-am pierdut si n-o sa-i mai am niciodata. Nu stiu daca e chiar obiectul meu de confort cat mai degraba un lucru care imi aminteste ca am fost candva femeie. De cate ori o privesc, ma regasesc curajoasa si luptatoare si imi da speranta ca maine va fi o zi mai buna. Si daca intr-o zi cineva ma va intreba de ce nu am avut niciodata copii, o sa le pot arata o poza cu ei. Chiar si asa, sub forma de cateva celule. Am totusi o amintire!

***
Tina

Un portret facut de prietena mea cea mai buna la plecarea ei in tari straine, infatisandu-ne pe noi doua, cu vise, idei, amintiri si tot ce ne-a legat in decursul celor 20 de ani de cand ne cunoastem. Pentru ca pentru mine, ani la randul, ea era “acasa”.
Atunci cand te muti an dupa an, acasa nu mai inseamna 4 pereti si un pat, ci persoanele si amintirile pe care le iei cu tine in fiecare coltisor de lume. Tocmai de aceea, sunt nedespartita de albumele foto, vechi de ani de zile si de un hardisk unde se afla tot ce e mai important pentru mine: idei, poze, muzica, filme preferate si fara de care m-as simti pierduta :)

***
Cristina Elena
“confort inseamna flori, de orice fel, imprimate pe obiecte din casa. fara ele e imposibil. apoi mai e ceaiul aromat si biscuitii cu nuca, musai cu cei dragi. cartile frumoase care iti taie respiratia cu ideile si felul in care te deschid si te provoaca nu lipsesc. si sigur sigur inseamna piele catifelata si parfum placut pe langa tine.”

***
Sabina

O patura care, desi voluminoasa, m-a insotit pana acum in patru tari diferite. In momentul de fata imi tine de cald in Bratislava, Slovacia. Si imi da o senzatie nemaipomenita de “acasa”.

***
Catalina

Cand eram in clasa a saptea, mama mi-a adus, dintr-o calatorie la Istanbul, un medalion care mi-a devenit foarte drag. Un medalion in forma de romb, cu o piatra mica, din sticla albastra. Era prima oara cand mergea la Istanbul, orasul o incantase si a vrut neaparat sa-mi aduca o bijuterie de acolo. De atunci l-am purtat mai tot timpul – ma fascina culoarea lui intensa si felul in care stralucea in lumina. Mai tarziu, dupa ce mama a murit, m-am atasat si mai mult de el. De frica sa nu-l pierd, mi-l puneam la gat rar, doar in zilele in care simteam ca am nevoie parca mai mult de prezenta ei pe langa mine. Il purtam la examene, la interviuri sau cand zburam cu avionul.

Vara trecuta, cu o saptamana inainte sa merg pentru prima oara la Istanbul, l-am pierdut. Nu stiu cum, nu stiu unde, stiu doar ca mi l-am pus la gat intr-o zi si la sfarsitul zilei disparuse. M-am enervat, am plans, am cautat peste tot, pe pat, sub pat, prin masina, pe sub covor – nimic. Atunci prietenul meu mi-a spus: „O sa mergem la Istanbul si o sa cautam prin toate magazinele si prin toate pietele pana cand o sa gasim unul la fel”. Imi placea ideea… si nu prea. Nu voiam sa fac shopping pentru un medalion care sa SEMENE cu cel dat de mama.

Zece zile mai tarziu, ne plimbam amandoi prin curtea Palatului Topkapi. Avusesem o zi tare frumoasa si insorita. La un moment dat, in timp ce eu ma oprisem sa fac o poza, prietenul meu s-a aplecat brusc si a ridicat ceva de pe jos. A venit la mine cu zambetul pe buze si cu palma intinsa. Pe jos, prin iarba, gasise un medalion cu o piatra mica, din sticla albastra, cu o forma usoara de romb. Medalionul de la mama se intorsese la mine in cel mai frumos si mai firesc fel posibil.

*
Ioana
Acasa inseamna multe lucruri, si printe ele, inseamna lucrat pana tarziu, pana cand in diminetile de mai, la 4 jumatate nu se aud decat vrabiute, gugustiuci si alte minunatii inaripate care te anunta ca e vremea sa dormi. Si alaturi de ciripiturile lor – acelasi radio, care ruleaza aceleasi 100 de piese pe care le stiu pe de rost si pe care le pot fredona la auzul primelor acorduri. Cu ele mi-am scris licenta, cu ele am insirat perle, cu ele mi-am facut bagajele si tot ele au colorat noua casa. Acasa e atmosfera pe care putine lucruri o pot construi cu atata precizie ca jazzradio.com intotdeauna /vocallegends, care a inlocuit cutiilecu cd-uri din liceu dar a pastrat margelele, parfumul mamei, biroul murdar de lipici si cele mai frumoase
nopti.

***
Stefania

M-am mutat de multe ori din 2005 incoace si de atunci am pierdut cumva sentimentul care insemna pentru mine acasa. De fapt viata a inceput sa fie altfel, un fel de trai neinradacinat sau cu radacinile la vedere. Acasa au inceput sa fie alte lucruri, mai multe – modul de a ma simti bine cu oamenii apropiati, oriunde ar fi ei si oriunde am fi impreuna, povestile si locurile care ma leaga de anumiti oameni, in care am fost in vreun fel fericita. Asta reprezinta si fotografiile din imagine.

