acesta e un cadou de duminica pentru doamne si domnisoare.
habar nu am cum mi-am amintit de secventa asta, dar…
altfel va reamintesc ca va pot aduce cele mai tari filme din cinema la voi acasa, cu cinema anidor , iar distractia e valabila pina la miezul noptii. adica pina atunci va dau un cod cu care puteti vedea filmele oricind. va distrati aici pentru cod
La gala nr 2 X Factor, Razvan Simion a facut o gluma cu unul dintre concurenti: partea masculina a trupei T&L, un tinar domn de culoare, nu vorbeste romaneste, iar la finalul prestatiei trupei, Razvan a luat o cutie cu crema alba si l-a mazgalit pe fatza spunindu-i “acum o sa poti sa cinti romaneste”.
toata lumea s-a inflamat ca a fost un gest rasist; au sarit comentariile in aer, in pauza publicitara.
la intoarcerea din pauza, dupa 5 minute, Razvan – care si-a dat seama ca a gresit – si-a cerut scuze mazgalindu-se profund cu maglavaizul ala alb…
*
stiti despre ce voiam eu sa scriu de la Gala nr 2 inainte de gestul asta care a suparat pe toata lumea?
despre ceva ce n-ati vazut la televizor, dar s-a intimplat cu citeva clipe inainte de a intra in scena trupa T&L…
Razvan si Dani vorbeau din sala, de linga gradena concurentilor, au facut un mic interviu cu Cristian Parmac eliminatul de la prima editie, au anuntat trupa care urma si camerele de luat vederi au plecat de pe ei. Dani s-a dus in stinga scenei, in lateral, la baza ei, acolo unde au ei “tabara” intre interventii, Razvan a mai ramas citeva clipe in gradena.
I-a intins mina lui Cristian, l-a felicitat, i-a multumit pentru interventie si i-a urat bafta.
Mi-a placut mult gestul asta care n-a fost pentru tv, ci doar intre el si Cristian, si, inca de acolo, mi-am facut calcule ca (si) despre asta am sa scriu.
*
De asta cred ca intimplarea de aseara cu maglavaizul alb a fost doar o gluma neinspirata; sub presiunea live-ului si agitatia momentului… Mai ales ca, am verificat, nu fusese nimic planificat inainte…
Asta e viata; uneori faci gesturi minunate in culise, dar o dai in bara in public si ti-o furi…
Si o iei de la capat, cu toate. N-ai incotro.
*
aaa, stiti, preferatul meu in acest concurs e Andrei Leonte, il puteti vota la 1313: Andrei:)
in vremea lui “instant gratification” – like-ul de pe FB, vrem totul de-a gata: sa fim impresionati ACUM, sa primim like-uri ACUM.
ne place sau displace ceva intr-o clipa si nu mai vrem sa vedem contextul, nu ne intereseaza restul. vrem reactia INSTANT.
asa e si cu artistii; vrem sa ne impresioneze pe loc, direct, profund. nu ne pasa ce bagaj au in spate in ziua aceea.
iar ei, pentru ca sunt profesionisti, performeaza.
l-am vazut pe chirila cintind 3 ore draceste desi inainte de spectacol purta un corset pentru git (avea mari dureri de coloana), l-am vazut pe manole jucind cu mega durere de masea.
am o lista impresionanta de oameni care si-au facut perfect treaba in conditii extreme (chiar cu un deces in familie). dar pentru mine povestea incepe exact de aici : cum au invatat sa faca lucrul acesta?!
de asta ma uit cu mare placere la emisiuni gen Xfactor si Vocea Romaniei, pentru ca acei copii sunt carne vie; neinvatati inca sa faca fata emotiilor sau problemelor externe si trebuie sa se confrunte cu ele… si daca te uiti cu atentie la ei poti sa le simti evolutia, cum incep sa capete incredere, cum invata sa-si dozeze efortul fizic, cum isi dezvolta concentrarea.
peste ani nu o sa mai stie sa raspunda la intrebarea “dar cum faci fatza?”, o sa li se para natural; cum li se pare firesc, de exemplu, juratilor si prezentatorilor X Factor sa nu mai aiba nicio zi libera (Mihai, Razvan, Dani), ba chiar in cazul lui Mihai Morar sa aiba 2 emisiuni in fiecare zi (una radio, una tv) si sa se trezeasca la ora 5 30.
sigur ca recunosc si ei ca le e greu, dar daca-i intrebi cum fac fatza, raspund: “ei, ne-am obisnuit”…
i-am intrebat saptamina trecuta, de asta stiu raspunsul.
si mai stiu ca atunci cind ne uitam la ei la TV nu ne pasa nici macar o secunda ca au programul asta dracesc; vrem sa performeze brici.
e motivul pentru care ma necajesc reactiile negative la oricare dintre concurenti sau jurati; hei, votati-l sau nu-l votati.
dar nu-l jigniti. nu-l judecati. nu stiti nimik din ceea ce e in spatele vocii lui, in mintea lui, in sufletul lui, in corpul lui.
*
asa ca (si) de asta ma uit cu drag la emisiunile X Factor si Vocea Romaniei, pentru ca vezi in direct cum se formeaza caractere.
astazi , la X Factor, o sa stau linga Florin Grozea (Hi Q), el crede ca artistul adevarat se naste cu abilitatea de a face fatza oricaror factori externi. eu cred ca profesionistul deprinde asta.
abia astept sa aud live parerile lui despre concurenti. si despre caracterul lor.
acasa la mine? sau la tine? (nu, nu e intrebarea pentru un one night stand)
stiti ca ma pricep la filme (n-aveti cum sa comentati asta, poate nu ne plac aceleasi filme, dar….)
stiti ca-mi plac filmele
stiti ca pot fi o companie dragutza (hai ca si asta stiti, sa nu indrazniti sa spuneti ca nu e asa, ca va rup picioarele)
nu vreti cu mine la film?
