astazi, intr-o conversatie telefonica, dna Rodica Mandache mi-a fct cel mai frumos compliment din viata mea. Mi-a multumit ca eu am fo prima persoana pe care a vzt-o vineri seara, in culise, dupa spectacolul Marea iubire a lui Sebastian.
“E important pe cine vezi primul in culise pentru ca tu atunci nu mai stii nimic de tine, faci numai prostii. Si ai nevoie de un om ca sa te aduca inapoi la lume.”
despre spectacol scriu diseara.
el e Milky
isi cauta casa noua pentru ca parintii lui au un bebe si nu-l mai pot tine.
cine vrea sa-l iubeasca il primeste gratis. TREBUIE DOAR SA-L IUBEASCA SI SA AIBA GRIJA DE EL
cel mai emotionant lucru pe care l-am citit in week end-ul acesta mi-a fost trimis de Dragos Bucurenci.
multumesc mult mult Dragos.
e vorba despre un proiect multimedia facut de un fotograf american despre tatal lui: Phillip Toledano – Days with My Father
am plins mult citind povestea si am zimbit vazind ca toti cei care au urmarit conversatia mea cu Dragos via twitter au fost impresionati de ea.
de fapt, noi pornisem de la Franzen. Ii recomandasem lui Dragos (care tocmai ce citise Time-ul cu Franzen pe coperta si stia “Corectiile” lui) sa citeasca un eseu care se numeste My Father’s Brain, scris de Franzen dupa moartea tatalui lui.
Iar Dragos, impresionat de text, mi-a trimis eseul multimedia semnat de Toledano.
*
simbata, dupa ce-am citit povestea lui Toledano, m-am intors la Patrimony, cartea lui Philip Roth.
Multzam Dragos pentru un week end emotionant, ravasitor si (pe alocuri) chinuitor. intr-un sens frumos:)
*
P.S. azi e ziua tatalui meu. nu citeste bloguri, dar “la multi ani!”:)
In Piata Italiana a aparut de vineri un automat nou de cafea, linga usa unui Nonstop, aproape de niste masute de plastic cu un picior, unde beau tiganii votca la 7 dimineata.
Automatul e mare, roshu, poarta insemnele Nescafe si are multe butoane producatoare de licori care mai de care mai aromate.
Azi dimineata doi tigani priveau automatul de cafea de la distanta, de peste drum. Unul cam la 40 de ani, cu burta cit 40 de beri ingurgitate odata, il indemna pe celalalt, mai in virsta, sa scoata bani.
“Hai mai ca ai tu, nu se poate sa n-ai.”
Tiganca burtosului – si ea cu burta mare, dar din cauza de plod care e pe cale sa vina – plimba cu carutul unul din mostenitorii familiei. Mergea pina linga automat, se mai uita un pic la el si facea calea intoarsa catre barbati.
Pina cind capul familiei a luat decizia si-a strigat:
“Anăăăăăăăăăăăă, vino incoace Anăăăăăăăăăăă”
Dintr-o curte de dupa colt a aparut o fetita la 7-8 ani, cu cozi lungi care plecau din virful urechilor.
“Ia banii astia si ia monede”, i-a intins 2 hirtii de 1 leu, iar cind fetitza a zbughit-o vesela a strigat dupa ea: “Anăăăăăăă, fara zahar.”
Fata a intrat in chioscul nonstop, a schimbat hirtiile in monede, a iesit in strada si-a strigat:
“Mamaaaaaaaaa, apas pe 2, da?. Fara zahar a zis, da?”
Tiganca s-a indepartat cu caruciorul ca si cind n-ar fi avut niciun interes pentru ce facea fiica-sa acolo si-a urlat uitindu-se in urma “Doi, fa! Doi”, asta in timp ce tiganul – de peste drum- o privea admirativ.
“Ei, vezi ma. Am dat-o la scoala”.
*
Azi, pe la 9 juma, la 2 pasi de casa mea.
