da, domnul ala care a scris Lolita. si Ada sau ardoarea.
unii, mai norocosi, l-au avut profesor pe vladimir nabokov
My father took Nabokov’s American literature course and says he can’t remember anything about it except for the way that Nabokov, wearing a black cape, used to sweep into the lecture hall with Vera, his wife and assistant, in tow. Nabokov would then deliver his lecture from prepared notes to great affect. His dramatic performances in class drew students to him, and, according to Nabokov’s most meticulous biographer Brian Boyd, his European literature course was second in enrollment to Pete Seger’s folk-song course. As a literature teacher, Nabokov emphasized the importance of reading for detail, assigning students fewer books in order to read them slowly. He quizzed students on the pattern of Madame Bovary’s wallpaper and sketched the path that Bloom walks in Ulysses on the blackboard. According to Nabokov, this approach “‘irritated or puzzled such students of literature (and their professors) as were accustomed to ‘serious’ courses replete with ‘trends,’ and ‘schools,’ and ‘myths,’ and ‘symbols,’ and ‘social comment,’ and something unspeakably spooky called ‘climate of thought.’ Actually these ‘serious’ courses were quite easy ones with the students required to know not the books but about the books.”
Joi, 7 iulie Institutul Cultural Roman de la New York a postat pe pagina sa de facebook despre aparitia lui Mircea Cartarescu in Time. E poate cel mai constant si perseverent biroul al institutului cultural roman, are in palmares multe aparitii pozitive despre cultura romaneasca in presa americana.
Simbata 9 iulie, dimineata, am vazut stirea si-am pus-o pe blog & Facebook & twitter. A fost preluata de citiva.
Seara am postat pe blog o analiza cu prezenta Romaniei in revista Time in ultimii 10 ani ca sa explic, indirect, ca aparitia lui Mircea Cartarescu in saptaminalul american e una foarte importanta in termeni de respect pe care l-am putea cistiga pentru noi si pentru tara. Eram suparata ca stirea nu ajunsese la tv.
Postarea asta a fost plimbata pe peste 400 de pagini de Facebook si a fost Retweet-erita de peste 30 de ori. De simbata seara si pina luni dimineata.
Luni 11 iulie, la 15.39 Mediafax a considerat ca stirea de la Adevarul e importanta si-a preluat-o in flux.
In aceeasi zi, la ora 23.53 Realitatea Tv a prezentat stirea.
Marti 12 iulie stirea a fost preluata si pe Antena 3.ro
Ce am invatat din asta?Ca internetul are puterea de a transforma o stire pozitiva (pe care tv-urile n-o mai considera cu audienta) drept una de interes. Ca o poate duce la TV. Chiar daca are nevoie de citeva zile.
Ce am mai invatat?Ca e inutil sa ne vaitam ca sunt numai manele si pitzipoance la tv, daca suntem perseverenti si, in loc sa ne vaitam, facem noi stirea buna sa circule -> putem sa introducem in programele de stiri si ALTCEVA.
Sigur ca stirea despre dublura fustei dnei Udrea transformata in chilotii dnei Udrea va fi mereu inainte, sigur ca vor ramine in jurnal toate nuntile la care e nas Becali, dar o sa-si gaseasca un loc mic si stirile pozitive.
Desi nu suntem inca foarte constienti de asta, noi avem puterea (nu tv-urile) pentru ca exista internetul. Ar trebui sa ne mobilizam mai des.
P.S. multumesc frumos tuturor celor care au promovat stirea despre “Mircea Cartarescu in Time”; fiecaruia dintre voi i se datoreaza victoria de a ajunge in jurnalele tv.
On the power of art“Art is the most important thing in my life. I go to MoMA every Sunday, religiously. There’s an epiphany in every room. There’s probably 20 epiphanies in every room. Understanding the history of art, understanding the history of culture and movies—old black and white movies—and ballet and sports and all these things in the world is so incredibly important. It allows us to truly understand the culture, the zeitgeist of the time. Not only does it allow us to understand it, to report on it, but it allows us to be ahead of it. To literally be ahead.”
On clarity of vision“In my first year at the High School of Music and Art [New York] we had a poster class in which we had to do a poster for a country. I think I had Switzerland, so I got a photograph of the Alps—two, three, four beautiful mountains, one after the other, an aerial view. I put big type on the bottom that said‚ ‘Switzerland,’ and then I separated two of the mountains with a gigantic hunk of Swiss cheese. I had this design sense, a sense more to do with design than art, from the time I was very young. I understood that to do a poster you have to include an element of surprise. My teacher didn’t get it. She said‚ ‘George, the Swiss cheese is so out of proportion to the mountains.’ I think I said something like, ‘No shit!’”