***
Miruna

Puloverul meu cel mai comod, de cate ori il port ma simt casual si in super forma :)) E destul de vechi, l-am cumparat acum cel putin 3 ani si-l tot port de atunci. E si cam scamosat si larg, dar fix de aia-mi place. In plus, e negru, una din culorile cele mai la indemana de purtat – si-mi lasa umerii goi :) Love it.

***
Ioana P

Este telefonul din casa bunicii mele si acum din casa mea. Cumva, a facut firesc tranzitia de la copilaria mea la copilaria fetei mele.

***
Andreea

Am invatat sa nu ma leg de obiecte, sa nu-mi pun idei si sentimente in cutiute inflorate, infierate, in lumanari parfumate, ori cani, ori licori parfumate. Totusi, am 2 obiecte dragi.
Primul: fotografia bunicului meu, pe care o port de 10 ani in portofel. Oriunde as fi, el imi da linistea si calmul acelui “acasa”. Din pacate, el nu-si mai poarta pasii pe aceasta lume, pur fizic si palpabil, de fix 17 ani. Dar, cum spunea o vorba veche, acum nu trebuie sa-mi mai fie dor, caci plecat in acele locuri, imi e mai aproape ca oricand. Moartea suprima distantele, moartea lasa spiritele sa umble alaturi. Iar subconstientul meu e sigur ca pastrand aceasta fotografie tot timpul langa mine, nu uit sa fiu eu, cea pe care a construit-o cu sarg si drag, bunicul. Si tot prin intermediul ei stiu ca-mi pot accesa toate amintirile care-mi statornicesc in ganduri si-n simtiri linistea.
Si perlele. Bijuteriile mele preferate. Perlele primite de la mama. Ele ma fac sa ma simt si puternica, si femeie si delicata. Cumva e intelesul lumii in ele, deslusit prin puterea iubirii si a daruirii. Multumesc, mama!

***
Andreea G

O cana simpatica primita cadou de la mama mea imi insenineaza diminetile si imi aminteste de zilele de vara pe care le petreceam alergand prin gradina bunicii. De trei ani nu ma despart de ea, de trei ani am mare grija de ea. E pusa intr-un loc la vedere astfel ca imi aminteste mereu de familie, de “acasa” . Confort inseamna si muzica iar de curand am descoperit reteta relaxarii, albumul celor de la Thirty Seconds to Mars.

***

Amalia

Primele lucruri ce le-am achizitionat ca sa ma simt ca acasa au fost carti, carti ce le-am citit si indragit de-alungul timpului dar mai ales carti citite in copilarie impreuna cu bunicul :). Steinbeck, surorile Bronte, Maugham, Jack London le-am gasit usor si m-am bucurat sa le citesc in original. Chiar si uitindu-ma doar la ele pe rafturile bibliotecii imi dau un sentiment de siguranta, de confort. Apoi la o prima vizita in Romania am luat cu mine volumele ultra frunzarite ale lui Cosbuc si Teodoreanu. Pe astea nu am mai avut curaj sa le recitesc dar tinindu-le doar in mina si vazind petele dulci de cozonac “cuib de viespi” (facut de bunica) de pe paginile ingalbenite imi recreaza atmosfera linistita si plina de dragoste a casei bunicilor.

***
Andreea V

Acasă înseamnă rafturile pe care am pozele cu părinţii, casetele cu muzica preferată şi nişte oi.

Raftul arată la fel de când eram în liceu pentru că pe vremea aia l-am şi făcut. Acum mi se pare că arată ca un altar; a ajuns unul fără intenţie. De la o treabă practică s-a transformat, peste ani, într-un spaţiu pe care nu l-am mai folosit, dar care rămâne parte din ambianţa camerei.

Pozele cu părinţii îmi aduc aminte de faptul că am avut o copilărie şi o adolescenţă grozave, cu oameni blânzi şi amuzanţi şi tineri care m-au crescut ca pe cel mai bun prieten al lor. Casetele cu muzică sunt ale formaţiilor pe care le-am ascultat cel mai mult în liceu – Nirvana, The Doors, Korn, System of a Down. Originale sau copiate de pe alte casete, versurile m-au însoţit mereu, acasă sau pe walkman, ca nişte înţelepţi tovarăşi de la care am învăţat să înţeleg că lumea ni se arată sub foarte multe aspecte. Oile mi-au plăcut pur şi simplu. Dintotdeauna, mari şi mici, sub formă de jucării de pluş, genţi sau puşculiţe, le-am adunat. În oaie am văzut mereu serenitatea; animalul acela care pare că trăieşte în umbra pericolului, dar căruia nu pare să-i pese de asta. Ca şi când, o înţelepciune mai adâncă o face să treacă peste evidenţa pericolului care o paşte şi să accepte că “ce va fi, va fi”.

***
Sabina C

Acum acasa pentru mine e acolo unde e ceasul meu cu Mickey si pe care il am de mult si care imi spune cand sa plec la munca. In plus, maimutica Maimu imi aminteste de cineva foarte drag si imi tine de cald in zilele friguroase.

