Oskar, baietelul din romanul lui Safran Foer Extremely Loud and Incredibly Close, este unul din personajele pe care le iubesc cel mai mult.
acum ia chip pe ecran. e un film de neratat la anul. de neratat.
Thomas Horn e Oskar pe ecran. Sper ca in zilele mele New York-eze din aceasta iarna sa am timp citeva ore sa vad filmul asta. mi se pare un mare cadou pentru mine, sa-l vad chiar in NY si apoi sa pot sa ma plimb pe strazile din film.
am scris pentru adevarul de week end care a aparut ieri un text despre cartile pe care le iubesc…
În literatură îmi place prezentul; nu ca acţiune a personajelor, ci preocuparea autorilor pentru structuri noi şi dinamici potrivite cu vremurile. De asta îl iubesc pe Safran Foer – ştie că singura şansă a cărţii e să devină un obiect interactiv şi exersează profund în această direcţie („Three of codes” sau „Extrem de tare şi incredibil de aproape”) , cum îl iubesc pe Jeffrey Eugenides pentru preocuparea lui în a-şi rafina dinamica frazelor (de fiecare dată când trebuie să scriu ceva important şi de amplitudine, mă întorc la un anume fragment din „Middlesex”, ca să-mi iau avânt).
O iubesc pe Zadie Smith (36 de ani), nu doar pentru că mă regăsesc în ce scrie, ci pentru că îmi place grija ei de a proteja şi ajuta generaţia nouă de scriitori. Cum o iubesc pe Margaret Atwood (72 de ani) pentru capacitatea de a rămâne actuală, atât în fondul ideilor, cât şi în forma cărţii (cea mai recentă carte a sa e tipărită, la cererea autoarei, pe hârtie reciclabilă).
Îl iubesc pe Filip Florian pentru rigoarea şi bunul-simţ din scrierile sale (şi din viaţa lui), îl iubesc pe Matei Călinescu pentru că nu s-a temut să-şi pună sufletul pe tavă, cum îl iubesc pe Radu Cosaşu pentru tot ceea ce este şi scrie. Dar cel mai mult şi mai mult îi iubesc, iubire din aceea profundă, pe care nu mai ai timp să o analizezi, ci o trăieşti cu voluptate, pe Raymond Carver şi Joan Didion. Carver, acest Cehov al anilor ’80, reuşeşte – într-un mod care pare magic, dar e sigur foarte muncit – să creeze suspans din nimic, iar simplitatea descrierilor sale duc orice poveste în esenţă şi capătă o valoare universală.
Didion e, pentru mine, supremul tandreţei şi al eleganţei, chiar şi atunci când mintea poate fi doborâtă de durere. Joan Didion înainte de a fi scriitor e jurnalist, iar rigoarea ei pentru relatarea emoţiilor fără patetism mă fascinează şi-mi trezeşte invidii constructive
cind am terminat de scris textul mi-am dat seama ca, de fapt, eu nu iubesc cartile, ci oamenii care le scriu.:)
E al doilea interviu pe care il fac cu Nicole Krauss. Si la primul a tinut sa vorbim prin telefon – o forma de intimitate, dar mai ales de comoditate pentru un scriitor care trebuie sa gestioneze viata de familie si cea literara.
Nicole Krauss e casatorita cu Jonathan Safran Foer, considerat, ca si ea, unul dintre cei mai talentati scriitori contemporani. Au doi copii.
Prima data cind am vorbit cu Nicole Krauss, in ianuarie, pe fixul de acasa – locuieste in New York –, aveam emotii atit de mari incit i-am spus “Mrs. Foer”. Mi-am cerut scuze imediat. A ris: “Nu-i nicio problema, doar ca nimeni nu mi-a spus niciodata asa”.
Acum, inainte de-a incepe interviul, m-a rugat sa astept citeva secunde ca sa-si inchida telefonul mobil. In ianuarie, ma rugase sa-i dau un ragaz sa vada ce voia unul dintre copii, care-o strigase.
Apoi, s-a concentrat ca si cum viata asta n-ar fi existat si-a vorbit despre digitalizare, viitorul scriitorilor si literatura – ca forma de intimitate.
“Daca ne gandim la care ne sunt valorile ca societate, iar daca acestea sunt abilitatea de a gandi, de a procesa si de a transforma cele procesate in intelesuri profunde si daca e important pentru noi sa intelegem cine suntem si sa-i intelegem pe ceilalti, atunci ar trebui sa continuam sa citim. Daca lucrurile astea nu sunt importante pentru noi ca societate, atunci nici cartile nu vor mai fi. E greu sa-ti imaginezi o astfel de lume… Eu, cel putin, n-as vrea sa traiesc in ea”, mi-a spus Nicole Krauss in cel de-al doilea interviu pe care l-am facut.
Vocea lui Nicole Krauss seamna cu proza ei: calda si vulnerabila, dar nu fragila.
*
Ana Maria Onisei este jurnalist, Adevarul, Dilema veche
foto Joyce Ravid
Eugenides, Wallace, Franzen – unii dintre cei mai mari scriitori ai lumii (americani toti) – au crescut impreuna.