*
partea dragutza e vedem filmul acasa la mine si la voi…
adica fiecare de acasa, dar e un film de cinema care nu a ajuns inca pe tv, un film premium… ni-l face cadou Cinema Anidor.
mai exact mai multe filme premium, uitati-va la link sa vedeti ce filme simpa sunt:)
cum procedam?
voi imi spuneti un film care poate fi asemanat cu o ciocolata… imi dati si explicatii de ce seamana cu ciocolata si cu ce fel de ciocolata… eu va dau pe mail, in mare secret, un cod, cu care va uitati la minunatiile de filme din Cinema Anidor.
daca vreti, va spun si ce filme am sa vad eu in week end ca sa ne uitam la aceleasi lucruri:)
deci, incepeti de acum: comentati, gasiti un film care seamana cu o ciocolata, spuneti-mi-l, primiti cod-ul si aveti Cinema-ul Anidor la voi acasa.
e valabil tot week end-ul asta. adica pina miine la ora 24.00
succes!
suntem multi, suntem diferiti, suntem peste tot in tara asta.
multi nu ne mai uitam la televizor.
si mai multi ne vaitam ca nu se mai promoveaza lucrurile de calitate.
*
eu zic mereu ca si de noi depinde sa promovam valoarea. am demonstrat-o cu totii in urma cu citeva saptamini cind, in 24 de ore, am dus o stire din on line in presa scrisa si la jurnalele de stiri. si era o stire culturala.
ce ziceti incercam acum sa trimitem oamenii la un spectacol? pentru o fapta buna?
*
iata cum stau lucrurile:
Razvan Mazilu, unul dintre cei mai importanti coregrafi si dansatori romani, pregateste un spectacol eveniment alaturi de una dintre cele mai celebre coregrafe si dansatoare japoneze, Motoko Hirayama. Reqviem – nu stii nimic despre mine.
spectacolul (un emotionant experiment coregrafic care-si propune sa uneasca 2 culturi – romana si japoneza) este dedicat stringerii de fonduri pentru victimele cutremurului din Japonia.
un detaliu cu adevarat spectaculos din acest spectacol este ca fiecare dintre coregrafi si-a pregatit partea lui de show si afla ce a lucrat celalalt cu doar o saptamina inainte de prima reprezentatie. de aici si titlul: nu stii nimic despre mine.
va fi un spectacol al descoperirii , nu doar la nivel cultural , ci si personal intre doi mari dansatori si coregrafi.
*
acum intervenim noi:
spectacolul are reprezentatii in Bucuresti, Cluj, Sibiu, Craiova si Timisoara. iar eu va invit sa va alaturati mie in promovarea lui, in a arata ca aceasta comunitate 2.0 poate sa faca lucruri frumoase pe care televiziunile sau presa scrisa nu le mai fac.
caut deci bloggeri din orasele mai sus mentionate care sa ma ajute in promovarea acestui spectacol minunat. ce primesc? bilete la spectacol, desigur, interviuri cu protagonistii (pe care si le fac singurei, pe mail sau la telefon) si… citeva jocuri dragutze via internet pe care le vor descoperi pe parcurs si care, sunt sigura, le vor placea si cititorilor lor.
dar dincolo de toate astea vor primi ceva care nu e masurabil; mi s-a intimplat si mie cind am insistat sa mearga lumea la spectacolul Raoul si, la iesirea din sala, veneau oameni necunoscuti la mine, cu un zimbet larg pe fatza, si-mi multumeau. asta e nepretuit.
*
so, daca vreti sa va alaturati mie in acest proiect si sunteti din orasele mentionate, lasati-mi un mesaj… astazi si miine, incerc sa aflu cine vor fi tovarasi mei de calatorie in promovarea acestui spectacol unic.
detalii despre spectacol pe pagina de FB a evenimentului sau pe dance for japan.
multumesc frumos
imi place f f mult noul clip Vama, Copilul care alearga catre mare
m-am cam emotionat…
si ma bucur f f f f f mult ca Tudor l-a ales pe dl Rebengiuc pentru acest clip si ca Dl Rebengiuc a acceptat…
de dimineata baietii de la guerrilla spuneau ca aceasta melodie e despre cum imbatrinim si ca e teama lui Tudor de imbatrinire; poate ca e despre imbatrinire (nu stiu insa daca Tudor se teme de ea), dar pentru ca se intimpla sa stiu si cine e copilul din clip si sa fac un racord cu ce e in imagini vs ce a fost/ este in viata reala, cred ca e si o melodie despre “tata”/ “a fi tata” si despre mostenirile emotionale pe care le caram dupa noi…
si sunt f curioasa cum va fi perceput cintecul care e foarte conceptual si filosofic in versuri, pe mai multe straturi… adica un pic greutz pentru publicul Vama… dar sunt copiii destepti si vor intelege, iar daca nu inteleg totul, muzica o sa-si faca treaba si o sa-i impresioneze…
anyway, bravo tudor, am cam plins in dimineata asta
ieri, la intoarcerea de la seminarul lui Manafu, PR BOOT Camp, m-am premiat. cum treceam pe linga unul din magazinele mele preferate, Leonidas de vis a vis de British Council mi-am luat cele mai simpatice cani de ceai.
primisem de ziua mea de la Mihaela Toma, doamna care are in grija acel magazin, minunatii de ceaiuri Tea Forte si…
iata achizitia, tocmai se prepara ceai-ul pentru aceasta dimineata…
*
n-am vrut sa scriu despre ceaiurile minunate Tea Forte – din categoria couture in materie de ceaiuri – pina nu as fi cumparat ceva din magazin, chiar daca aveam ceaiuri de mai multe feluri acasa…
acum dupa ce am vizitat magazinul pot sa spun ca puteti gasi o multime de accesorii foarte simpatice pentru cadouri, iar cestile acestea de ceai pe care mi le-am cumparat (2 am achizitionat) costa 75 RON. si da, chiar iese o frunzulita prin ceasca, e de la ceaiul depozitat intr-o pungutza in forma de piramida…
ca sa fiu mai convingatoare de cit de rafinate sunt ceaiurile si canutele, am luat citeva fotografii de pe site-ul oficial:)
ceaiul e divin, fin si super aromat… si e atit de “plin” incit nu simti nevoia sa-l indulcesti…
eu acum beau African Solstice – a botanical herb blend of berries and rooibos.
dar uite fotografii cam cum arata ceaiurile Tea Forte in general
daca n-aveti idei de cadouri mai diferite, mai glamour, dar fara sa dati o avere pe ele, un set de cesti de portelan Tea Forte va face minuni sunt sigura…
*
si o poveste frumoasa: am locuit 10 ani aproape de magazinul Leonidas de pe Dorobanti, drept si pentru care l-am vizitat, degustat si para degustat. de multe ori… dupa ce m-am mutat din cartier, la un seminar am cunoscut-o pe proprietara magazinului si cea care se lupta ca minunatia de ciocolata Leonidas sa ramina pe piata din Romania si mi-a fost drag sa-i spun ca fata ei din magazin e una dintre cele mai tari vinzatoare pe care le-am intilnit…
chiar si aseara cind am vizitat magazinul, desi nu stia ca o stiu pe patroana, mi-a aratat mai multe feluri de ceai, mi-a dat samplere cu ceaiuri apropiate de gusturile mele, m-a sfatuit ce canute sa-mi iau…
*
si ceva de “can can”: ceaiurile Tea Forte sunt considerate de Oprah Winfrey cele mai rafinate din lume 🙂
Tocmai ce m-am intors de la repetitii si imi sta ceva pe suflet pe care trebuie sa il spun.
