as fi putut fi profesoara de matematica, sunt jurnalist si mi-as dori sa fac dans.
cind eram copil, eram foarte buna la matematica, olimpic, am mers in galop prin manualele scolare cu mult inaintea colegilor, am intrat usor la facultatea de matematica si-as fi putut fi o profa de mate, sper, simpatica.
in anul II de facultate, pentru ca aveam nevoie de bani ca sa ma intretin, am inceput sa muncesc pentru unul dintre radiourile bucurestene, Radio 21, in anul III terminam scoala BBC de radio si televiziune si ajungeam redactor sef la stirile Radio 21, iar un an mai tirziu incepeam sa construiesc impreuna cu niste oameni minunati, Europa FM. dupa ce Europa FM era deja un radio de milioane de romani, am schimbat directia catre presa scrisa si am fost redactor sef al revistei Tabu.
astazi sunt jurnalist freelancer, produc continut pentru diverse companii si am un blog care a fost premiat la inceputul acestui an, drept cel mai bun blog al unei femei din Ro.
de fapt, sunt unul dintre acei copii care s-a prins foarte repede ca e ceva mai destept decit majoritatea, fara sa fie nicio aroganta in asta.
social, nu mi-a folosit foarte mult in copilarie acest lucru, pentru ca am fost genul de copil care e mai preocupat sa cerceteze, sa descopere singur lucrurile, mi-am pus multe intrebari si am cautat raspunsurile in carti…n-am fost foarte sociabila si nu am legat foarte multe prietenii in copilarie.
*
vin dintr-o familie saracuta din Alexandria si, pentru ca stiam ca pot duce mult cu mintea mea, am inteles repede ca invatatul e singura cale sa pot sa-mi depasesc conditia. asa ca am devenit din ce in ce mai competitiva si mai determinata sa progresez eu cu mine. si nu mi-am dat alta sansa decit sa fiu printre cei mai buni.
ca sa intelegeti cum functiona mintea mea: la scoala BBC am obtinut 98 de puncte din 100 si, desi mi se spusese ca am avut cea mai mare medie din istoria scolii, prima mea reactie a fost “unde am pierdut cele 2 puncte?!”.
din totdeauna, mintea mea a fost aliata mea. am citit mult despre cum functioneaza si ma mai intreb si astazi cum de nu m-am gindit sa dau la medicina, sau psihologie tocmai pentru a intelege lucrurile care ma preocupau. cred ca mi se parea mai atractiv faptul ca incepusem sa lucrez la radio si era dragutz, era… cu staruri rock:)
*
ca in orice relatie insa, si intre mine si mintea mea – la un moment dat, au aparut si ceva probleme.
acum citiva ani am avut o problema delicata de sanatate in care mi s-a parut ca marele meu aliat, creierul, m-a tradat. vocea aceea cu care ne zicem lucruri si de bine si de rau in capul nostru ii spunea corpului meu sa faca mici lucruri, iar el nu le mai executa.
a fost momentul in care mi s-a parut ca e un hau urias intre ce gindim si ceea ce putem pune in practica si ca suntem norocosi cind putem face cu usurita saltul, intr-o secunda, intre gind si fapt.
pe perioada recuperarii am inceput sa inteleg ca nu perfectiunea, nota maxima, e ceea ce conteaza, ci progresul zilnic. sa faci astazi mai mult decit ai facut ieri. sa intelegi care sunt pirghiile pe care sa apesi ca sa mentii ceea ce ai astazi pentru a imbunatati miine.
sa te preocupe detaliul progresului in mic, sustinut, cu gindul la victoria finala. si sa-ti doresti sa-ti depasesti limitele.
*
la putin timp am fost invitata sa particip la un proiect in care a trebuit sa invat timp de 7 saptamini 7 stiluri diferite de dans, parte dintr-o campanie publicitara.
si iata-ma in sala la prima lectie: valsul.
(acesta e valsul pe care s-au intimplat cele descrise mai jos :09 – Track 9
Asculta mai multe audio instrumentala )
cred ca e cel mai simplu dans valsul, 1 – 2,3, 1 – 2,3. am invatat pasul de baza, executat pe loc, doar cu picioarele. ma descurcam pina am inceput sa facem niste piruete, cu o pozitie sofisticata a partii superioare a corpului.
pentru ca oboseam in postura regulamentara – cu coatele in dreptul umerilor, spatele si gitul drepte – pentru ca erau mult prea multe informatii in acelasi timp care necesitau coordonare intre partea inferioara a corpului si cea superioara, s-a bulibasit totul in mintea mea.
