Nicole Kidman e una dintre cele mai vulnerabile si mai timide actrite. e un cosmar la orice interviu live pentru ca e foarte speriata, e un cosmar la orice aparitie publica – de emotie ii apar pete pe piele si palmele i se inrosesc foarte tare ca si cum ar avea cine stie ce boala.
Nicole Kidman e in filme si in foto versatila, frumoasa, plina de incredere si de povesti nespuse in cuvinte.
Iata o colectie de fotografii cu Nicole Kidman
sunt un om timid.
stiu ca multi nu au imaginea asta despre mine, dar… sunt un om timid.
ma consuma si ma termina nervos orice iesire in public (scriu asta inainte de a pleca la PR BOOT Camp unde trebuie sa tin un seminar… de fapt din cauza seminarului scriu asta).
ma panicheaza gindul ca trebuie sa intilnesc un om pe care nu-l cunosc. (si da e valabil, ba chiar e accentuat de alte emotii, si cind trebuie sa fac un interviu cu cineva pe care-l apreciez tare)
(si) de asta merg rar la evenimente sau in locuri in care stiu ca nu stiu pe nimeni.
dar stiti ce ma face totusi sa ies din casa si sa respect promisiunile de a merge in unele locuri?
toti oamenii mari (moralmente, nu fizic sau pe scala sociala) au un gen de timiditate care ma emotioneaza…
si ma gindesc ca daca si ei, dupa ce au facut niste lucruri importante in viata si dupa ce si-au confirmat lor si altora ca pot duce si victoriile si infringerile, tot mai au emotii -> inseamna ca se poate trai cu ele…
duminica trecuta Paul Ipate ne povestea pe drumul catre Xfactor despre cit de speciala si timida e Doina Levintza pe care o intilnise pe platourile de la cel mai recent film pe care-l regizeaza Nae Caranfil. Si avea asa o bucurie in glas Paul pentru ca descoperise ca un om de amplitudinea Doinei Levintza a ramas pur si emotiv, incit ne bucuram cu totii.
Mi-am adus aminte acum, cind ma pregatesc sa plec la seminar sa fiu fata in fata cu citeva zeci de persoane noi, si-am zis sa va povestesc si voua:)
Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine.
…
Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea.
Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut însa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.
…
Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin înca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate.
…
Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati.
…
Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente.
…
Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta…
…
Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala.
ZOE DUMITRESCU BUSULENGA (n. 20 august 1920, București – d. 5 mai 2006, Mănăstirea Văratec, Neamț)
din newsletterul editurii For you, via Beatrice Weber
(foto Miles Aldridge)