E una din putinele zile, in care plec cu un gust amar de la ceea ce-mi place sa fac si asta pentru ca am permis sa se intample asa.
Am ajuns la repetitie si mi-am gasit doua colege imbufnate ca ceilalti actori nu s-au prezentat la ora stabilita. Cand intr-un final ne-am strans cu totii, ele s-au imbracat frumos si au plecat, sub motivul ca au asteptat destul ca ceilalti sa vina. Am ramas stupefiata, ca niste studente, care sunt la inceputul drumului pot reactiona asa, in conditiile in care ne plangem cu totii ca nu avem ce sa jucam, ca nimeni nu ne baga in seama si nu ne ofera conditii de lucru.
Acum stau si ma intreb oare ele, in jumatatea aceea de ora in care au stat degeaba, nu puteau sa-si repete textul, sa-si incalzeasca corpul, sa-si incalzeasca vocea, ca in momentul in care ceilalti veneau ele déjà sa aiba un avantaj? Raspunsul vine repede, NU.
Si de ce NU? Pentru ca traim intr-o societate in care ne-am obisnuit sa dam vina pe altii si sa nu ne asumam ceea ce facem. Traim intr-o lume in care celalalt e vinovat, dar nu ma uit nici o clipa la ce as putea face eu. Ma intristeaza foarte tare faptul ca trebuie sa vad oameni de genul asta, zilnic si mai greu e ca trebuie sa si lucrez cu ei. Ma intreb de ce ne e mult mai usor sa vedem lucrurile rele si nu pe cele bune? De ce alegem sa ne consumam energia pe ceva ce nu ne intereseaza? Credem ca dam o lectie cuiva? Avem senzatia ca putem schimba pe cineva? Nu. Ne putem schimba doar pe noi si atat. Putem alege sa vedem lucrurile bune si in locul celor rele.
Acum probabil va intrebati de ce scriu postul acesta si de ce nu vad si eu partea buna din restul repetitiei de azi…Pai, trebuie sa recunosc ca s-au intamplat niste lucruri minunate la repetitie si ma bucur enorm ca nu m-am lasat afectata total de cele intamplat, dar ulterior am avut o discutie cu un domn profesor de la UNATC, care preda la anul 2 care mi-a spus ca si el se confrunta exact cu aceeasi problema: indiferenta studentilor fata de obiectivul lor.
Si atunci ma vad cumva nevoita sa transmit ceva. Nu vreau sa fiu lupul moralist, pentru ca si eu am trecut prin perioade si perioade, nu vreau sa schimb pe nimeni, nu vreau sa dau lectii nimanui, vreau doar sa transmit un mesaj: haideti sa fim mai buni noi cu noi…pentru ca mai apoi, sa putem fii buni si cu ceilalti si in cazul actorilor…sa putem fi buni si in fata celorlalti.
*
Ioana Blaj este actrita, masterand in Arta Actorului la UNATC.
intr-o era in care vor fi numai ebook-uri, autorii- scriitorii- cum (pe ce) vor mai da autografe?
Pentru acest weekend va recomand in primul rand sa mergeti sa vedeti expozitia de fotografie a Andreei Macri, fashion director-ul de la The One. Andreea a adunat fotografii surprinse in timpul prezentarilor de la Fashion Week si le expune in decorul chic de la Cantine de Nicolai. Numele expozitiei este ,,What is she thinking?’’. Este o expozitie cu termen foarte limitat, numai pana in 6 noiembrie, asa ca grabiti-va, o sa va placa mult. Preferata mea este cea cu modelul care iese din ,,scena’’ si are acel aer de ,,gata, am terminat, acum ma dau jos de pe tocuri, imi pun balerinii si ma duc sa beau un cocktail cu prietenii mei’’:/ Andreea are si un blog foarte inspirant, http://andreeamacri.com/.
Flair Angel este unul dintre cele mai noi baruri deschise in Bucuresti. Este chiar la parterul Palatului Bragadiru iar decorul decorul foarte ,,homy’’. Atmosfera cool este intretinuta de barmanii prieteni ( Marius Gogoasa, Ionut Ivanov, Luca Valentin,
premiantul de la Romanii au talent si inca un grup compact de barmani minunati). Veti descoperi aici cocktailuri inedite. Sa cereti un Bellini, preparat cu pulpa de piersica fresh si cu Cinzano Asti. Si musai sa incercati whiskey-ul, servit ,,on the rocks’’ asa cum il beau scotienii pe la inceputul secolului 17, pe pietre de rau, reci, in cani de metal. Flair Angel era numele de scena al lui Bogdan Costiniu, unul dintre cei mai buni barmani din Romania si prieten & coleg cu baietii. Bogdan a plecat dintre noi la inceputul acestui an iar acum prietenii ii aduc un omagiu cu Flair Angel.
Altfel, pentru ca deja nu mai este un secret tema Calendarului Campari 2012 ( It’s the end of the world, baby!), ii trimit Cristinei, (care a fost acolo si v-a relatat live) cu dedicatie o fotografie cu Milla Jovovich, surprinsa intr-un moment foarte relaxant, chiar la petrecerea Campari din seara de 27 octombrie. Este preferata mea. Milla, fotografiata in fata unei imagini Campari vintage, imagine care a fost expusa si in cadrul expozitiei retrospective Campari de anul trecut de la Carturesti.
Un weekend minunat va doresc si pe curand!
