O știu pe Diana de mulți ani. Am fost împreună la competiții sportive, am vizitat școala pe care a fondat-o și am văzut de aproape cât de importantă este pentru ea educația. Știu și că, în copilăria petrecută la Sibiu, a fost unul dintre acei copii foarte conștiincioși, pentru care școala nu era doar o obligație, ci o formă de seriozitate față de sine.
Astăzi este cofondatoarea Avenor College. Prin fața ei au trecut câteva mii de elevi, iar câteva sute studiază deja la universități internaționale.
Felul în care Diana înțelege educația merge însă mult dincolo de manuale, note și rezultate academice. În școala pe care a construit-o, mulți copii și-au descoperit încrederea, au învățat să înțeleagă ce le place, cine sunt și ce drum ar putea să-și aleagă mai departe.
Abia citind aceste răspunsuri, atât de sincere, m-am gândit cât de complicat trebuie să fi fost pentru propriii ei copii să aibă drept mamă chiar directoarea școlii. Ana și Tudor sunt acum la universitate, fiecare pe drumul lui, și au crescut frumos, cu independență și cu o identitate a lor.
Dacă aș fi profesor sau dacă aș lucra la Ministerul Educației, aș vrea să stau de vorbă cu Diana — și cu minunata ei colegă, Dana Papadima — despre cum putem aduce mai multă bucurie și mai multă speranță în școli. Dar și despre cum poate educația să-și recapete puterea: puterea de a forma oameni, nu doar elevi buni.
Despre asta sunt, de fapt, și întrebările de mai jos.
6 întrebări esențiale. Diana Segărceanu
1. Ce înseamnă speranța pentru tine?
În adolescență eram destul de fatalistă. Deh, când îl citești pe Cioran… Dar aveam și-o sursă de optimism în caietul meu de citate. De exemplu: „Speranța este ceea ce îți rămâne atunci când pare că ai pierdut tot.” În sinea mea, atunci, în adolescență, aceste vorbe mi-au dat încredere că „there is always a way”.
În anii ’90, un citat sau o vorbă bună puteau fi suficiente pentru a insufla speranță unui tânăr.
Acum, ca lider de școală, implicată zi de zi în educația elevilor, simt că a sădi speranța în copii este o nevoie foarte mare, chiar o datorie a noastră, adulților.
Tinerii noștri își fac multe griji pentru viitor. Nu e de mirare când tot spațiul media e invadat de știri negative, iar ei sunt expuși constant la vestirea „apocalipsei”. De aceea, consider că adulții din jurul copiilor (părinții și profesorii) trebuie să vorbească cu încredere despre viitor si să-i ajute pe copii să simtă că au un rol și un cuvânt de spus în propriul lor destin.
Nu mă refer la varianta simplificată: „totul va fi bine”. Ci mai degrabă să le arătăm copiilor, să-i învățăm că, dacă ceva nu merge, mai pot încerca o dată, pot învăța ceva nou, pot cere ajutor sau pot găsi o altă cale.
„There is always a way.” Pentru mine, asta e speranța.
2. Ce ai sacrificat pentru succesul de până acum?
Avenor College, este o școală pornită ca o inițiativă antreprenorială, cu gândul la educația copiilor noștri și cu aspirația că vom forma o mică comunitate de câteva zeci de copii. Acum 20 de ani, ne imaginam ceva mic.
Nu am simțit niciodată că sacrificăm ceva pentru Avenor și nici nu ne-am imaginat că Avenor va deveni o instituție atât de mare – a ajuns astăzi la 800 de elevi.
Dar, privind în urmă, pot vedea mai clar costurile personale pe care le-a avut devenirea Avenor College. Cred că cel mai mare cost a fost faptul că proiectul nostru s-a împletit foarte strâns cu viața noastră de familie.
Ana și Tudor, copiii noștri, au crescut odată cu Avenor. Eu, fiind implicată zi de zi în dezvoltarea și conducerea școlii, am fost mereu prinsă între dublul rol de „mamă” și „d-na directoare”. Cred că asta spune deja multe.
Când construiești o școală, îți asumi responsabilitatea unei întregi comunități. Când atât de mulți oameni depind de ceea ce construiești, nu mai ai aceeași libertate să te retragi, să amâni sau să spui pur și simplu: „astăzi nu mai pot”.
