Gaspar Noe e la Bucuresti pina joi dimineata, invitat de Cristian Mungiu la festivalul Filme de Cannes la Bucuresti.

astazi m-am intilnit cu el, pt 10 min. ramase inregistrate in reportofonul meu. alte citeva clipe, pe care nu le pastreaza banda, le descriu aici:
*
la 12, la Cinema Studio era coada la bilete si o multime de lume afara. in holul mic, pina la taxatoarea biletelor, uitindu-se la cei care stateau la coada – Gaspar Noe. doar ca studentii care venisera sa-i vada filmul, nu stiau ca domnul in camasa cu carouri albastre e chiar regizorul.

*
10 minute mai tirziu, intr-un amuzant sir indian – cristian mungiu in fata, gaspar noe dupa el, eu in spatele lor, urcam scarile care duc la birourile din cinematograf.

“o cafea?” intreaba Mungiu pe cineva dintr-un birou lateral in timp ce deschide usa catre o sala in care ne asezam.

“e cald aici”, zice Noe care se duce si deschide fereastra. in timp ce-si lasa geaca de fis bleumarin pe un fotoliu.

*
vorbim si vorbim si vorbim (asta o sa cititi in revista de decembrie)
intra Domn Mungiu si-mi zice “mai ai 2 min pentru ca trebuie sa mearga jos sa introduca filmul”
noi mai vorbim un pic, vine cafeaua, el bea o gura, eu scanez sa nu fi uitat o intrebare importanta…

si-apoi il intreb de “living is a selfish act” un carton care apare in filmul lui de debut Stand alone.
zimbeste, isi ia obrajii in palma, fix pe linga mustata lunga, si-mi povesteste cum, de fapt, traim singuri, oricind ne-am inconjura de rude si prieteni, oricit ne-am ajuta unii pe altii. pentru ca la sfirsit, dincolo de toate astea, e vorba de supravietuire si – in lupta noastra pentru supravietuire -suntem egoisti.

*
trebuie sa plece, mai intra o doamna si spune ca acum chiar trebuie sa plece… mai pun o intrebare personala, ride, raspunde si ii spun: gata, multumesc du-te, te asteapta oamenii.
da sa inchida fereastra pe care a deschis-o si-i spun “lasa, o inchid eu, te asteapta. ”

“o, nu, eu am deschis-o. eu trebuie sa o inchid.”

*
am avut emotii de dimineata gindindu-ma la intilnirea asta (bine, am emotii la orice interviu pe care-l fac, pentru ca e nevoie de multe lucruri ca sa se creeze ceva propice marturisirilor). ii multumesc mult Adei Teslaru pentru ajutor si sprijin, si lui Cristian Mungiu. m-a emotionat cu grija lui post interviu; a venit la mine doar ca sa ma intrebe: “a fost ok? esti multumita?”
*
tocmai ce le sunt datoare pe viata:)