Luni, 23 august, la Sibiu e un mega Concert Phoenix.
una dintre prietenele mele, Laura, are 2 bilete de dat.
so, daca va doriti aceste bilete scrieti-i aici.
multumesc
il prezint pe noul meu iubit.
are atitudine si e hotarit.
are veleitati de explorator. ii place salbaticia.
ii place distractia
si distractia…
si, desigur, nu e foarte fidel:)
so, el este Radu, fiu colegei mele Eli Ranetescu
Taximetristii sunt o specie aparte. Oameni altfel; au nevoie de un buna ziua si un asezat pe scaun ca sa se prinda ce fel de om au linga ei. Au povesti cite luna si-n stele si stiu smekereli la care nici n-ai fi visat.
Taximetristii sunt prietenii mei. Urasc sa merg in aglomeratia transportului in comun, in amestecul de duhori, asa ca in loc sa-mi iau o rochie ma plimb cu taxiul.
(nu conduc, sunt lebada – aka o gisca mai eleganta – la condus masini si, chiar daca am carnet, stau cuminte in banca mea, in dreapta spate).
*
“Sa va spun ce mi s-a intimplat ieri seara”, mi-a zis de dimineata taximetristul pe care-l luasem din parcarea de la Inter.
N-am dat niciun semn ca as aproba sa-mi spuna. Pe cuvint. Ma uitam pe fereastra si zimbeam de la ce vedeam. Dar el nu s-a lasat
“S-au suit doi in taxi. Si-au inceput sa se bulaneasca. Mi-au zis: mergeti inainte, oriunde”
“Pai si? Ati avut o cursa lunga si-ati facut mai multi bani. Nu?”, am cautat sa mut directia conversatiei.
“Da domnisoara, dar ii daduse chilotii jos si o pipaia. Intelegeti? La mine in masina!”
Acu’ io ce sa fi zis la asta? In orice directie m-as fi dus era nashpa☺. am tacut. El a oftat suparat ca nu -l inteleg si-a pufait pina a ajuns la destinatie.
*
M-am gindit mult: de ce naiba mi-a povestit mie asta? Ca nu zisesem decit buna ziua si adresa redactiei ca sa stie unde sa ma duca.
Abia acum seara m-am prins ca a inceput sa povesteasca cind eu rideam de ce vedeam in vitrina sex shopului de linga Dalles: vinzatoarea stergea de praf picioarele manechinului, bagindu-si mina pe sub fusta scurta roshie de musama cu care era imbracat.
stiti ca fac campanie “luati-va bilete la Sylvie Guillem”
e una dintre cele mai spectaculoase dansatoare din lume.
Mademoiselle NO i se spune pentru personalitatea ei puternica: nu accepta sa danseze orice:)
pe 22 octombrie la TNB in cadrul intilnirilor JTI. biletele se vind deja la Sala Palatului sau on line, aici
veti vedea un show demential. (unul dintre solo-uri il stiu si e… incredibil)
iat-o in doua fotografii tres simpa. la lucru si in “civilie”
si intr-un dans alaturi de un domn pe care eu il iubesc enorm: akram khan.
am zis odata ca daca-l vad pe khan live dansind, pot sa mor linistita.
asta pare sa fie tot mai aproape. sa-l vad pe akram khan adica:)
Magnumize your senses a ajuns la final.
Pentru mine a fost o experienta tres simpa, una dintre senzatiile verii si m-am amuzat de fiecare data cind m-a sunat cineva si mi-a zis “hei am incercat si eu inghetata pe intuneric de la Van Gogh Cafe”
*
Mi-a placut mult si intilnirea cu cititoarele blogului la degustarea mea speciala magnumise your senses si conversatiile de dupa, dar si muzica pe care in seara aceea ne-a facut-o cadou invitatul meu special, Mihai Dinu – creierasul muzical de la Radio Guerrilla.
campania asta m-a “costat” magnum pentru toata redactia Tabu, cind si-au atins un obiectiv strategic pentru pagina de facebook.
si-am ramas cu un gind: sa stau o zi in bucataria lui henrik sebok, chef-ul care a facut magie accesorizind couture inghetata magnum.
*
in termeni de cifre, evenimentul acesta a fost un super succes.