*
iata citeva coperte simpa, de peste tot din lume
ti-ai dorit vreodata sa ai acces la petrecerile cele mai cool despre care citesti prin reviste sau vezi imagini la tv?
te-ai intrebat vreodata cum arata in realitate, cit sunt de prietenoase si de charismatice, vedetele noastre?
de astazi, cu S!MPA ai acces la cele mai tari party-uri din oras.
Poti sa fii reporter S!MPA pentru cele mai cool evenimente; eu iti dau invitatia, tu te bucuri de eveniment si, la sfirsit, scrii un guest post pe blogul meu.
cum participi?
de fiecare data cind am o invitatie o anunt pe blog, te inscrii printr-un comentariu, iar eu aleg cistigatorul (oarea).
poti merge insotit(a), iar la fata locului, te va astepta un reprezentant al organizatorilor care te va ajuta sa te simti cit mai confortabil.
incepem cu…. vernisajul expozitei lui Stefan Cosma in raiul hainelor de lux: The Place, pentru marti 12 iulie ora 19.00.
daca vrei sa mergi la acest eveniment, lasa un comentariu:)
toti cei care ma stiu, cunosc foarte bine problemele mele cu telefonele.
in ultimul an am stricat 3, nici eu nu mai stiu cum si, vorba unui prieten, parca traiesc intr-un loop “anul trecut la festivalul de teatru de la sibiu aveai probleme cu telefonul, anul asta la fel”.
ce-i drept, n-am avut un smartphone, pentru ca am tableta, am si laptop si ma gindeam ca un telefon conectat si el la net mai mult decit un mail de urgenta, imi va bloca si putinul timp ramas liber.
asta pina cind am primit cadou un LG Optimus Black
*
mai intii ca a venit exact in ziua in care ma hotarisem sa-mi iau alt telefon (sa nu ma mai lupt cu ecranul care uita sa se mai lumineze de la telefonul precedent).
coincidenta asta m-a facut sa ma gindesc la sincronicity – momentele alea in care te intilnesti cu exact cu persoana cu care vrei sa te intilnesti, adesea are legatura cu iubirea:)
dupa care am facut cunostinta cu EL; e atit de subtire incit mufa de la casti, desi e dintre cele mai fine, pare Gulliver in tara piticilor in comparatie cu telefonul.
e negru si elegant si, dupa o saptamina de utilizare, m-am gindit ca seamana mult cu THE LITTLE BLACK DRESS.
noi, femeile, trebuie sa avem in garderoba cel putin o rochie neagra eleganta, de cocktail, care sa ne scoata din impas la ocaziile de 5 stele.
despre aceasta rochie eu cred ca trebuie sa fie croita perfect, dintr-un material impecabil si trebuie, intotdeauna, asortata cu bijuterii foarte fine.
de ce? daca mergi intr-un loc in care dress code-ul e little black dress, singura ta sansa sa fii remarcata este sa fii impecabila.
asa e si cu telefonul pe care-l ai. intr-o mare de smartphone-uri negre, slim, elegante e cel mai bine sa-l ai pe cel care e impecabil.
de cind am LG Optimus Black toti prietenii mei care “fac cunostinta cu el” exclama: ce elegant e!… si e mai subtire decit orice alt telefon!
*
si nu, nu-mi ocupa si mai mult timpul. ba chiar deloc. am citit 2 carti pe el:)
*
multumesc frumos pentru cadou, mi-ati facut viata mai usoara. la propriu
cind eram mica, pe la sfirsitul anilor 80, nu-mi placea sa citesc.
deloc.
nici sa scriu. stiu ca am scris o compunere de fix un rind prin clasa VI-a.
n-am citit legendele olimpului (mi se parea ca mi se amesteca personajele in cap), n-am citit povesti nemuritoare; n-am citit nimik. era o adevarata tragedie cind trebuia sa execut lecturile de vacanta; aflam de la sora mea (mai mare cu un an si pasionata foarte tare de carti) despre ce era vorba prin romane si ma descurcam cu ce-mi spunea ea.
pina in vara lui 88.
*
eram la tara, la bunici, si am purtat urmatorul dialog cu un pusti cu citiva ani mai mare decit mine.
– Daca dragoste nu e, nimic nu e – n-a zis-o Marin Preda, ci un evanghelist, e din Biblie.
– Nu cred.
– Ba da, recunoaste si Preda in “Cel mai iubit dintre paminteni”, ia si citeste.