Ca fondatori și ca părinți, au existat momente în care ceea ce consideram bine pentru școală nu coincidea cu ceea ce era mai confortabil pentru familia noastră sau cu ceea ce și-ar fi dorit copiii noștri.
Suntem foarte recunoscători pentru ceea ce a devenit Avenor! Suntem foarte mândri că Ana și Tudor sunt astăzi tineri adulți care apreciază educația pe care au primit-o aici și vorbesc cu mândrie despre școala lor.
Dar știm și că, pentru ei, au existat supărări, frustrări și presiuni în contextul în care școala a fost mereu prezentă și, uneori, prea prezentă în viața noastră de familie.
Recent, Ana și Tudor ne-au mărturisit că, atunci când au absolvit, s-au simțit eliberați. Pentru ei, absolvirea a însemnat și iesentaeșirea din această dublă relație: eu puteam să fiu din nou doar mama lor, nu și directoarea școlii. Au spus-o cu umor, dar pentru mine a fost dureros de auzit.
M-a făcut să înțeleg mai bine, retrospectiv, că alegerile noastre, ale părinților, au avut un cost și pentru ei. Iar pentru noi, ca părinți, acesta este poate cel mai mare cost al succesului Avenor: nu timpul nostru, nu investiția, nu efortul și nici renunțările noastre, ci faptul că Ana și Tudor – copii fiind- au dus și ei o parte din greul nevăzut al acestei construcții.
3. Ce ai fi dispusă să sacrifici pentru a deveni cel mai bun din lume, pentru a ajuta oamenii la nivel global și pentru a intra în istorie?
Sincer, nu aspir să intru în istorie și nici să fiu cea mai bună din lume. Dar mă animă foarte mult ideea că ceea ce am construit și am învățat la Avenor ar putea deveni util și altor școli, dincolo de Avenor.
După aproape 20 de ani, zi de zi la școală, am experiență construită prin muncă, descoperire, pilotare și implementare. Avenor are rezultate excelente care ne fac să credem că unele dintre lucrurile pe care le-am pus in practica aici pot fi transferate și altor școli.
Nu mă refer doar la rezultatele academice, ci la felul în care întregul sistem educațional îi formează pe elevi. Este vizibil că sunt bine pregătiți pentru viață: câtă încredere au, cât de autonom gândesc, cât de bine știu să învețe și să se adapteze.
Am început în 2007 cu 5 elevi și astăzi avem 800. Este o creștere de 160 de ori.
Evident, nu putem extrapola pur și simplu această creștere pentru următorii 20 de ani. Dar acum am curajul să mă întreb: oare ceea ce am învățat construind Avenor ar putea ajunge, prin alte școli și alți lideri, la alți 10.000 sau 100.000 de copii?
Asta mi se pare o posibilitate suficient de provocatoare cât să vreau să lucrez la ea în anii care vin.
Ce aș sacrifica pentru asta? Nici aici nu aș vorbi despre sacrificiu, ci despre ceea ce sunt dispusă să pun în joc: timpul, energia, experiența și ceea ce am învățat în acești 20 de ani.
Am văzut în aproape două decenii că o școală nu se schimbă doar printr-un singur om. E nevoie de un ecosistem de învățare: profesori foarte buni, lideri care știu ce fac, un curriculum coerent, părinți care au încredere și, mai ales, de multă muncă făcută temeinic și dusă până la capăt.
Eu sunt dispusă să pun la dispoziția altora experiența mea – inclusiv ce am învățat din greșeli; modul cum poți construi un curriculum eficient folosind cele mai bune elemente din sisteme diferite; cum se conduce o școală sustenabilă care produce constant rezultate remarcabile.
Dacă peste încă 20 de ani Avenor va continua să fie o școală foarte bună și va fi contribuit și ca alte școli să devină mai bune, pentru mine acesta ar fi un succes extraordinar.
4. Ce înseamnă puterea pentru tine?
Ca biolog, am tendința să privesc lucrurile prin relațiile dintre ele. Iar când mă gândesc la „putere”, o consider „energie focalizată”.