Degustarea de inghetata pe intuneric s-a terminat pe data de 15 august. A fost un eveniment-concept semnat de Magnum, care a adus in camera oscura 2714 persoane.
Si pentru ca am ajuns la final, iti putem dezvalui cum aratau si din ce erau realizate deserturile pe care le-ati comandat.
Astfel, povestea “Plaja Imaculata” era un desert care avea la baza Magnum White, povestea copacul “Copacul” continea Magnum Clasic, iar “Stanca” avea la baza Magnum Almond.
Cum la degustare am avut 2714 persoane, tot 2714 inghetate au fost consumate astfel:
· Povestea Stanca: 967 deserturi
· Povestea Copacul: 948 deserturi
· Povestea “Plaja imaculata”: 799 deserturi
abia astept o campanie care sa o concureze pe asta in nonconformism si impinsul limitelor acolo unde nici nu te-ai astepta.
Wallace and Franzen weren’t just friends; they were part of each other’s writing lives. They had one of those passionate, competitive, creatively useful friendships you sometimes see between writers: Coleridge and Wordsworth, Fitzgerald and Hemingway. “To use, in Dave’s honor, a tennis metaphor, I felt like I had a good hitting partner”, Franzen says. “We had very, very different methods, but I could never comfortable feel, Oh, I have this thing sewn up. Because there was always Dave, goddamn it, being incredibly brilliant.”
by Lev Grossman
tot din Time-ul de saptamina asta, in care Jonathan Franzen e cover story.
pe asta am transcris-o de dragul celor care scriu “in echipa”.
nu mai transcriu alte fragmente, va fi on line curind pentru cei interesati.
“Wallace was a big tobacco chewer. Franzen didn’t indulge; in fact he’d quit smoking a decade earlier. But the morning after Wallace’s memorial service in New York City, Franzen did something he’d never done before: he walked into a bodega and bought some chewing tobacco. Then he went to his office, closed the door, put a plug in his mouth and started chewing. It was so revolting, he almost threw up. But he hept chewing.”
Lev Grossman descriind in Time prietenia dintre scriitorii Jonathan Franzen si David Foster Wallace. (Wallace s-a sinucis in 2008). fragmentul asta nu e in varianta short de pe net, dar mi-a placut atit de mult ca l-am transcris din revista:)
Franzen, “Corectii” ( editura Polirom), e cover Time in aceasta saptamina. In curind in America i se lanseaza cea de-a patra carte, Freedom.
saptamina asta time are pe coperta un scriitor… in viata: Jonathan Franzen!
e normal cumva cind pun pe coperta un scriitor mare care tocmai a decedat, dar in ultimii 10 ani de cind citesc time aproape saptaminal, nu-mi aduc aminte sa fi avut pe coperta un scriitor care n-a rapostat.
Franzen e minunat. acum 5-6 ani cind am citit Corectii mi s-a parut ca s-a reinventat literatura, m-a uimit frazarea lui, structura si puterea de sinteza.
a fost ca si cum, intr-un castel intunecat, vine cineva si aprinde lumina si-ti arata ca locul e plin de comori.
m-am reintors la Corectii de zeci de ori, cind am fost intrebata la realizarea a tot felul de clasamente – l-a pus pe Frazen in top mereu si, acum cind Franzen e pe coperta Time, mi se pare ca si cind mi-ar fi facut mie cineva un cadou.
Franzen is a member of another perennially threatened species, the American literary novelist. But he’s not as cool about it as the otters. He’s uneasy. He’s a physically solid guy, 6 ft. 2 in., with significant shoulders, but his posture is not so much hunched as flinched. At 50 (he turns 51 on Aug. 17), Franzen is pleasantly boyish-looking, with permanently tousled hair. But his hair is now heavily salted, and there are crow’s-feet behind his thick-framed nerd glasses.
aici un fragment din profillul pe care i-l face Time
desigur, acum, ma voi delecta un pic cu Corectii, linga cafea:)
cartea a fost tradusa la noi de Polirom.