***
Maria D

Pe o etajeră a bibliotecii din camera mea din Craiova şi-a aflat, la un moment dat, demult (în urmă cu vreo 11 ani e demult?) locul un îngeraş de porţelan, care apoi i-a chemat şi pe alţii, astfel că s-a format un stol, variat, dar armonios. Parte au rămas să vegheze camera, goală acum, deoarece de vreo cinci ani mi-am luat zborul la Bucureşti, parte mă însoţesc. Le ţin companie pe o etajeră, devenită a lor, în fiecare din locuinţele în care m-am perindat, o iconiţă triptic cu Sfânta Treime şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, o adunare de scoici de pe toate litoralurile vizitate (nu multe, dar în creştere) şi o pruncă moroşană care îmi urează „La mulţi ani!” de la Sărbătorile din 2003, de când mi-a trimis-o mesager poetul tare drag inimii mele, Radu Cârneci. Desigur, fundal asortat şi statornic – cărţi, la fel de dragi: Eminescu, Nichita, C.D. Zeletin… Lista continuă.

*
Aela

O masca de carnaval primita de la mama si adusa direct din Venezia acum foarte multi ani, inainte sa plec la casa mea :) Si care, de fiecare data cand ma uit la ea imi creeaza starea de “acasa” dar ma face sa retraiesc si emotiile speciale pe care mi le transmite orasul acela de fiecare data cand il vizitez.

Daca era sa aleg o “fiinta” de orice fel, ar fi fost pisica mea, Luna, dar ai zis obiect 😉

***
Lavinia

Sam, catelul negru, miniatural si delicat, chiar daca nu intra la categoria “obiecte”, cu siguranta se regaseste la categoria “dragi”:). Fiecare zi e mai frumoasa si mai colorata alaturi de el. Oriunde am merge impreuna, ne-am simti ca acasa. :)
Pe copacelul mic si verde il cheama D-nul Chi, si l-am primit cadou de la mama, de ziua mea. Imi zambeste in fiecare dimineata cand il stropesc si cand ii laud verdele. :)

***
Olivia C

Confort, pentru mine, e o stare de spirit. Starea de spirit pe care o simt cand inchid o usa si stiu ca, in acel loc, pot sa fac aproape tot ce vreau, cand vreau. In Bucuresti, obiectul de confort e acest breloc si cheile (casei) pe care le gazduieste

1518
cismigiu 13 febzapada

zapada

Pentru foarte multi ninsoarea care a acoperit Bucurestiul, a reprezentat o povara, pentru ca evident a stricat confortul cu care oamenii erau obisnuiti. Si ma intrebam : oare in afara faptului ca nu mai poti circula cu masina, care e problema?

Pe mine zapada m-a scos din casa. Mi-a venit pofta sa ma plimb pe jos. Aseara am facut o plimbare din Floreasca spre Stefan cel Mare, apoi am luat-o pe Dorobanti, Radu Beller, prin parc si inapoi acasa. A fost o adevarata experineta. Nu mi-am mai bucurat sufletul asa de pe vremea cand eram copil si faceam cazemate din zapada. M-am bucurat sa vad oameni multi pe strada, oameni care au inceput sa se ajute intre ei, care au inceput sa-si vorbeasca si sa comunice. De foarte mult timp nu am mai vazut strazile pline de oameni si nu de masini. Cred ca zapada asta ne ajuta sa fim mai buni, sa ne dam seama ca doar noi cu ceea ce suntem, cu corpul si sentimetele noastre putem supravietui la orice. Ma bucur ca oamenii au fost nevoiti sa iasa din cutiutele lor de tabla (fie masini, fie birouri supra aglomerate) si au simtit mai mult decat de obicei ce inseamna sa ai contact direct cu pamantul.

Pe langa toate astea, Bucurestiul arata mai frumos, e mult mai multa liniste si oamenii incep sa prinda culoare in obraji. E cel mai mic semn care ne arata ca TRAIM cu adevarat, SIMTIM. Senzatia pe care am avut-o dupa aceasta plimbare, cand am intrat in casa care mi se parea mult mai calduroasa decat de obicei, cand mi-am simtit obrajii cum incep sa ia foc si picioarele care incepeau sa se dezmorteasca, mi s-a umplut inima de bucururie.

Mi-e imi place zapada si cred ca ar fi frumos sa invatam sa ne lasam sufletul sa se bucure de tot ce primeste.

***
Ioana Blaj este actrita, masteranda in arta actorului la UNATC

fotografia de noapte este realizata de Ana Maria Onisei, aseara 13 feb in Cismigiu.

1245
horia tecauOrgoliul lui Horia Tecau

Orgoliul lui Horia Tecau

Horia Tecau a cistigat azi de dimineata un titlu de Grand Slam; Australian Open, la dublu mixt.

Romania n-a mai cistigat avut un jucator care sa cistige un titlu de Grand Slam de aproape 40 de ani, cind cei mai multi dintre noi nici nu se nascusera inca.

e minunata victoria lui Horia Tecau; hai sa ne uitam putin altfel la ea.

***

tenisul e un spor de “singur” – “control” – “putere mentala”.

cind incepi sa inveti sa joci tenis, ti se spune ca pe linga tehnica si forta (pe care trebuie sa le dobindeasca orice sportiv daca vrea sa ajunga cit mai sus in clasamente), ceea ce va face diferenta va fi cum poti controla terentul, ce putere mentala vei avea si cum vei stii sa faci fata singur la toate provocarile din teren.

si esti antrenat sa-ti dezvolti toate aceste atribute. care, inevitabil, duc catre ego.