Cu toții avem resurse să fim puternici, dar nu întotdeauna reușim să ne adunăm energia și să o orientăm către ceva care contează. Eu mă simt puternică atunci când îmi propun un obiectiv și reușesc să-mi adun conștient energia, atenția și voința în acea direcție.
Sunt foarte atentă la felul în care îmi folosesc puterea. Nu-mi place ideea de putere individuală câștigată cu energia altora. Din contră, încerc atunci când pot, să folosesc ceea ce știu sau poziția pe care o am ca să le dau și altora mai mult curaj și încredere să-și focalizeze energia, să devină puternici pentru ceva care le dă bucurie și multiwire.
Pe de altă parte, există puterea colectivă și atunci fiecare strop de energie al tuturor celor implicați este necesar, iar focalizarea trebuie condusă de un lider care este ca un „cârmaci” la proba de canotaj 8+1. Când, într-o echipă, scopul e clar și rolurile sunt bine definite, “energia focalizată = putere” face minuni!
În final, contează ce faci cu puterea, cum îți aduni energia și încotro o îndrepți.
5. Pentru ce îți ești ție recunoscătoare – o trăsătură de caracter sau o aptitudine care te-a ajutat?
Curiozitatea și statornicia. Curiozitatea m-a ajutat toată viața. Dar mulți ani nu am privit-o ca pe o calitate personală.
În cultura noastră românească, „a fi curios” poate avea și sensul acela ușor peiorativ: „că te interesează ce nu te privește” și probabil că de aceea nici eu nu o asociam automat cu o calitate.
Până când am făcut „VIA Character Strengths Survey”, un instrument din psihologia pozitivă care măsoară 24 de trăsături de caracter. În profilul meu, „curiozitatea” a apărut foarte sus, ca una dintre trăsăturile mele dominante. De atunci, am început să o privesc altfel și, probabil, să o folosesc mai conștient.
Îmi place să pun întrebări, să explorez domenii pe care nu le cunosc, să caut oameni de la care pot învăța, să înțeleg cum funcționează lucrurile și să fac legături între idei aparent foarte diferite. Cred că o mare parte din ceea ce am construit în educație a pornit de la întrebarea: „Dar dacă s-ar putea și altfel?”
Probabil de aceea prețuiesc atât de mult curiozitatea și la copii și la profesori. Îmi place o școală în care oamenii pun întrebări și au bucuria de a căuta răspunsuri.
A doua trăsătură pentru care sunt recunoscătoare este statornicia.
Statornicia mă ajută să rămân fidelă lucrurilor în care cred și să continui suficient de mult încât să pot construi ceva durabil. Probabil că această combinație m-a ajutat cel mai mult: curiozitatea mă ține în mișcare, iar statornicia mă ține pe drum.
6. Cui i-ai cere iertare și nu ai avut curaj sau putere până acum?
Cred în iertare, în actul conștient și plin de iubire de a repara ceva care s-a deteriorat între oameni. Pentru mine, iertarea ține de o zonă profund intimă a relațiilor și nu cred că trebuie transformată într-un act public.
În viață am greșit de multe ori, dar sper că am reușit uneori să repar prin recunoaștere și iertare.
Însă mi s-a întâmplat să amân să-mi cer iertare sau chiar să nu o fac deloc. Uneori nu am conștientizat la momentul respectiv că am greșit, alteori mi-a fost teamă că voi adânci o falie deja creată. Privind în urmă, au fost situații în care ar fi fost mai bine să spun mai repede: „Îmi pare rāu” sau „Cum pot să repar?”
Știu cât de puternic este gestul de a „cere iertare” – l-am simțit în ambele sensuri. Dar am simțit și durerea atunci când gestul a fost respins. Am învățat să accept că uneori funcționează, alteori nu. Dar cred că merită aproape întotdeauna să încerci să repari.
De cealaltă parte a iertării, am învățat și practicat să fiu eu cea care iartă chiar și în absența unei „cereri”.
Pot spune cu recunoștință că astăzi nu port resentimente nimănui. Am reușit „să fac pace” chiar și cu oameni care nu mai sunt sau cu care nu mai sunt într-o relație. În mintea și în sufletul meu, ne-am împăcat.