Filmul lui Marian Crisan, Morgen, a luat aseara 2 premii la festivalul de film de la Locarno: premiul special al juriului in competitia mare, internationala, si premiul 3 acordat de Junior Jury.
mai adaugam si premiul criticilor pentru Ana Ularu, rolul din Periferic, si iesim foarte bine.
La Anonimul, acasa la la noi, la Sfintu Gheorghe n-a cistigat nimik niciun flm romanesc de scurt sau lung metraj
de cind cinematografia noastra a avut succes cu “Moartea Domnului Lazarescu” facem stiri in fiecare an cu “filmul X merge la Oscar”.
ceea ce e, mai iertati, o prostie scrisa de un editor care cauta senzationalul si care nu a facut un pic de research inainte ca sa inteleaga cum e mecanismul nominalizarilor filmelor in categoria “film strain”.
acum tocmai ce ne inghesuim sa dam stirea cu Eu cind vreau sa fluier, fluier merge la Oscar.
foarte gresit.
probabil ca nici nu va ajunge in short listul de 5 din care se va alege cistigatorul.
in acest moment Romania a parcurs etapa 1 de la SUBMISSION din regulamentul AMPAS.
Each country shall be invited to submit its best motion picture to the Academy. Selection of that picture shall be made by one organization, jury or committee that should include artists and/or craftspeople from the field of motion pictures. A list of the selection committee members must be submitted to the Academy no later than August 2, 2010.
urmeaza sa fie vazut de membrii academiei, sa se faca short listul (unde intra cei cu lobby si bani multi), sa se anunte nominalizarile (25 ian), sa fie ceremonia (27 feb).
*
nu ma intelegeti gresit, mi-as dori f f tare ca un film romanesc sa fie la Oscar, dar – deocamdata- tot ceea ce facem in fiecare an e sa DESEMNAM FILMUL CARE E ELIGIBIL NATIONAL PENTRU OSCAR.
va veni si vremea cind vom merge la Oscar, intre timp si editorii de stiri vor invata regulamentul Academiei Americane de film si vor formula corect stirile:)
regulamentul academiei prinvind nominalizarea filmelor straine la oscar
uzul ratiunii (dar nu ratiunea mea) m-a facut sa nu iau acasa in aceasta dimineata unul dintre frumosii astia.
m-am ales doar cu poza; nici sa pun mina pe ei nu am avut voie, cred ca le era ca plec cu unul si … gata.
*
just to know, ala pufosu’ gri care doarme seamana cu pisoiul Bleu pe care l-am avut acum vreo 7 ani si care, intre timp, a umplut strada parintilor mei de pisoi albastri.
mi-am facut curat in telefon, la pozele din telefon.
iata cum s-a vzt cartierul meu nou, in prima luna de stat aici.
ma rog, din cele 6 saptamini conforme cu mutatia Batistei, nu-mi ies 20 de zile locuite acasa, dar asta e alta distractie.
*
am descoperit in fata blocului meu o alee care duce catre piata Italiana, unde e un bloc pana.
ca faimosul bloc de la new york, desi asta e micutz, dar gingash.
in piata Italiana la ora 8 dimineata se bea votca la masute de plastic cu un picior. dupa amiaza “golanii” pe scutere se ascund la umbra si joaca ceva cu pietre. iar femeile, desigur, isi pun rufele la uscat in siruri lungi deasupra balcoanelor.
blocul pana, al lor si al nostru:)
cind locuiesti in centrul istoric e ca si cum ai fi mereu in vacanta; ai tot timpul ceva de descoperit, nu mergi mereu printre alei de blocuri-cutii de chibrit. (asta e motivul pentru care n-am vrut niciodata sa locuiesc in cartiere)
linga mine e Casa Universitarilor. super cladire veche, cu sala de spectacole, cu saloane unde-s aniverseaza onomasticile fostii presedinti. plus o terasa cu iedera, o minunatie. mincarea nu e f buna, dar e la pret subventionat:)
*
de citeva zile am dezvoltat o teorie legata de blocul vechi in care locuiesc. sigur are legatura cu Harry Potter, altfel cum s-ar explica faptul ca de afara se vad 5 etaje, iar liftul are butoane pina la etajul 7, plus 2 catre adincuri?! 🙂
asta e fotografia pe care am facut-o de pe balcon, in prima zi in care am dormit in casa noua.