***

acum o saptamina povesteam cu Razvan Penescu (nestiind ca Horia va ajunge sa cistige la dublu mixt, dar speram la o finala la dublu) despre admiratia mea pentru intelepciunea lui Horia de a lasa ego-ul deoparte si de a trece de la jocul de simplu (unde el ar fi fost protagonistul absolut) la meciul de dublu (unde isi imparte laurii victoriei, dar si depinde de prestatia in teren a celuilalt).

cred ca e nevoie de multa intelepciune si autocontrol asupra propriului orgoliu ca sa alegi, in sportul pe care-l practici, o nisha care nu e vedeta si sa ai rabdarea sa ajungi tu vedeta in interiorul acestei nishe.

cu tot respectul pentru talentul lui Horia, nu cred ca la simplu ar fi reusit sa cistige un titlu de Grand Slam, dar intelepciunea de a lasa ego-ul deoparte si a gindi “impreuna”, nu “singur” cum inveti la inceput in tenis, l-a adus astazi unde e.

e o lectie frumoasa pentru noi despre un anume fel de smerenie si despre adaptare.

1831
zapadaimi place iarna…

imi place iarna…

… pentru ca vecinii, care abia au timp sa se salute in timpul saptaminii, ies in week end sa deszapezeasca in curtea interioara sau in fata blocului, insotiti de vin fiert pe care-l impart prieteneste cu vorbe vesele.

… pentru ca atunci cind aluneci pe zapada apare o mina hotarita de domn care sta stavila gravitatiei; iar la “multumesc” raspunde cu intelepciunea multilor ani din buletin “sarbatori fericite”, desi e sfirsitul lui ianuarie.

… pentru ca proprietarul unui restaurant a decis sa puna deoparte mincarea ramasa peste zi pentru oamenii fara adapost si ii hraneste de doua ori pe zi pe cei care dorm prin imprejurimile circiumii lui. (“daca-mi scrii numele, ai incurcat-o; nu fac asta pentru niciun fel de publicitate”, mi-a spus domnul cind a vazut ca-mi sticlesc ochii la aflarea povestii)

… pentru ca ti se lipesc narile de ger, dar miroase a curat si-a rece.

… pentru ca ti se lipesc miinile de lucruri ca si cum ele te roaga sa mai stai un pic… sa le tii companie

…pentru ca totul – la suprafata – e alb si proaspat si uiti ce e “sub”.

… pentru ca orice raza de soare se oglindeste in zapada si are putere dubla. asa inveti sa pretuiesti mai mult soarele.

***

s-au intimplat astazi, 28 ianuarie, in mijlocul bucurestiului.

1187
zapadacind massmedia trebuie sa fie sociala

cind massmedia trebuie sa fie sociala

acesta e un moment cind paleste orice basescu si orice vorba scoasa de el (de aia si-a si pus discursul ieri:) ): sunt zeci de oameni inchisi in masini ingropate in zapada, sunt trenuri deraiate si e haos pe drumuri.

***

acum multi ani, 7-8 sau mai bine, a fost o iarna la fel ca aceasta. zapada a inceput sa faca probleme undeva dupa ora 14 intr-o zi de decembrie.
lucram la europa fm pe vremea aceea si stiu ca, atunci cind Radu Constantinescu a intrat sa-si faca emisiunea, in tara erau momente critice.

oamenii sunau la radio explicind unde sunt blocati, de ce au nevoie, cu cine sunt in masini. pentru ca singurul lor contact cu lumea de dincolo de nameti era radioul, isi puneau toate sperantele in Radu, care era vocea pe care o auzeau.

Imi aduc aminte ca in ziua aia, Radu n-a respectat nimic din regulile interventiilor lui (durata dintre interventii, durata unei interventii) si-a vorbit in direct cu fiecare dintre cei care il sunau, chiar daca erau din aceeasi coloana de masini si deja stiam ca acolo e blocaj.

iar in redactia stiri era Alina Paduraru de serviciu care i-a coordonat pe reporteri si au renuntat cu totul la ce faceau in mod obisnuit: s-au transformat intr-un centru de urgente si faceau legatura intre pompieri, salvare, primarii. sunau si la rudele celor din masini.

cind s-a terminat ziua aia, extrem de lunga ( pe citiva copii mici ii scosesera din masini niste motociclisti care ascultasera la radio si plecasera cu masini de teren si era ca o victorie dintr-un film cind parintii au spus ca sunt ok, s-a rezolvat), in radio era o energie incredibila.
redactia stiri era epuizata, Radu si mai si, dar toata lumea era fericita.

cred ca acea zi a fost una in care au simtit profund ca locul lor de munca poate sa influenteze (ba chiar salveze) lumea.

****

astazi e din nou o zi ca aceea: cind mass media trebuie sa fie sociala, umana.

865
cuburi gheatacuburi de gheata

cuburi de gheata

imi plac cuburile de gheata. uneori imi pun o bautura doar pentru cuburile de gheata.

imi plac cuburile in secunda in care le scoti din congelator, cind sunt atit de reci incit scot aburi.
ti se lipesc degetele de cutia lor, de parca ti-ar ramine o parte din pielea buricelor lipita de ea.

imi plac cuburile cind clincanesc in pahar, dupa legea lor, cu o alta melodie in functie de bautura. pentru ca si intensitatea lichidului are ceva de spus.

imi plac cuburile cind, aproape de tot topite, se mai itesc prin lichidul din pahar. le strivesc in dinti.