Noemi
*
Noemi revnic este specialist in comunicare si colaborator Harper’s Bazaar Romania
sunt un om timid.
stiu ca multi nu au imaginea asta despre mine, dar… sunt un om timid.
ma consuma si ma termina nervos orice iesire in public (scriu asta inainte de a pleca la PR BOOT Camp unde trebuie sa tin un seminar… de fapt din cauza seminarului scriu asta).
ma panicheaza gindul ca trebuie sa intilnesc un om pe care nu-l cunosc. (si da e valabil, ba chiar e accentuat de alte emotii, si cind trebuie sa fac un interviu cu cineva pe care-l apreciez tare)
(si) de asta merg rar la evenimente sau in locuri in care stiu ca nu stiu pe nimeni.
dar stiti ce ma face totusi sa ies din casa si sa respect promisiunile de a merge in unele locuri?
toti oamenii mari (moralmente, nu fizic sau pe scala sociala) au un gen de timiditate care ma emotioneaza…
si ma gindesc ca daca si ei, dupa ce au facut niste lucruri importante in viata si dupa ce si-au confirmat lor si altora ca pot duce si victoriile si infringerile, tot mai au emotii -> inseamna ca se poate trai cu ele…
duminica trecuta Paul Ipate ne povestea pe drumul catre Xfactor despre cit de speciala si timida e Doina Levintza pe care o intilnise pe platourile de la cel mai recent film pe care-l regizeaza Nae Caranfil. Si avea asa o bucurie in glas Paul pentru ca descoperise ca un om de amplitudinea Doinei Levintza a ramas pur si emotiv, incit ne bucuram cu totii.
Mi-am adus aminte acum, cind ma pregatesc sa plec la seminar sa fiu fata in fata cu citeva zeci de persoane noi, si-am zis sa va povestesc si voua:)
buna dimineata.
Cind a intrat in meeting room-ul din luxosul hotel Four Seasons, Milla Jojovich avea atitudinea unei dive si zimbetul unei liceence. Geanta crem, asezata pe antebratul flexat catre fata, pantofii bleumarin cu tocuri de 12 cm si combinatia curajoasa de buline mari (intr-o camasa bordo) cu buline mai mici (intr-o fusta bleumanin care se termina exact deasupra genunchilor) – toate Prada, in semn de respect pentru orasul in care se afla, Milano- subliniau diva care a facut reclame pentru Christian Dior, L’Oreal, Versace sau Mercedes; o trada insa zimbetul strengaresc si „girlish”, precum si unghiile foarte foarte scurte, de femeie practica, lacuite cu lac nude.
Nu stiam ca Milla e un amestec din aceste doua laturi pentru ca imaginea ei de pe ecrane e de eroina neinfricata si razboinica, dar cind o auzi vorbind, te farmeca imediat tonul molcom si, pentru ca primeste fiecare intrebare cu maxima seriozitate, cind raspunde simti cum in spatele cuvintelor se afla imaginile de acasa, lucrurile la care face referire. Sunt pauze aproape insesizabile, urme de zimbet sau privirile jucause pe care le arunca in jur, in cautarea unui reper similar cu ceea ce are in minte cind povesteste…
Intilnirea noastra era prilejuita de lansarea Calendarului Campari 2012 care – folosindu-se ca tema de propunerea ca 2012 ar insemna sfirsitul lumii – celebreaza viata si bucuria de a trai.
“Nu cred ca are sens sa fim speriati pentru ca, daca va exista sfirsitul lumii, chiar o sa se intimple si fara voia noastra. E mai bine sa ne bucuram de ce avem acum, astazi, nu sa ne gindim la ce o sa fie… De asta de fiecare data imi spun: bucura-te! petrece-ti timpul cu oamenii pe care-i iubesti si traieste ce-ti place”, a explicat repede Milla interpretarea personala, proiectia ei, asupra temei calendarului.
Era vis a vis de mine, dincolo de o masa ca de sedinte si miinile ei faceau tumbe una dupa alta, in sprijinul vorbelor. Ramineau insa tot timpul deasupra mesei, nu ajungeau niciodata in dreptul fetei, semn ca nu se temea (nu se acoperea, din timiditate) cauta doar un sprijin ca sa puna cit mai mult in evidenta ceea ce voia sa spuna. Putin mai tirziu am inteles ca, de fapt, are o preocupare atenta pentru a scoate in evidenta lucrurile care i se par importante, fara insa sa fie ostentativa.
“N-a fost o sedinta foto obisnuita pentru ca trebuia sa fac o multime de miscari, a fost mai aproape de filmele de actiune in care am jucat. In plus, e destul de usor cind ai atit de mult machiaj si scenografie, sa fii inghitita cu totul in peisaj, iar una dintre provocarile mele era sa gasesc o cale sa ies din fotografie. Cu fotografiile mai ai o problema de rezolvat, trebuie sa le faci sa fie vii, sa traiasca, sa nu fie ceva static. Si asta tine de energia pe care o imprimi acolo, pentru ca trebuie sa simti bucuria, fericirea personajului cind te uiti la fotografie. ”
Cind nu e pe ecran eroina zombie in Resident Evil sau eroina care salveaza lumea ca in Al cincilea element, Milla isi gaseste fericirea in fetita ei (Ever, 4 ani), sotul ei (regizorul Paul W.S. Anderson) si in colectia impresionanta de carti…
“Cartile mele? Sunt foarte organizata cu ele, am o biblioteca in care sunt asezate riguros, pe categorii, multe carti despre arhitectura, despre fotografie, despre moda, fictiune, nonfictiune, spiritualitate…”
“Dar poti sa estimezi cam cite ai? Pentru ca am citit ca ai o colectie mare de carti de arta… ”
“Ufff, ma feresc de cifre… Pot sa spun ca am unele pe care le tin inca in niste cutii mari, pe jos intr-o camera, pentru ca nu mai au loc. Am crezut ca Ipad-ul o sa ma salveze si n-o sa mai cumpar atit de multe carti, dar… E ceva legat atingerea si mirosul lor pe care nu o pot pierde, pur si simplu… Una dintre cartile mele preferate in acest moment este albumul Pucci. Cel in care este el fotografiat pe coperta la masuta de cafea… E si cartea pe care o iubeste fiica mea. Povestim des despre fetele-femeile printese (adica despre eleganta si gratia unor femei) si ma roaga sa-i desenez printese, apoi ia cartea si se inspira de la materialele din ea ca sa le coloreze rochiile, dupa care trebuie sa-i laminam desenele si sa le punem prin camera peste tot…
Tot asa a invatat si tipurile de materiale si ma roaga sa-i croiesc haine pentru papusile ei, din materiale foarte specifice, stie exact ce vrea”
“Cit de mult mai esti legata emotional acum de lumea modei?”