luni, la festivalul de teatru de la alexandria, elevii de liceu au vazut o piesa care vorbeste despre mineriade, Capete infierbintate.
is foarte curioasa cum se vad evenimentele acestea din perspectiva unor copii “nealterati” de politica.
despre spectacol povesteste Nicoleta Gavrila, parte din echipa organizatoare. foto, Adrian Bulboaca
Spectacolul e un proiect de cercetare si performare a istoriei recente a Romaniei, mai exact a evenimentelor din 13-15 iunie 1990, si are la baza o cercetare care a inceput in decembrie 2009 si continua si in momentul de fata. In baza acestui reaserch initiat de Mihaela Michailov, David Schwartz si Cinty Ionescu, au fost puse bazele a doua proiecte: spectacolul de teatru documentar pe care l-am vazut noi aseara (in care Alexandru Potoceanu joaca exemplar 7 personaje reprezentative pentru evenimentele din 13- 15 iunie 1990, respectiv pe Ion Iliescu, Miron Cozma, Munteanu- liderul studentilor, mineri, studenti arestati s.a.) si o arhiva audio-video informala de interviuri cu oameni care au participat la evenimentele de atunci. Daca arhiva e in curs de realizare, spectacolul e gata si e f tare pt ca iti prezinta infos despre iesirea minerilor atat la nivel discursiv, prin cele 7 testimoniale, cat si vizual (pe fundal sunt proiectate in continuu scanuri din ziarele acelei perioade, citate de-ale actorilor implicati, bucati din rapoarte realizate de catre diferite institutii publice etc.) si audio (auzi impuscaturi, masini de politie, multa zarva). Mie uneia mi-a placut f mult si ti-l recomand cu drag.
Nicoleta Gavrila
sunt in urma cu postarile fotografiilor de la alexandria.
aici citeva cadre din atelierul de coregrafie tinut de florin fieroiu.
am sa scriu curind de ce sunt importante atelierele acestea, dar astazi sunt f f in vrie:(
width=”300″ height=”200″ class=”alignnone size-medium wp-image-6515″ />
Ana Ularu a primit astazi “Prix Boccalino de la Presse” in cadrul festivalului international de film de la Locarno, premiul criticii elevetiene pentru cea mai buna actrită, pentru rolul din lungmetrajul “Periferic” al lui Bogdan George Apetri.
Ana joaca unul dintre rolurile principale din ”Periferic”, alaturi de Mimi Branescu, Andi Vasluianu, Ioana Flora si Timotei Duma, cu totii prezenți zilele acestea la Locarno.
*
me happy. Ana e o actrita cu rasa si clasa. si am avut-o pe coperta tabu cind era studenta, nepremiata inca:)
elevii de liceu care sunt la festivalul de teatru de la alexandria s-au intilnit in week end cu regizorul florin serban (eu cind vreau sa fluier, fluier) in cadrul evenimentului special “cinemateca tirzie”
a fost atmosfera destinsa, s-au pus intrebari cu garda jos si – ceea ce e cel mai important – copiii astia de liceu au putut simti modestia, bunul simt si profesionalismul lui florin serban.
e o lectie nerostita, dar prin empatie, o sa-i ajute infinit in viata.
cind am vazut fotografiile de la intilnirea lui florin serban cu elevii de liceu, mi-am adus aminte de lucrurile pe care mi le povestea george pistereanu (actorul principal din eu cind vreau sa fluier, fluier) despre cum florin “a lucrat cu mintea lui”. discutiile lungi care l-au facut sa-si vada altfel personajul, dar si meseria.
lucrurile astea sunt nepretuite. si pentru elevii de liceu de la alexandria care – chiar daca nu vor face cu totii teatru mai departe din viata – vor pleca de aici, cu o tusa in plus, slefuita pe sufletzel
[gallery]in foto Florin Serban si Andreea Bortun
foto de Adrian Bulboaca
in curind fotografii de la piesele prezentate si de la atelierul de actorie.