*
cuburile de gheata – in forma lor proaspat iesite din congelator – sunt cea mai buna dovada ca nu trebuie sa fii obligatoriu cald, ca sa te placa cineva si sa se lipeasca de tine.

1149
small_LeonardNimoy-TheBorgheseSeries-Zz164-511Make up

Make up

pentru ca pregatesc un proiect nou pentru primavara, de citeva saptamini, o data pe saptamina fac niste inregistrari video; asta inseamna ca sunt coafata, aranjata si cineva imi face un make-up profesionist.

de fiecare data cind termina doamna cu make-up-ul simt nevoia sa spun “daca si cu inteligenta ar fi la fel de usor, ce bine ne-ar fi”; pentru ca transformarea e foarte mare, sunt o cu totul alta persoana si, chiar si eu care n-am o parere buna despre felul in care arat, am momente cind – asa machiata – mi se pare ca sunt simpatica.

mi-ar placea sa fie la fel si cu inteligenta. sa poti sa faci o transformare de nivelul acesta, asezindu-te la o masa cu oglinzi si becuri si lasind pe altii sa munceasca pentru tine.

*
astazi a fost din nou una din aceste zile cu inregistrari; din nou parul impecabil, un make-up minunat. am plecat de la locul faptei pe jos si mi-am propus sa fac ceva care sa contrabalanseze look-ul meu. m-am oprit in Angst si-am cumparat multe lucruri ca sa car cele mai grele pungi posibile.

pentru ca viata asa este, nu cu make -up…

foto Leonard Nimoy-The Borghese Series

1284
victory[1]gresesti? bravo!

gresesti? bravo!

dragii mei,

pe 24 ianuarie, special pentru asociatia incubator 107 voi tine un atelier. tema e una pe care nu o prea intilniti la seminarii:

Lăsați perfecțiunea deoparte, greșiți. O întâlnire despre importanța eșecului.

vom vorbi despre greselile noastre de toate felurile si veti primi cadouri daca gresiti:)

de ce tin acest atelier? cred ca cel mai mult pierdem in viata pentru ca ne pedepsim pentru greselile pe care le-am facut, pentru ca nu am progresat la nivelul celorlalti, pentru ca nu am luat intodeauna “premiul intii”.

as vrea sa vi se intimple in viata sa va spuna un mentor sau un profesor “gresesti? bravo!”

atelierul are loc la sediul asociatiei incubator 107, 24 ianuarie 2012 de la 19:0 la 21:00 ; va puteti inscrie prin email la adresa inscrieri@incubator107.com. mai multe detalii aici.

e primul atelier/seminar pe care-l tin in 2012, mi-ar placea sa veniti, sunt sigura ca ne vom distra.

pe tinerii de la incubator107 ii puteti gasi si pe FB

***

Ce e incubator107?

incubator107 este locul în care oricine poate învăța pe oricine orice. Vrem să încurajăm în oameni dorința de a învăța de la alții și de a învăța pe alții. Așteptăm propuneri de ateliere inedite, personale și cu suflet din orice domeniu al vieții de-după-birou. Meșterii noștri pot fi pasionați, inițiați sau experți.

incubator107 este un proiect al asociației Macaz Cultural, în care echipa se implică voluntar. Funcționăm din donațiile învățăceilor pe care le împărțim jumi-juma între meșteri și facturi și materialele pentru ateliere. În același spirit al schimbului și al libertății, am clocit un loc în care poți aduce un obiect și lua altul la schimb. TROC se numește și ne e foarte drag.

Fiecare lună începe cu câte o Nocturnă unde experimentăm rând pe rând toate atelierele din luna ce urmează. Invitații noștri vin cu merinde făcute în casă, trec din experiență în experiență și se înscriu la atelierele care i-au convins. La răsărit de soare avem cântare și cafea la oală.

incubator107 îşi cheamă mentorii – acei oameni simpli şi extraordinari care au avut curajul să-şi transforme pasiunea într-un mod de viaţă. În fiecare lună punem la cale o întâlnire eroică, când invităm pe acela care ne va inspira, ne va da aripi şi bobârnace.

WTC42Gulnara Somoilovao poveste despre credinta

o poveste despre credinta

cind am fost la NY am aflat de la un minunat ghid, Allan (despre care am scris aici), o poveste despre credinta.

***
linga turnurile gemene doborite de avioane la 11 septembrie 2001 se afla o mica biserica, St Paul.

cind turnurile s-au prabusit, inexplicabil pentru toata lumea, bisericuta a ramas neclintita. nici macar un geam nu i s-a spart, desi in jur geamurile multor cladiri s-au facut praf.