“Gindeste-te ca numai la faptul ca am crescut in industria asta (n mea; a inceput la 11 ani cu o campanie Revlon fotografiata de Richard Avedon) si am fost foarte rasfatata pentru ca am lucrat de la inceput cu cei mai mari designeri, in sedinte foto incredibile cu unii dintre cei mai mari fotografi, stilisti, oameni de creatie din lume, iar asta mi-a influenat gustul, educatia artistica. A fost o a doua scoala pentru mine. Si mi-a ramas dragostea pentru haine… Plus am o mare problema, nu pot arunca nimic. Tot timpul ma gindesc, daca fiica mea cind va fi mare isi va dori ceva din ce am acum? pentru ca atunci toate acestea vor fi cu adevarat vintage valoros… Mi-o imaginez cum ar veni si mi-ar spune “Mama, nu pot sa cred ca le-ai aruncat” … Pentru ca si eu am fost foarte furioasa pe mama ca a aruncat hainele din tineretea ei. Bunica mea de fapt le-a aruncat cind ne-am mutat din Rusia in America.”
“Dar te-ai mai intoarce la lumea modei? Pe podium sau ca designer?”
“Off, am avut atit de multe comeback-uri in cariera mea… Pe podium poate ca ma voi intoarce, ca model, nu se stie niciodata. Pentru linia mea de haine?! Nu cred. Stii cum e? Mi-ar placea sa desenez din nou, la un moment dat si sa fac colectii mici pentru anumiti designeri, dar experienta mea de business cu propria mea linie a fost, cum sa-ti spun, m-a vlaguit… Am facut o multime de greseli de business. In primul moment a fost minunat sa vad ca s-a dezvoltat, dar in cele din urma a fost un dezastru.
Nu eram pregatiti pentru business-ul asta; am fost perfecti ca organizare si mod de business cind faceam 3-4 perechi de pantaloni dintr-un model, dar cind a trebuit sa facem 3-400 a fost un dezastru. Si-a fost greu sa fac fata emotional la infringerea asta in business, sa-mi dau seama ca nu pot face fata, mai ales ca tocmai ce ramasesem insarcinata. De asta spun ca mi-ar placea sa desenez pentru branduri, cindva, pentru ca bucuria creatiei si adrenalina gasirii unor solutii speciale pentru niste haine – asta nu mi-a disparut, dar sa-mi mai fac eu linia mea de haine, nu cred…
****
Eu nu o vedeam asa pe Milla Jovovich (chiar mi-ar placea sa-mi spuneti cam care era/este imaginea voastra despre ea), dar este o femeie foarte constienta de calitatile ei si invata tot timpul cum sa si le administreze. In viata din afara ecranului, dar si pe ecran.
“Fac o multime de filme independente care nu ajung in cinematografe, dar de care te poti bucura pe dvd, blu ray acasa … Pentru genul asta de filme e destul de greu sa gasesti distributie in movieplex-uri. E evident ca Hollywoodul ma place cind trag cu arma, cind sunt erou de actiune, dar pentru mine, incerc sa echilibrez lucrurile. Uite, in Faces in the crowd sunt o femeie care isi pierde capacitatea de a distinge fetele oamenilor si e urmarita de un criminal. E un personaj foarte vulnerabil. Dar stii cum e? De cele mai multe ori oamenii vor sa ma vada ca stiu sa folosesc o arma, in locul vulnerabilitatii… Fanii mei de pe twitter imi spun ca au vazut si filmele astea, si se bucura ca le-am facut…
Nu cred ca studiourile mari imi vor da un rol intr-o comedie pentru ca sunt perceputa de majoritate drept “action hero”, dar uite tocmai ce am facut o comedie in Rusia. Si vorbesc ruseste. (ride)”
E vorba de Lucky Trouble, o pelicula in care joaca alaturi de mama ei, Galina Jovovich, o faimoasa actrita in Rusia in anii 80… La momentul interviului n-am stiut acest lucru, din pacate, pentru ca as fi intrebat-o mai multe despre mama ei si ar mai fi dezvaluit lucruri din partea vulnerabila, feminina, nu cea de erou de actiune.
Dar, dincolo de surpriza descoperirii unei femei elegante, destepte si amuzante, ce mi-a placut cel mai mult din toata conversatia noastra a fost urmatoarea marturisire.
“Pentru mine sfirsitul lumii si catastrofele, nu sunt despre senzational, ci despre senzorial…Am avut intotdeauna vise in care eram in mijlocul catastrofelor (poate si pentru ca am jucat in multe asemenea secvente), tornade in mijlocul carora sunt impietrita… Si mereu m-am gindit: nu ar fi minunat ca oamenii sa poata sa supraviatuiasca in fata unor asemenea catastrofe? De fapt, sa invete sa supravietuiasca? Dar pentru mine, visele astea si gindul la o asemenea probabila intimplare sunt mai ales despre cum esti fata in fata cu un sentiment care te poate coplesi, cum te descurci cu emotiile tale.
Si mai cred in ceva. Am citit recent, intr-unul din articolele care onorau memoria lui Steve Jobs, o referire la un speech de-al lui in care spunea daca te trezesti mai multe zile la rind, te uiti in oglinda si vezi ca esti nefericit pentru ca incepe o noua zi, e momentul pentru o schimbare. Cred ca puterea de a face schimbarea ar trebui sa fie mai puternica decit gindul ca e posibil sa vina sfirsitul lumii. E important sa ne simtim bine aici, cit suntem aici.”
Si mi-a mai placut momentul in care s-a rusinat cind am intrebat-o despre frumusetea ei. Conversatia a decurs asa:
“A existat vreodata vreun dezavantaj al faptului ca esti atit de frumoasa? Te rog spune da, gaseste un motiv cit de mic, pentru ca toata lumea te invidiaza pentru cit esti de frumoasa. Ne-ar fi mai usor, daca am stii ca ai si dezavantaje.”
S-a uitat la mine surprinsa, a rosit.
“Gosh… Am fost fost foarte norocoasa in viata. Multumesc lui Dumnezeu.”
A zimbit incurcata, s-a inchinat ca la catolici si-a continuat.
“Fiica mea e sanatoasa, sotul meu e sanatos, eu sunt sanatoasa… facem ce ne place, nu am motive sa spun ca am vreun dezavantaj.”