“Cel mai iubit dintre paminteni” a fost prima CARTE pe care am citit-o. Copilul care mi-a recomandat-o, Radu, a terminat in urma cu ceva ani Istoria Religiilor la Sorbona.
*
pentru mine, anii 80 inseamna descoperitul lecturilor, de asta pentru expozitia Consignatia 7080 am donat primul volum din “Cel mai iubit dintre paminteni”. acela a fost momentul in care, literalmente, mi s-a schimbat viata.
de fiecare data cind imi aduc aminte ce indaratnica eram la lecturi, rid si ma gindesc ca Doamne Doamne a avut grija sa rezolve problema asta: astazi imi cistig banii din scris/citit.:)
*
saptamina aceasta poti vizita la OAR, pe Verona, expozitia Consignatia 70-80 (organizata cu ocazia lansarii editiei limitate a sticlei Pepsi de colectie, asemeni celei anii 70-80), o excursie amuzanta prin vremuri pe care crezi ca le-ai uitat, dar sunt acolo linga/prin tine.
e foarte frumoasa expozitia pentru ca include obiecte personale ale unor nume de referinta in anii 80 Oana Sirbu, Irina Margareta Nistor, Medeea Marinescu, dar si ale unor nume devenite celebre post 89 – Gianina Corondan, Marius Chivu, Cristi Manafu, Cristi China
iata o carte pe care NU trebuie sa dati banii. o carte scrisa din orgoliu, plina de vanitate.
am gasit-o acum citeva zile, la o taraba pe strada: Elena Ceausescu – confesiuni fara frontiere. ( Violeta Nastasescu, editura Niculescu)
Doamna Nastasescu a fost translatorul Elenei Ceausescu si, din aceasta perspectiva, un profil al “tovarasei” avea mare potential. ce am gasit insa in paginile cartii m-a intristat profund.
rautati grele la adresa altor colegi translatori ( “X mi-a facut rau, las ca o sa o pateasca el”, specialista de limba araba e prezentanta intr-un singur cuvint: “Nutzi” etc), culminind cu invocarea lui Dumnezeu pentru o pedeapsa – mustruluiala din partea cuplului prezidential – pentru un coleg translator descris drept “mitocan cu piele de pachiderm”.
vanitati expuse prea grosier pentru o doamna care se declara a fi educata si rafinata (in majoritatea descrierilor dna Nastasescu e cea mai bine imbracata – spune undeva ca e imbracata la fel ca regina tarii gazda). sigur ca in comparatie cu Elena Ceausescu, nu era greu ca cineva din anturajul sau sa fie apreciat drept rafinat si educat, dar tonul si modul in care sunt prezentate lucrurile arata orgoliul prea mare al autoarei.
din cele 300 de pagini ale cartii nu reusesti sa ai un profil emotional si fizic (descrieri de gesturi, stari, emotii) al Elenei Ceausescu, chiar daca ii e prezentata o urma de bunatate ( ii face cadouri translatoarei sale, dar aceasta – autoarea cartii – nu uita sa spuna, indirect, prin vocea coafezei “tovarasei”, ca ea e mai respectata decit ceilalti pentru ca e mai culta.). generozitatea “tovarasei” e insa comentata imediat, in fiecare intimplare descrisa, cu descrierea unei intimplari contrare (cu tonul oamenilor care vor sa impace ambele tabere si sa cada mereu in picioare).
cartea “Elena Ceausescu – confesiuni fara frontiere” e construita pe structura vizitelor de lucru ale cuplului prezidential si e o dovada exemplara despre cum un subiect bun e ratat in lipsa unui editor care sa tina in mina (de fapt, sub tasta delete) orgoliul autorului.
sa nu cititi aceasta carte! ea e utila, cel mult, presedintelui Basescu ca sa nu-i mai fie teama de vizitele in strainatate; si altii au fost/sunt (cel putin) la fel de needucati ca dinsul.
ca de obicei, nu stim sa remarcam si stirile care ne-ar aduce bucurie si ne-ar dezvolta sentimentul de respect pentru romani de-ai nostri. romani care fac imagine buna acestei tari prin talentul lor, nu prin banii guvernului.