David Foster Wallace a fost poate cel mai invidiat dintre ei, dar a fost liantul unor prietenii pline de competitie si de inteligenta.
mi-ar placea sa existe si in romania asemenea prietenii intre scriitori. si jurnalisti care sa scrie la nivelul asta:)
pentru lansarea celui mai nou roman al lui Jeffrey Eugenides, The Marriage Plot, New York Magazine a realizat un portret al prieteniei dintre scriitorii noii generatii de aur a americii… e asa frumos scris articolul si e multa vulnerabilitate, si lupta, si suferinta, si indragosteala, si nebunie, si iar suferinta…
“e greu sa ajungi scriitor”, a scris pe twitter Salman Rushdie recomandind acest articol genial.
*
When Jeffrey Eugenides moved to New York, he was 28 years old and things were not looking good. After graduating from Brown in 1983, he and Rick Moody, a college friend, had driven out to San Francisco with no real plan other than making a go of it as writers, and lived together awhile on Haight Street, listening to the sound of the electric typewriter coming from the other room. Eugenides stayed in the city for five years and didn’t publish a thing. He calls these “the lost years” now. “My life just didn’t seem to go forward.” In 1988, Eugenides moved into a cheap place with roommates on St. Johns Place in pre-gentrified Prospect Heights, Brooklyn, when muggers freely worked the area. A $75 payout on a scratch-off lotto card was a bright spot of that summer. Eugenides would look out over the darkening rooftops at the Manhattan skyline and think, How can my writing take me from here to there?
That same summer, Jonathan Franzen, also 28, was living in Jackson Heights, Queens, and feeling “totally, totally isolated.” The neighborhood was an immigrant jumble, and Franzen was a solemn, intellectual guy from St. Louis without much occasion to leave the house. He had gotten some attention and money for his debut novel, The Twenty-Seventh City, but the axis of the planet had not obediently shifted. He was frustrated with living in “shared monastic seclusion” with his then-wife, he says, when he got a fan letter from a writer he knew of but had never read. David Foster Wallace, then 26, was having dire troubles of his own and wrote to praise what Franzen had done in a “freaking first novel.” It was the first time Franzen had ever heard from a peer, he says. “And I was desperate for friends.”
Gradually, he found some: first Wallace, then William T. Vollmann, David Means. Through Wallace, who also knew Vollmann, he met Mary Karr and Mark Costello. Later Franzen would connect with Eugenides, Moody, and their other college friend Donald Antrim.
restul aici, chiar e un articol care trebuie citit.
cartea lui Eugenides, The Marriage Plot, e disponibila de astazi pe Amazon
It was debatable whether or not Madeleine had fallen in love with Leonard the first moment she’d seen him. She hadn’t even known him then, and so what she’d felt was only sexual attraction, not love. Even after they’d gone out for coffee, she couldn’t say that what she was feeling was anything more than infatuation. But ever since the night they went back to Leonard’s place after watching “Amarcord” and started fooling around, when Madeleine found that instead of being turned off by physical stuff, as she often was with boys, instead of putting up with that or trying to overlook it, she’d spent the entire night worrying that she was turning Leonard off, worrying that her body wasn’t good enough, or that her breath was bad from the Caesar salad she’d unwisely ordered at dinner; worrying, too, about having suggested they order Martinis because of the way Leonard had sarcastically said, “Sure. Martinis. Let’s pretend we’re Salinger characters”; after having had, as a consequence of all this anxiety, pretty much no sexual pleasure, despite the perfectly respectable session they’d put together, and after Leonard (like every guy) had immediately fallen asleep, leaving her to lie awake stroking his head and vaguely hoping that she wouldn’t get a yeast infection, Madeleine asked herself if the fact that she’d just spent the whole night worrying wasn’t, in fact, a surefire sign that she was falling in love.
daca aveti timp (daca nu ar fi frumos pentru sufletul vostru sa va faceti) sa cititi nuvela lui Jeffrey Eugenides , Extreme Solitude
*
Jonathan Safran Foer: It’s been an awfully long time since we last spoke. Four years? And it’s been a long time since the reading world last got new material from you. About seven years? What’s been going on?
Jeffrey Eugenides: I’ve been writing a book.
JSF: Have you been happy?
JE: I’ve been absorbed.
aici un interviu minunat cu Eugenides facut de Safran Foer, alt scriitor pe care-l iubesc
cea mai recenta carte a lui Jeffrey Eugenides, The Marriage Plot, iese pe piata miine, 11 octombrie. o puteti cumpara de pe amazon desigur
in romania, cartile lui Eugenides au aparut la polirom
… ti-ar placea sa te intilnesti?
*
nu se poate sa nu va fi placut un personaj in timp ce citeati o carte, dar sa-l(o) placeti atit de mult incit sa va fi inchipuit ca sunteti linga el/ea si ca-i puteti vorbi.
care e acel personaj? si de ce? si ce i-ati spune?
*
eu am raspuns la aceasta intrebare in urma cu mai bine de 3 ani intr-o povestire care se numeste Happy :Oscar din Extremely Loud and Incredibly Close, cartea lui Jonathan Safran Foer.