A tacut si-am lasat tacerea sa se prelungeasca pentru a o obliga sa continue intr-o directie, Voiam sa vad unde merge cu raspunsul… In privirea ei se simtea cit de in serios a luat intrebarea… Era stinjenita, se uita in jos si dupa o vreme a revenit cu ochii ei albastri gri, fixindu-ma.
“I’m so sorry as fi vrut sa spun ceva care sa nu para atit de perfect, dar nu am de ce sa ma pling, acum cred ca te dezamagesc, nu?”
“Nuuu, era doar o forma prin care iti spuneam ca te invidiem cu totii pentru frumusetea ta…”
“Ooo, iti multumesc foarte mult. Mult.”
Am vazut in ochii ei ca s-a relaxat si, dupa citeva franctiuni de secunda, a inceput sa rida.
***
Calendarul Campari este publicat in fiecare an in 9.999 exemplare si este foarte apreciat de colectionari. pentru editia 2012, Milla Jovovich a fost fotografiata de Dimitri Daniloff.
Mai am citeva raspunsuri frumoase din interviu pe care insa le fac cadou unor bloggeri. asa ca … fiti atenti in jur:)
astazi la ora 0.00 se inchide votarea pentru public in concursul Pepsi Refresh Your World, cea mai mare competitie de creativitate sociala din Romania.
in aceasta etapa au ramas 100 de idei de infrumusetare a spatiului urban care se lupta pentru un premiu de 20.000 de dolari.
din ele, de la ora 0.00 in aceasta noapte, ramin 10 care ajung pe masa juriului (adica eu, Dobrovolschi si Cabral) si, desi nu va ginditi, totul depinde de voi.
sunt idei minunate in cele 100, dar daca ele nu acumuleaza voturi ca sa intre in primele 10, noi nu le vom lua in calcul pentru marele premiu.
sunt idei din multe orase ale tarii si, pentru ca un vecin de-al vostru a fost inspirat si curajos si s-a inscris in concurs, ati putea avea un oras mai vesel, mai frumos… mai simpatic.
dar pentru asta trebuie sa votati. ASTAZI! pentru ca ideea prietenului vostru, a vecinului vostru, sau pur si simplu ideea care va place cel mai mult, sa treaca mai departe.
puteti vedea ideile ramase in concurs in aplicatia Refresh Your World de pe pagina de faceook Pepsi Romania.
VOTATI ASTAZI! nu v-ar placea ca peste citeva zile cind se stabileste cistigatorul sa spuneti “hei am contribuit si eu la asta, cu un vot, care a contat si-acum un oras/un parc/niste copii sunt mai fericiti?”
***
acum ceva vreme, la conferinta despre Digital World a Grafitti BBDO, m-am intilnit cu Manos Spanos, Marketing Director PepsiCo East Balkans.
cind am inteles cita pasiune au pus in proiectul acesta si cit s-au straduit cei de la Pepsi Romania ca sa obtina toate aprobarile pentru a-l face in aici, m-am bucurat si mai tare ca sunt parte din el.
stiti, noi romanii zicem mereu “am idei sa fac zeci de lucruri, dar n-am bani” sau “in tara asta ar trebui sa se faca x si y si z”…
ok, acum Pepsi face tocmai asta pentru noi: ne pune sa ne prezentam ideile si alege un cistigator (ma rog, eu cu Dobro si Cabral il alegem, dar o sa o facem cu responsabilitate, promit:) ) a carui idee de schimbat spatiul urban, locul in care traieste, e finantata pentru a fi indeplinita in folosul comunitatii…
asa ca VOTATI! astazi e ultima zi in care puteti sa votati.
cum faci cind trebuie sa te concentrezi in cele mai tensionate si mai emotionale momente din viata ta – moartea fratelui – ca sa scrii ceva despre el? ceva care stii ca o sa fie citit de milioane de oameni si ca va fi de referinta – citat si para citat – in zeci de articole si biografii viitoare.
cum te aduni ca sa gasesti cele mai potrivite cuvinte? cum alegi din zecile de intimplari pe care le-ati trait impreuna tocmai pe acelea care au cea mai mare valoare , care sunt simple, il descriu perfect si intim pe cel care nu mai e, dar au putere de exemplu universal?
unde iti gasesti singele rece, sau mintea limpede, ca sa ai o structura simpla dar eficienta a textului, ca sa fie foarte puternic… in toata nebunia aia care e in jurul unei inmormintari…
***
intrebarile astea si multe altele ma bintuie de ieri de cind am citit elogiul adus de sora lui Steve Jobs, Mona Simpson, la inmormintarea fratelui ei…
Yet, what amazed me, and what I learned from his illness, was how much was still left after so much had been taken away.
I remember my brother learning to walk again, with a chair. After his liver transplant, once a day he would get up on legs that seemed too thin to bear him, arms pitched to the chair back. He’d push that chair down the Memphis hospital corridor towards the nursing station and then he’d sit down on the chair, rest, turn around and walk back again. He counted his steps and, each day, pressed a little farther.
Laurene got down on her knees and looked into his eyes.
“You can do this, Steve,” she said. His eyes widened. His lips pressed into each other.
He tried. He always, always tried, and always with love at the core of that effort. He was an intensely emotional man.
Daca n-ati citit inca textul il gasiti in New York Times, aici
Stiu ca Mona Simpson e scriitoare premiata si profesor la UCLA, dar tot cred ca i-a fost foarte foarte greu sa scrie acest text si cred ca toate intrebarile de mai sus sunt foarte valabile (si) pentru ea…
deocamdata n-am niciun alt raspuns decit ca, uneori, intervin ingerasii care-ti fac viata mai usoara… sau mai suportabila.
Mona Simpson, sora lui Steve Jobs
In ultima perioada vad si simt din ce in ce mai multi oameni care isi doresc sa se schimbe. Eu sunt unul dintre ei si ma fascineaza sa-i (ma) privesc.
Ori sunt eu zen si vad numai lucruri frumoase in jurul meu, ori oamenii incep sa iubeasca mai mult.
M-am surprins zilele astea inconjurata de frumos. Un frumos pe care nu-l stiam pana acum…zambete sincere si calme, culori vii, ganduri bune, decizii importante.
De cateva zile sunt cu banii pe minus si este prima data cand nu simt fiorul acela rece in inima, la gandul ca nu mai am bani. Stiu ca ei vin si se duc si mi-am dat seama ca in loc sa-mi consum energia pe “cum sa fac bani” mai bine o investesc in mine si in ce ma face sa ma simt bine.
