Oricåt de multi prieteni am avea, oricåt de mare ne-ar fi familia, suntem singuri. Iar in momentele limita, pe viata si pe moarte, intervine instinctul nostru de supravietuire si-atunci luam decizii egoiste, pentru ca vrem sa traim.

Gaspar Noe: „Viata e un act egoist”

Regizorul Gaspar Noe a fost punctul de atractie al festivalului „Filme de Cannes la Bucuresti”, organizat de Cristian Mungiu la sfårsitul lui octombrie. Venit in festival sa-si prezinte filmul cu care a fost la Cannes anul acesta, „Enter the void”, Noe a adunat cel mai numeros public la intrebarile de dupa proiectie, iar biletele pentru vizionarea filmului sau au fost o rara avis. Toata lumea vroia sa-l vada si sa-l simta pe celebrul regizor al lui „Irreversible”.

Prima data l-am intålnit pe Gaspar Noe pe holul cinematografului Studio din Bucuresti. Statea la intrare si se uita la studentii care se inghesuiau la casa de bilete, cu speranta ca vor putea cumpara, pe ultima suta de metri, un bilet. Era la trei metri de ei, dar imbracat intr-o camasa albastra in carouri si cu geaca grea de fås parea unul de-al lor, nicidecum regizorul, asa ca nimeni nu-l baga in seama.
Cåteva minute mai tårziu, Cristian Mungiu ne-a facut cunostinta si ne-a condus intr-unul dintre birourile cinematografului. Aveam privilegiul unei intålniri private. Bucuria de a vedea ce e dincolo de filmele controversatului regizor argentinian.
|n sala cu mobilier comunist din lemn galbui-cafeniu, Noe s-a asezat pe un scaun in fata unei masute care-i atingea genunchii. S-a strecurat, literalmente, printre ele, ca sa nu le miste din loc.
|n mai putin de 30 de secunde, s-a ridicat in picioare:
– E prea cald aici!
A sarit peste masuta aruncåndu-se sa deschida primul geam de långa el.
Fata in fata, Noe n-avea nimic din nebunia si violenta filmelor lui, zåmbea cald si era mai degraba pregatit sa asculte decåt sa vorbeasca.

In primul dvs film, „I stand alone”, spuneti ca „viata e un act egoist”. De ce credeti asta?

Nu o spun eu. Era un carton care aparea pe ecran, ajuta povestea. Personajele trebuie sa spuna uneori lucruri mai dramatice ca sa ajute dinamica actiunii filmului. Eu, insa, cred ca oricåt de multi prieteni am avea, oricåt de mare ne-ar fi familia, suntem singuri. Iar in momentele limita, pe viata si pe moarte, intervine instinctul nostru de supravietuire, un instinct primordial, animalic, si-atunci luam decizii egoiste, pentru ca vrem sa traim.

Si reversul, ce este pentru dvs „un act altruist”?

Nu neaparat un act, dar timpul si scurgerea lui inseamna altruism, pentru ca ne ajuta sa uitam, sa stergem lucrurile rele care ni s-au intåmplat, sa cernem ce a fost bine si ce a fost rau. E un alt carton care spune asta in „Irreversible”: timpul e vindecarea.

Acum, la cel de-al treilea dvs film, „Enter the void”, desi sunteti extrem de perfectionist, ati acceptat sa-l aratati la Cannes fara sa fie gata. De ce?

N-am avut incotro. Producatorul mi-a cerut-o pentru ca urma sa fie vazut de multa lume din industrie, ne ajuta la distributie. Genericul filmului si cåteva editari le-am facut dupa Cannes.

Nu v-a fost teama de asaltul criticilor care analizau un film neterminat?

Mi-am facut un calcul simplu: cei care o sa inteleaga filmul se vor bucura de el si in aceasta varianta, cei carora nu o sa le placa il vor distruge oricum.

Stiu ca spuneti mereu ca nu va intereseaza parerea criticilor, totusi, nu exista niciun critic a carui parere sa conteze pentru dvs.?