Biserica St Paul s-a transformat in zilele imediat urmatoare in cartier general pentru ranitii recuperati, pentru acordarea primului ajutor. iar in saptamina urmatoare, pentru ca era un simbol al supravietuirii, mii de oameni au trimis pe adresa bisericii ajutoare, ilustrate de incurajare, mincare etc.

si astazi biserica este functionala, am vizitat-o si pastreaza urmele credintei in speranta de atunci.

la intrare in stinga e un altar cu fotografii ale celor disparuti ca sa fie vazuti de cei care vin din toate colturile lumii. si sa nu fie uitati.

in lateralul acestui altar, pe o hirtie xeroxata dintr-un ziar e un insemn cu un marker negru, care m-a emotionat foarte tare “found in 6th march 2002″. cineva a vrut sa se stie ca o ramasita a acestei persoane a fost gasita si trimisa familiei.

amestecul de lucruri aceasta capela te duc de la lacrimi la zimbete. intr-un alt colt, unde e reconstituit cum aratau paturile de campanie pe care li se acorda primul ajutor ranitilor, e o tigaie si in ea e reteta preferata a voluntarilor care au lucrat zi si noapte in saptaminile dupa atentat.

mi-am cumparat o carticica din capela aceasta cu ilustrate trimise de copii catre pompieri si am gasit acolo o marturisire care-mi place mult.

“am citit toate cartile postale trimise de copiii din toata america, ne-au ajutat enorm, ele si imbratisarile oamenilor care veneau sa ne ajute, ne-au dat o putere pe care n-am mai intilnit-o de atunci.” John, un pompier

***
Allan, ghidul nostru la World Trade Center, a insistat mult ca acestei bisericute, desi era foarte aproape de turnuri, nu i s-a clintit nici macar un cui sau un vitraliu in momentele acelea odioase.

“aveam nevoie de un semn de credinta. 9/11 ne-a socat, dar ne-a si facut mai buni”

si da, e adevarat i-a facut pe new yorkezi mai buni si mai prietenosi. mie pe strada – de doua ori in 5 zile – mi s-a intimplat sa ma vada cineva cu harta in mina, uitindu-ma dupa strazi, si sa-mi zica “unde mergi? hai ca mergem impreuna, ca e in drumul meu”

ultima fotografie a fost facuta imediat dupa atentate si e realizata de Gulnara Somoilova.

1851
IMG807Allan, NY

Allan, NY

“pe 11 septembrie eram liber si aveam in plan sa merg la sala de sport. imi planificasem alarma sa se deschida pe o statie radio.

cind m-am trezit, erau discutii despre un avion care lovise o cladire.
somnoros, am zis “oh, iar vorbesc astia despre un nou film cu catastrofe” si am cautat sa schimb catre o alta statie radio cu muzica pentru a ma trezi mai lent. doar ca si la urmatorul radio erau discutii despre un avion intr-unul dintre turnuri.
asa mi-am dat seama ca s-a intimplat ceva.

am dat drumul la televizor si am vazut dezastrul. as fi putut fi acolo, aveam clienti in turnul din nord, as fi putut avea o intilnire acolo”

Allan a fost ieri ghidul nostru la World Trade Center si-avea o multime de povesti emotionante, iar cind vorbea despre cladiri i se luminau ochii.

– ce ati lucrat inainte de a fi ghid?
– am fost arhitect, am avut o firma de decoratiuni interioare. cind a venit recesiunea, business-urile legate de constructii au cazut primele si a trebuit sa ma reinventez. sunt ghid de un an si jumatate; cind am inceput eram ghidul 1798, astazi sunt in primii 10, iar asta ma ajuta sa am alt fel de clienti si sa nu fiu niciodata sus pe acoperisul autobuzelor de turisti. de unde esti?
– romania.
– aaa, zburat de-asupra carpatilor, dar n-am ajuns in romania.
– dar unde ati fost in europa?
– am stat in Polonia un an, am fost profesor asociat la o facultate de arhitectura de la ei.

***

Allan si o poveste despre a o lua de la capat cu demnitate si a-ti face oriunde treaba bine.

1445
liz tayloralte secvente din New York

alte secvente din New York

la Christie’s sunt scoase la licitatie rochii si bijuterii care i-au apartinut lui Liz Taylor

***
mi-ar placea sa stiu in cite dintre pozele necunoscutilor de prin NY am aparut. e atit de aglomerat si pe toti ii apuca talentul fotografic incit toata lumea apare in fotografiile altora

rockfeller center – locul unde e cel mai inalt brad (nu l-am fotografiat ca ma enerva cumplit aglomeratia si tot ce-mi doream era sa plec cit mai rpd de acolo:) )

***
la show-ul de Craciun de la Radio City Hall – marea atractie turistica a sezonului – o reclama interesanta; un spider care proiecta numele sponsorului pe pereti, inainte de inceprea show-ului si la sfirsit cind spectatorii paraseau sala. (poate se inspira si cei din teatrele noastre)

692
Old_HandMingiiere

Mingiiere

“am crescut cu 2 surori si un frate. am fost 5 dar o sora a murit la 2 luni de la nastere. am avut o sora mai mare dar si ea a murit pina sa implineasca 15 ani si eu am ramas cel mai mare dintre copii.
mama ne-a crescut foarte aspru. cu reguli si principii.

cind a imbatrinit a facut Alzheimer si boala a avansat rapid; in citeva luni nu se mai misca, in 2 ani s-a dus. nu mai stia nimic de ea, dar avea momente de luciditate dupa crizele puternice, imediat dupa ce vomita. atunci era foarte clara. si ma compatimea pentru ca trebuie sa am grija de ea.

intr-unul din momentele astea de luciditate a incercat sa ma mingiie. mi-a atins fata cu 2 degete peste ochi coborind in jos catre barbie. si eu ma gindeam ca mama nu stie sa mingiie. ca, de fapt, nu mi-a spus niciodata ca ma iubeste si nu m-a mingiiat niciodata.”