stiam despre mine ca nu stau cel mai bine la coordonare. in plus veneam dupa aceasta problema de sanatate care se jucase putin cu corpul meu. asa ca a aparut panica.
in mijlocul ringului de dans, n-am putut executa pirueta tinind o pozitie corecta a corpului, pastrind ritmul cu muzica, in timp ce picioarele sa execute frumos 1 – 2,3. 1- 2,3.
m-am oprit ca venita din alta lume. m-am uitat la colegele mele cum continuau sa tina ritmul cu numaratoarea celui care ne antrena. imi simteam oboseala si neputinta. si panica. era ciudat insa ca nu ma enervam pe neputinta mea.
timp de mai multe minute am reincercat sa intru in ritm, in rind cu miscarile lor. am facut opriri si reintrari in dans de citeva ori pina cind, calmindu-ma, am reusit sa fiu in sincron cu toata lumea o secventa lunga de pasi.
banuiesc ca pentru doamna Simona Noja aceasta e o senzatie pe care a incercat-o pe la 5-6 ani la inceputul lectiilor de balet, cum stiu sigur ca Florin Piersic jr sau Cristina Flutur au experimentat genul asta de panica de multe ori in timpul spectacolelor, deci cu o presiune si mai mare. dar eu nu eram obisnuita cu asa ceva.
*
pe drumul catre casa m-am gindit la lectia aceea de dans si la cit mi-a luat sa intru in ritm cu toti si mi-am spus ca e o lectie pe care o pot translata si in viata: daca stii pasii de baza, daca inveti sa stai drept si sa fii elegant (indiferent de ce greutati ti se pun pe umeri), daca simti ritmul muzicii din jurul tau, poti sa dansezi frumos.
si nu conteaza daca te impiedici, te opresti, te mai odihnesti; poti continua frumos dansul daca (re)intri corect pe ritmul muzicii. dar pentru asta trebuie sa fii linistit pe dinauntru. si sa stii pasii de baza.
daca mi s-ar fi intimplat asta la 25 de ani probabil ca as fi fost foarte necajita, pentru ca mi-as fi spus ca am gresit pentru ca nu m-am concentrat, am fost lenesa sau nu muncisem suficient de mult.
aproape 10 ani mai tirziu, intimplarea nu m-a mai deranjat la fel de tare pentru ca in anii astia am acceptat ca pot fi buna la unele lucruri si mai putin buna la altele;
la scoala cind te pregatesti sa fii profesor, la pedagogie nu te invata nimeni – sau cel putin pe mine nu m-a invatat – ca provocarea nu e sa scoti olimpici, sa lucrezi cu copiii dotati peste medie, ci sa-i faci pe cei care nu exceleaza in ceva sa progreseze dincolo de limitele pe care si le-au setat singuri.
suntem obisnuiti sa-i rasplatim/validam social pe cei care au notele maxime la examene, care ating limita superioara a baremurilor, dar nu asta e cheia in a invata, ci progresul fiecarei persoane pe scara propriilor limite.
astazi, cu experienta unui om care n-a acceptat niciodata o nota mai mica de cea maxima, stiu ca nu nota conteaza. ci cit ai invatat. si ce ai invatat. si daca ti-ai descoperit bucuria de a invata.
intre mine – cea de la 25 de ani si cea de acum e o diferenta enorma: da, perseverez sa cer de la mine sa fiu cit mai aproape de ceea ce stiu eu ca inseamna perfectiunea, iubesc sa invat lucruri noi si am o curiozitate care ma tine in priza mereu… dar nu mai pun presiune pe mine.
astazi cred ca as fi o profesoara mai buna decit la 25 de ani, desi nu mai stiu aproape nimic din analiza matematica. pentru ca astazi, eu cea careia nu-i placea sa se imprieteneasca cu ceilalti, as sti cum sa vorbesc cu cei mai multi dintre copii.
*
partea frumoasa, dar complicata, este ca, in viata, mai devreme sau mai tirziu, suntem un fel de profesori pentru cineva din apropierea noastra – copilul, sotul, sotia, prietenii. si nu exista cursuri de pedagogie pentru asta. si daca sper sa ramineti cu ceva din experienta mea povestita astazi aceasta se reduce la o simpla propozitie:
TRANSFORMAREA IA TIMP.
am invatat asta pe parcursul a aproape 10 ani.
asa ca dati-va si dati-le timp celor pentru care sunteti profesori de ocazie. o sa merite dansul. pentru ca daca aveti rabdare si incredere vor invata macar 2 pasi in plus fata de pasii de baza.
eu perseverez sa invat sa devin o dansatoare mai buna.
multumesc.
*
Cluj, 2 noiembrie, 2013