Nu stiu din ce voi face bani. Nu am deocamdata de lucru…deci nici un venit stabil, dar nu-mi pasa. Sunt sigura ca o sa pot sa fiu la fel de fericita si fara sa cheltui si stiu ca in momentul in care trebuie sa vina, vor veni.
Ma gandeam, daca pentru o zi, fiecare om, ar incerca sa uite de BANI si daca ar incerca sa se bucure de tot ce poate face fara BANI, oare ce fel de oameni am vedea pe strada?
*
Ioana Blaj este actrita , masterand in Arta Actorului la UNATC
am un filmulet despre culisele colaborarii dintre Casa Versace si H&M proaspat sosit din Suedia…
take a look:)
acush acush vine colectia in magazinele (si) de la noi:)
Scrisori (de la Ruxa) e un proiect realizat cu Ruxandra Predescu; ea imi povesteste lucruri despre locurile in care merg in scrisori pe care le postez pe blog, eu fac acelasi lucru cu vizitele mele “de lucru” si veti gasi scrisorile pe blogul ei.
*
prima scrisoare a Ruxandrei o puteti citi aici*
Draga Cristina,
cum ştii, sunt la Sâmbăta de Sus, la poalele Făgăraşilor, în ultima excursie Redescoperă România… din acest an. Findcă munţii au culori nebune şi ştiu că ţi-ar fi plăcut gaşca şi emoţiile de aici – de altfel, pe mulţi dintre cei prezenţi îi şi cunoşti – îţi trimit câteva rânduri-gânduri.
Am venit cu maşina lui Mihai (îl ştii de la teatru), un Peugeot care are acoperişul de sticlă, e o experienţă bestială să mergi cu maşina, să fie cald şi bine şi totuşi să vezi cerul şi fruntezele colorate deasupra ta. Foarte fain, ţi-ar fi plăcut tare, şi la fel şi vizita la herghelia de lipiţani de la Sâmbăta de Jos, cea mai mare din ţară, unde am avut o ghidă
care ne-a explicat de toate despre rasa asta. Ghida, Georgeta, are doar 20 de ani şi vorbea cu atâta pasiune şi lux de amanunte despre cai şi despre herghelie, şi îi ştia, pe mulţi dintre ei, pe nume, încât m-a impresionat.
Vineri, mergând să ne reunim cu toată „haita” din Redescoperă, ne-am oprit şi la Castelul Cantacuzino din Buşteni. E minunat, pe-o culme de deal, faţă în faţă cu Bucegii. Nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut să locuiesc într-un castel aşa de mare dar sunt sigură că mi-ar fi plăcut teribil să am aşa o privelişte şi o grădină generoasă, cu fântâni şi trepte şi poteci
pietruite! Poza asta e pentru tine:
În rest, nu e vreme de disecat emoţii, totul se petrece de-a valma în weekendul ăsta, ca o avalanşă de gânduri şi de trăiri, totul e foarte intens, zeci de oameni pe care-i simţi pe aceeaşi lungime de undă cu tine, experienţe comune împărtăşite şi un mare sentiment
de „împreună”. O să fiu în sevraj câteva zile 🙂
E mare lucru ce a reuşit campania asta: să repună atâtea locuri minunate pe harta ţării, povestite din mai multe unghiuri, cu mii de fotografii, să te facă să ai chef să mergi şi
tu acolo, să vezi şi tu castelul, locurile şi să ai propriile amintiri. Şi, dincolo de asta, să ia aproape 100 de oameni diferiţi, cu preocupări diferite, şi să-i armonizeze atât de bine încât, la final, să iasă o mare familie, oameni care, indiferent cum şi unde îi duce drumul,
vor fi mereu uniţi prin acestă experienţă.
Iar asta, în vremurile noastre, nu e deloc puţin lucru!
Cu gândul ăsta optimist, mă opresc acum din scris şi sper că şi la Bucureşti e aceeasi toamnă caldă şi plăcută de care aem noi parte la finele acestei săptămâni!
Cu drag,
Ruxandra
Weekendul asta am ales sa mi-l petrec in familia XFactor. Nu am mai fost niciodata la un show de genul acesta si am fost placut surprinsa de ceea ce am gasit.
O atmosfera calda si foarte prietenoasa m-a intampinat inca de cand am ajuns acolo. Oamenii care stau in spatele camerelor de filmat sunt extraordinari. In toata nebunia aia dinaintea Galei, ei si-au facut timp sa vorbeasca cu toti invitatii in parte, sa se asigure ca ne simtim bine si ca avem tot ce ne trebuie.
Mi-am dat seama ca in momentul in care esti implicat intr-un proiect, nu prea mai vezi toate lucrurile astea pentru ca esti acolo. Uitandu-ma la ei , am realizat cati oameni stau in spatele unor artisti, cat muncesc pentru ca ei sa fie bine si cata implicare exista. Din pacate, putini au ocazia sa vada ce e dincolo de micul ecran.
Am invatat din experienta asta ca noi, cei care iesim in fata si care ne expunem trebuie sa avem tot respectul din lume pentru cei care sunt in spatele nostru.
Cum vad eu respectul asta? Eu daca as fi concurenta la XFactor, as incerca in primul rand sa ma respect pe mine.
Cum as face asta? Pai, in primul rand m-as gandi ca, in momentul asta al vietii mele, eu trebuie sa ma concentrez si dau tot ce am. Nu ar trebui sa ma intereseze ce fac ceilalti concurenti, cine cu cine e prieten, ce face X-ulescu in pauza dintre repetitii, cine cu cine s-a cuplat, cate voturi a primit si cine a fost cel mai aplaudat. NU, lucrurile aste nu fac altceva decat sa ma bulverseze. Ceea ce e important pentru mine e: cum sa fac ca vocea mea sa sune cat mai bine, cum sa fac sa nu-mi pierd energia inutil, cum sa-mi protejez corpul ca sa nu ma pomenesc cu cine stie ce ragusala sau picior scrintit, cum trebuie sa ma adun daca intampin vreun accident pe scena si, foarte important, m-as gandi si mi-as canaliza atentia pe ceea ce simt eu in momentul in care sunt pe scena, pentru ca doar in felul asta pot sa-i fac pe oamenii care ma privesc sa simta ca transmit ceva real.