Daca scrie New York Times ca filmul e bun, asta ma ajuta la vånzarea lui si, da, ma intereseaza. Dar ma intereseaza mai mult parerea regizorilor despre munca mea. As suferi mai mult daca Gus van Sant mi-ar spune ca nu-i place filmul…

„Enter the void” e realizat dintr-o perspectiva subiectiva, spectatorii vad actiunea in cea mai mare parte a filmului din perspectiva personajului principal, ca si cum camera ar fi montata in locul capului lui. E posibil sa intreb o prostie, dar risc. Cred ca sunt måini diferite, in cadre diferite, pentru ceea ce ar trebui sa fie, de fiecare data, trupul personajului principal. Gresesc?

Nu, nu. (Råde). Nimeni nu m-a intrebat asta påna acum. Asa este. Sunt måinile a trei oameni in secvente diferite in tot filmul. O buna parte am filmat eu, sunt cåteva secvente filmate de operator si doar una in care apar måinile actorului, cånd ia niste droguri dintr-o cutie aflata in frigider.

Din punct de vedere tehnic, a fost greu sa filmati din perspectiva aceasta?

Am facut filmul acesta ca sa experimentez vizual, totul a fost o provocare tehnica. E o secventa in care personajul principal se spala pe fata in baie si se priveste in oglinda; ea de fapt a fost filmata fara oglinda, apoi imaginea personajului reflectata in oglinda a fost filmata separat si montata.

Toate drogurile despre care se vorbeste in film sunt adevarate? Pot sa va intreb cine a facut research pentru asta?

Da, toate exista. Drogul de la inceput, pe care-l ia personajul principal in primele minute, e dintr-o planta care poate fi gasita in Argentina si intr-o bautura, e legal. Eu am facut research-ul pentru toate drogurile si i-am aratat apoi directorului de imagine cum vreau sa ilustreze trip-urile. I-am adus picturi, am facut schite, am facut referiri la atlase de botanica.

Mai e ceva real in subiectul filmului acesta? Ceva care pleaca din convingerea sau viata dvs? De exemplu, credeti in reincarnare?

Nu, nu cred in reincarnare, nu promovez nicio religie cu acest film. Am o sora –cum are personajul din film, am avut amåndoi in copilarie un accident de masina – dar nu la fel de grav cum se intåmpla in film. Mai sunt trimiteri la vietile private ale actorilor din rolurile principale, dar n-am facut filmul pentru a spune o poveste a mea sau a lor, ci pentru a experimenta.

In toate cele trei filme pe care le-ati facut, nu apar flori, nici copaci, de fapt, niciun pic de natura. Stiu ca sunteti un fan al urbanului, dar as vrea sa stiu daca aveti acasa vreo planta… Cresteti acasa vreo floare?

Acasa? (Råde.) Stau putin acasa. Dar da, cresc.

Ce aveti?

Un cactus…

Conversatia noastra s-a interupt cånd Cristian Mungiu l-a anuntat ca trebuie sa mearga in sala de cinema, sa-si prezinte filmul. Cristian il grabea pentru ca publicul era nerabdator in sala, dar el – dupa ce mi-a stråns måna si mi-a multumit – s-a indreptat catre fereastra, s-o inchida. Am incercat sa-i salvez din timp.

Lasati, duceti-va, o inchid eu.

Nu, nu. Eu am deschis-o, eu trebuie sa o inchid.

A inchis-o si-a luat-o la fuga, sa-l ajunga din urma pe Cristian Mungiu. Cåteva minute mai tårziu, dupa ce le-a spus zecilor de studenti din sala cum si-a dus filmul la Cannes si cum a fost primit acolo, s-a sprijinit de un perete din spatele salii. In intuneric, l-au remarcat prea putini cum se bucura de genericul pe care-l vedea pentru prima data pe ecran mare. A stat cåteva minute, i-a rugat pe organizatori sa dea sunetul cåt se poate de tare, apoi a iesit si a inceput sa vorbeasca la telefon despre noi proiecte.

Multumiri speciale Adei Teslaru si lui Cristian Mungiu pentru sprijinul acordat la realizarea acestui interviu.
Tabu decembrie 2010