*
motiv de a face o rapida analiza pe stirile despre Romania aparute in revista Time din 2000 si pina acum.
au fost 293 de mentiuni ale Romaniei in ultimii 10 ani si jumatate in Time.
cele mai importante:
tigani, problemele pe care le-au facut altora sau “deportarea lor din frantza” – 18 articole
sport (participantii la olimpiada de la Sidney sau calificarile pentru campionatul european de fotbal) – 17 articole
– incluzind aici 4 articole mari despre gimnastica romaneasca si un profil al Catalinei Ponor
film ( facut de romani sau filmat in Romania de catre straini) – 9 mentiuni
– incluzind aici 5 articole despre echipa fillmului “4 luni, 3 saptamini si 2 zile” care a fost inclusa in cele mai mari topuri ale anului 2008
posibilele inchisori CIA de pe teritoriul Romaniei – 4 articole
cistigarea premiului Nobel pentru literatura de catre Herta Muller – 3 articole
restul sunt mentionari in contexte economice si politice, impreuna cu alte state membre ale uniunii europene.
*
o privire rapida asupra acestor stiri ne arata ca sportul si cultura au fost zonele in care s-a scris si despre noi de bine. si ca in majoritatea cazurilor n-a fost vorba de o performanta realizata cu banii statului.
*
iata si copertele Time pe care au parut romani de-a lungul timpului Nadia Comaneci august 1976
Nicolae Ceausesu martie 1966
Ana Pauker sept 1948
Regele Carol nov 1939
Regele Mihai 1927
*
Time este cea mai mare si mai importanta publicatie saptaminala de stiri din lume. are 20 de milioane de cititori in America si alte 20 de milioane in restul lumii.
* dragi editori de stiri, faptul ca Mircea Cartarescu a aparut in Time e cel putin la fel de important ca sosirea lui Bon Jovi de miine si, categoric, e mai important decit stirea cu nunta operatorului lui Boc sau cea cu icoana cu Becali.
in plus e cu bataie mai lunga si cu interes pe termen lung pt respectul pe care ar trebui sa-l cultivam pentru tara noastra.
citeodata te apuca patriotismul.
stii ca n-ai niciun merit pentru succesul international al unui roman, dar cind il vezi alaturi de cei mai mari si mai tari oameni din bransa lui, alaturi de unii dintre oamenii pentru care tu ai un respect imens, iti creste brusc inima ca esti roman, ca si el.
asa mi s-a intimplat mie in aceasta dimineata:
From April 25 to May 1, more than 100 writers from around the world gathered in New York City for the PEN American Center’s World Voices festival. Photographer Peter Hapak photographed 13 of those authors for TIME, including Jonathan Franzen, Salman Rushdie and Mircea Cărtărescu.
noi le cumparam la reduceri, Bookblog ajuta copiii din zone rurale care pot avea acces mai bun la educatie prin programe extra scolare: “Şcoala după Şcoală” şi “Hablamos español!”.
programul Classic Summer Bookfair 2011 este:
– Ramayana, pe 9 şi 10 iulie, între 15:00 şi 21:00
– Lente Cafe, pe 11 şi 12 iulie, între 13:00 şi 21:00
– Green Tea, pe 13 şi 14 iulie, între 18:00 şi 21:00
am fost zilele trecute intr-o oaza de liniste din bucuresti si tot imi zic ca tre sa va spun de loc.
e un bistro frantzuzesc, f f chic, in mijlocul bucurestiului, pe linga Cismigiu.
senzatia mea, in timpul prinzului de acolo, era ca sunt la un restaurant f f chic din Paris: chelnerii stiau absolut orice din meniu (ingrediente, cu ce se potriveste), bucatarul – in functie de ce comandai – iti oferea din partea casei un antreu…
impecabila servirea, iar meniul super rafinat. e facut de un domn recunoscut de ghidul Michelin, Guy Martin, care ca orice chef artist vrea sa transmita senzatii memorabile prin mincare. si-i iese f bine, am mincat
e cam scump locul, nu e chiar de iesit seara cind esti student, dar daca vreti o cina romantica si vreti sa faceti impresie… go go go..
se numeste Bistro Epoque si e in cadrul hotelului boutique Epoque, pe intrarea Aurora nr 17.
nu e la noi. spun asta din primul rind ca sa stati linistiti ca nu m-a apucat critica revistelor noastre, acum ca m-am lasat de glossy.
e in grecia unde o duc – cel putin emotional – mai rau decit la noi; unde piata a scazut ca peste tot si unde se incearca orice artificiu ca sa cumpere lumea, orice ar fi de cumparat…
mi-ar placea sa stiu cam care au fost discutiile in sedinta de redactie cind au propus directia asta de coperta… cam care au fost justificarile care i-au scutit pe ei de dileme morale. pentru ca intotdeauna iti gasesti o justificare.
o sa caut vinzarile acestui numar, mai catre toamna, sa vad cit de eficient a fost bustul Dariei Werbowy
pentru un actor timpul are alte dimensiuni decit cele pe care noi le stim.
el simte anii lui Napoleon sau ai lui Einstein, e in pielea lui Catavencu sau a lui Richard al III-lea.
dar apoi, pleaca din teatru si se reintoarce in timpul nostru: isi duce copilul la scoala, plateste facturi, are grija sa intretina relatia emotionala a familiei lui.
mi-am adus aminte de asta, vazind un foarte simpatic interviu cu Mihai Calin, realizat de Cezar Paul Badescu zilele trecute.