Din punctul meu de vedere, cam astea sunt lucrurile la care orice concurent de la XFactor ar trebui sa se gandeasca in saptamanile in care sunt acolo. In felul asta cred ca te respecti pe tine si ceea ce –ti place sa faci.
In al doilea rand, respectand aceste, sa le numim “principii”, ii respect si pe cei care stau in spatele meu si care ma ajuta sa fac tot ce e mai bun pentru mine.
Am observat foarte multe lucruri, din cele enumerate mai sus, la concurentii de la Xfacror, in special la Andrei Leonte pentru ca el este cel pe care il urmaresc indeaproape la acest concurs si nu pot decat sa ma bucur ca este un astfel de om. Insa am vazut si concurenti interesati de cu totul alte lucruri, care incearca sa influenteze publicul de acasa cu orice altceva.
Intotdeauna am admirat oamenii sinceri si oamenii care se cunosc foarte bine pe ei, pentru ca in felul asta scapam de masti si suntem puri. Cred ca noi, ca spectatori ar trebui sa ne gandim foarte bine in momentul in care ii votam acesti concurenti daca ne-au transmis ceva, daca credem in ei si in vocea lor, daca ne-au incantat cu adevarat privirile sau nu.
In mainile noastre sta totul. Vrem sa nu mai auzim la radio trupe care fac playback? Vrem sa vedem la TV oameni frumosi, cu o voce extraordinara si sa simtim ceva cu adevarat cand ne uitam la ei? Daca raspunsul este afirmativ, atunci cred ca e momentul sa ne mobilizam atentia catre oamenii astia care au foarte multe calitati si sa-i votam. In felul asta o sa avem o satisfactie destul de mare in momentul in care, intr-o dimineata ploioasa, in drum spre serviciu o sa-l auzim pe Andrei Leonte ( in cazul meu) la radio si o sa ne aducem aminte ca am contribuit la ascensiunea lui.
*
Ioana Blaj este actrita, masterand in Arta Actorului la UNATC
Bolshoi Noch (nu am litere kirilice pe computer!)
Vezi destul de rar un președinte de țară emoționat când vorbește despre un brand – altul decât cel.. de țară, evident. Când spune că e fericit că s-a încheiat un proiect, de așa manieră încât chiar îl crezi, nu suspectezi că i-a scriptat sentimentele vreun coleg de breaslă (adică om de PR). Când apare pe o scenă, în fața unor oameni, și lasă fermitatea să fie înlocuită, pentru câteva momente, de respect frizând venerația. Vezi un președinte rus făcând toate astea mai degrabă în bancuri.
Și totuși, vineri seara, la redeschiderea Teatrului Bolshoi, emoția lui Medvedev era autentică. Ce să zic, era autentică emoția noastră, care urmăream o transmisie în direct pe un ecran și tot ne întrebasem, înainte de spectacol, dacă era cazul să ne îmbrăcăm de film sau, totuși, de Operă. Un simbol național din multe puncte de vedere, crescut de țari și îngenuncheat de comuniști, Teatrul Bolshoi se refugiase în ultima vreme în sufletele trupelor sale de balet. Rămase fără casă, ele colindau lumea ținând aprinsă flacăra baletului rus, acela clasic, acela la care nu mai era nimic de adăugat.
Din octombrie, soliști, coregrafi, cântăreți, toți s-au întors acasă. Și încă la ce casă! Restaurată în vreo șase ani, cu două echipe distincte de constructori (vă sună cunoscut?), cu un buget derapat glorios până la 760 milioane USD, clădirea teatrului, în formă de vioară, s-a dezmorțit, s-a întins, s-a primenit și-a pus laolaltă tradiția cu tehnologia de ultimă oră. Eram mirată, totuși, pe ce s-au dus 760 de milioane, o sumă deloc neglijabilă nici măcar după standardele rusești.
Păi, ar fi așa: repararea candelabrului de două tone din sală și restaurarea foiței de aur care îl îmbrăca (dezamăgitor, doar vreo 300 gr de aur), foița de aur de pe balcoane (o cantitate mai serioasă), plăcile decorative din hol, betonate de comuniști, dar refăcute de creatorii lor originali (Villeroy & Boch), o întreagă sală nouă, subterană de repetiții și înregistrări (care, însă, era aproape de două stații de metrou, de aici să vezi soluții inginerești de izolare fonică), șase etaje de scenă (ați citit bine), interșanjabile în decurs de minute, susținute pe piloni de 30 de tone, înlocuirea betonului cu care comuniștii umpluseră tocmai camera de rezonanță cu altceva (o podea din lemn, care preia și amplifică vibrațiile sunetului așa încât să simți muzica în tot corpul), mobilierul, decorațiunile de pe pereți, restaurarea frescelor, cortina – care arată de parcă e făcută din cloth of gold samd. M-am gândit să mă opresc, că poate ați obosit citind.
Spectacolul de vineri a fost un fel de bufet delicios, cu scene din Lacul Lebedelor, Evgheny Oneghin, Spartacus, Flames of Paris, cu scenografie cu tot că deh, putem! asezonate de intermezzo-uri de operă care treceau în revistă câteva dintre cele mai frumoase creații rusești. Și cu Angela Gheorghiu invitată de onoare și onorată la rândul ei (pe pagina ei de FB găsiți pozele de la afterparty și puteți măcar să vedeți cât a fost de strălucitoare; noi am și auzit-o, iar sala Operei Române, trecând peste ridicolul situației, a și aplaudat-o din fața ecranului).
Un moment inedit a fost dansul plasatoarelor – toate doamnele din culise, îmbrăcate în uniforme bleumarin, cu părul tuns scurt regulamentar si permanent mărunțel (știți tipul) au urcat pe scenă, dotate cu coșuri cu trandafiri roșii și au executat un “dans” foarte haios, în context.
În sală, toată lumea bună a capitalei ruse, a artei muzicii și baletului și, desigur, și alții. Uluitoare imaginea Mayei Plisetskaya, care la 86 de ani arată undeva între 50-60, cu o grație, prezență și o forță expresivă care ar face-o pe Helen Mirren să coboare de pe piedestal.
Chiar din fața unui ecran de pânză, am avut senzația distinctă că am asistat la un moment din istoria artei spectacolului – moment care, vorba directorului de la Bolshoi, se petrece o dată la 150 de ani.
Sorana Savu este Senior Partner Premium Communication