***

o marturisire de la cineva intilnit pe lungul drum de la Bucuresti la New York.

Sunt la New York la invitatia Indesit Company care prin brandul sau Hotpoint are un proiect in care o familie de romani este fotografiata de unul dintre cei mai celebri fotografi din lume. povestea lor aici

782
spitalul-colteao poveste despre spaga

o poveste despre spaga

Stiati ca exista legenda ca Spitalul Coltea a fost construit din spaga?

Cind Regele Carol a venit in Romania a observat ca toti dregatorii cereau, pe linga taxele obisnuite care mergeau la stat in cazul unor cesionari de spatii, terenuri etc, si o “taxa” speciala care intra in buzunarele lor.

Cind spatarul Mihai Cantacuzino a cerut in cesiune Salina de la Slanic, draguitorul care trebuia sa semneze i-a cerut drept “taxa” 10 pungi de galbeni. Carol a aflat si i-a chemat pe cei doi in birourile sale.

I-a spus lui Cantacuzino ca daca vrea salina trebuie sa dea 20 de pungi de galbeni, iar spatarul fericit ca si regele acepta spaga a agreat imediat. A adus pungile, iar Carol, dupa ce le-a luat, si-a chemat responsabilul cu actele oficiale punindu-l sa scrie dupa dictare: “Mihai Cantacuzino primeste salina Slanic in exploatare si 20 de pungi de galbeni, cu conditia ca pina la sfirsitul cesiunii sa construiasca un spital in Bucuresti, in caz contrar va trebui sa plateasca…. (si urma o suma uriasa, echivalentul a banilor obtinuti in citiva ani de exploatare a salinei).”

In Salina de la Slanic se afla o statuie a lui Cantacuzino si se mentioneaza ca el este cel care a construit spitalul Coltea in 1704 cu banii din exploatarea salinei.

Stiu povestea de la domnul taximetrist care nu ia bani pe curse de la cei care-l invata lucruri noi. A descoperit-o intr-un din cartile de istorie din Biblioteca Academiei.

Mi-a povestit-o cind i-am spus ca stau aproape de Coltea:)

1658
craciunRugaminte mare de Craciun

Rugaminte mare de Craciun

Aceasta este cea mai speciala si mai diferita de orice altceva rugaminte a mea, pentru voi, de Craciun: va rog sa trimiteti un mesaj frumos unei tinere pe care n-o cunoasteti. nici eu nu o cunosc.

mi-a trimit link la blogul ei un prieten actor, cu suflet de 3 ori mai mare decit el (marius manole) si m-a avertizat ca fata aceasta este necajita. in pragul unei depresii.

pe scurt faptele sunt asa: tinara aceasta a ajuns in pragul unei crize de nervi pentru ca a avut un job plin de rutina, care nu o bucura deloc dar care ii asigura banii cu care putea sta in bucuresti. zilele trecute a clacat, si-a dat demisia si acum traieste si nesiguranta zilei de miine.

ce nu stie ea si, sper sa descopere curind, e cit de mult curaj si ce forta capeti cind ai dovada ca te poti ridica din fundul vagaunei. dar ca nu ai cum sa ai dovada asta, daca nu ai ajuns acolo: in fundul vagaunei.

si ca uneori ca sa iesi din cel mai negru necaz si cea mai mare depresie e nevoie doar de vorbe bune din partea unor oameni care au trecut prin asta. si care au descoperit pe pielea lor ca cele mai mari razboaie sunt in mintea noastra, nu in afara ei.

***
asa ca va rog tare ca astazi sa lasati un mesaj de incurajare, o melodie, o fotografie, orice pe blogul ei. cred ca e un cadou frumos, in spiritul Craciunului, ca oameni necunoscuti sa te sustina pentru ca apreciaza ca vrei sa-ti urmezi visul fara sa te plafonezi, ca vrei sa ramii vie pe dinauntru.

daca suntem onesti cu adevarat, toti vrem asta, dar putini avem curajul ei.

aici e blogul ei
http://timegoesby808.blogspot.com/2011/12/last-day.html

(nu-l link-uiesc ca sa nu afle detaliile demersului, dar daca-l copiati o sa ajungeti usor la ea)

va multumesc tare mult ca va veti consuma 5 min din ziua de astazi pt acest dar special.

1598
Let’s-Make-Kindness-a-Daily-Habitscuze

scuze

nu faci ceva gresit, faci un rau unui om si dupa aceea iti ceri scuze. la ce bun sa-ti ceri scuze? mai repari greseala asa?
fa o fapta buna pentru omul ala, fara sa ti-o ceara el. asa o sa inteleaga ca ai regretat ce ai gresit si ca poti sa te schimbi.
dar nu anunta ca faci o fapta buna, fa-o si taci.
o sa vada el.

***

ieri, dintr-o discutie cu un domn taximetrist, despre bunatate, viata echilibrata…

un domn taximetrist care nu vrea sa ia bani unor oameni pentru ca il ghideaza ce sa citeasca; vicepresedintele Academiei Romane e in categoria asta. “eu il intreb si el raspunde, pina se termina cursa. nu-i iau bani pentru ca iau cunostinte de la el. si cind nu-mi raspunde la toate intrebarile imi zice :” ia du-te la Mariana, la Biblioteca Academiei, ia cartea asta (imi scrie numele pe o hirtie) si citeste-o”
***

1470
semafor-pietonieducatie

educatie

acum citeva minute la trecerea de pietoni de linga liceul Lazar.

O fetitza cu o geaca roz cu gluga cu franjuri de puf linga tatal imbracat in trening cu dungi “adidas”. ea la 8-9 ani, el putin peste 30.
in spate mama, purtatoare de un bebe, nenascut inca.

fetita a facut un pas hotarit catre trecerea de pietoni, tatal a smucit-o de mina si-a inceput sa strige:

“unde te duci asa? Traversezi dupa ce te uiti in stinga, apoi in dreapta si nu vezi nicio masina. ai inteles?”

ceilalti trecatori, care asteptau sa se faca verde semaforul, deranjati de tonul strident al tatalui, au intors privirea catre ei.

tatal si-a luat fiica de mina si, mindru – sub privirile celor care voiau sa inteleaga ce e cu el -, a traversat strada.

din spate s-a auzit mama, timid: “pai acum? e roshu!”

1151
ioanaWITH ALL MY LOVE

WITH ALL MY LOVE

Sunt multe momente in viata in care simti ca-ti lipsesc lucruri, fie ca e vorba de lucruri materiale, prieteni, iubiti sau pur si simplu emotii. Eu ma aflu intr-un punct al vietii mele in care am primit mai mult decat mi-as fi imaginat vreodata.
Viata asta, sau poate Universul, s-a hotarat sa-mi faca un mare cadou anul acesta…

Poate am pierdut multi prieteni, poate am pierdut iubiti si poate lista mea de dorinte de la inceputul acestui an nu este atat de bifata ca pana acum, in schimb am primit emotii, sentimente, am primit prietenii pe viata si am invatat partial lectii la care nu credeam ca o sa ajung sa le cunosc nici macar ipoteza.

Stau in fata unui mic bradut si ma uit la mine. Ma bucur de caldura care e in sufletul meu. Nu am parte de haos. Ma simt ca dupa furtuna, ca atunci cand ti se ia casa, dar gasesti resursele necesare sa te bucuri de cerul senin de deasupra capului tau, de luna care e pe cer si de stelele pe care le vezi si speri sa-ti indeineasca dorinte. Mi-e dor de artificiile sufletului meu, dar asta nu ma impiedica sa ma bucur de marea linistita care e in fata mea.

Am avut parte de o seara frumoasa, care mi-a dat liniste si m-a facut sa ma multumesc cu ce am acum oricat de putin sau mult ar fi. E. Si asta e cel mai important.

With all my love… for those who make me feel alive.

***
Ioana Blaj este actrita, masteranda in arta actorului la UNATC

1941
povestipovesti pt copii

povesti pt copii

azi, impreuna cu Cristi China Birta, plus un spiridus genial al lui Mos Craciun – Radu – si fundatia Vodafone am spus povesti pentru copiii aflati in grija Asociatiei Sf Dimitrie din Bucuresti (copii aflat in pragul abandonului scolar din cauza situatiei grele din familie).

la inceput am citit cite o poveste si eu si Cristi, dar in partea a doua am creat impreuna 2 povesti. ne-am asezat in cerc , spiridusul a lansat un personaj, iar fiecare copil a continuat povestea dupa cum isi dorea.
prima poveste a fost despre un spiridus caruia un prieten rau i-a furat lista cu copiii buni pentru care Mosu’ avea de pregatit daruri.

a doua poveste a fost cu printesa Gabriela care era singura intr-un palat de clestar si a plecat pe un ponei roz cu aripi sa adune prieteni pentru o petrecere. 6 printese si 3 printi pentru care a cumparat daruri, ca sa le faca surprize la petrecere. dar la petrecere le-a dat o problema de rezolvat: sa gaseasca o solutie ca sa ajute lumea sa fie mai buna.

***
a fost felul nostru de a le sugera ca isi pot crea propriile povesti, ca pot avea controlul personajelor pe care le imagineaza.
au fost atenti si cuminti. iar eu am promis ca voi scrie sfirsitul povestii si voi gasi ce trebuie sa faca fiecare dintre invitatii printesei Gabriela pentru ca lumea sa fie mai buna. (am inregistrat toata povestea pina la sosirea invitatilor la petrecere)

***
eram asezati in cerc, copii si adulti, amestecati – si fiecare continua povestea “cu arme egale”: o fraza. ne-a placut sa fim la egalitate cu copiii si sa ne luptam pentru viata personajelor noastre.
am plecat super incarcata de energie.

de unde se vede treaba ca lumea povestilor te salveaza si cind esti matur.

***
toti copiii au scris cu ajutorul spiridusului scrisori pentru Mos Craciun cu ce isi doresc. spiridusul a pus pe intranet-ul vodafone scrisorile, si alte ajutoare ale lui Mos Craciun l-au ajutat pentru ca 170 de copii sa primeasca exact ce isi doresc.

1396
Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!