*
ca toata lumea, il stiu pe Mihai Calin din show-urile de televiziune, dar dincolo de ele il stiu cu privirea uimita si cu curiozitatea proaspata – din sala, cind e spectator la alte piese sau la repetitii ale colegilor lui.
mi s-a intimplat sa-l vad la spectacole la care am fost, ca spectator, asezat in apropierea mea. nu stia cine sunt, nu ne cunoastem, asa ca reactiile lui nu erau “ca pentru presa”: are asa o curiozitate de copil cind urmareste o piesa (chiar daca, banuiesc ca stie textul foarte bine) si se uita cu o asa de mare bucurie la munca actorilor de pe scena, incit n-ai nevoie de nicio explicatie ca sa intelegi cit de mult iubeste el teatru. pur si simplu, simti.
l-am descoperit acum cu mare bucurie in acest interviu in care vorbeste despre actorie, despre ce inseamna timpul pentru el, dar si despre crizele care apar intotdeauna in viata personala… despre cit de placut e sa pierzi timpul palavragind cu sotia, cu prietenii…
spune undeva in interviu care este valoarea care ramine indiferent de trecerea timpului… care are legatura cu IUBIREA.
si mai povesteste la sfirsit o intimplare incredibila: cum in biroul directorului de la liceu, Ovidiu Iuliu Moldovan i-a spus “mai, baiete, tu ar trebui sa te faci actor”.
* luati-va o pauza de 10 min, opriti timpul, si uitati-va la acest interviu. e despre cum sa ne pretuim mai bine secundele din viata noastra.
Interviul face parte dintr-o serie de momente insufletite de Silva Dark
in epoca internetului totul e dominat de un singur cuvint “interactivitate”;
nu mai cautam informatia, ci senzatia;
nu mai avem rabdare sa ne uitam, vrem sa fim parte din show;
traim in vremea reality show-urilor si a breaking news-urilor, in locul documentarelor sau al stirilor elaborate.
traim acum. voyeurist.
*
intr-o camera de hotel un cuplu isi traieste povestea. sunt de 10 luni impreuna si asta e prima lor vacanta.
iar eu sunt acolo si ma uit la ei
e un hotel cu un erotism aparte. iar lor le plac jocurile erotice.
iar eu sunt acolo si ma uit la ei
uneori cred ca se iubesc atit de mult incit nu s-ar mai desparti niciodata… ca sunt legati intre ei pe vecie. alteori cred ca urmele legaturilor sunt de fapt urmele taieturilor unor abandonuri anterioare.
da fapt, nu stiu ce cred ei, asta e ce cred eu.
alteori se plictisesc. si se uita la televizor.
eu sunt acolo si ma uit la ei.
uneori se cearta. alteori sunt disperati. se iubesc. sau se ignora. doi oameni cu povestea lor intr-o camera de hotel.
eu sunt acolo, ma uit la ei, ma mut dintr-o parte in alta a camerei de hotel ca sa-i vad mai bine, sa am unghiul cel mai potrivit sa le observ reactiile, ma uit si sub cearceaf cind ei fac dragoste…
sunt acolo si ma uit la ei pentru ca ei ma lasa sa-i privesc; din cind in cind se uita si ei la mine. si sunt stinghera. si zimbesc pentru ca altceva nu stiu ce ar trebui sa fac.
* camera 1306 – I am Myself, cea mai recenta creatie coregrafica a lui Cosmin Manolescu (care danseaza impreuna cu Catrinel Catana) e o provocare grea pentru spectator.
6 spectatori se uita la o ora din viata unui cuplu, se plimba oriunde in camera in care acestia traiesc (prin dans) si se confrunta cu o multime de intrebari.
stinjeneala: daca sunt intr-un loc in care le incurc show-ul?
voyeurismul suprem: daca tot sunt aici, de ce sa nu ma uit la TOT ce fac?
dileme: si daca nu e despre ei, ci despre mine? si curiozitatea pe care societatea mi-a dezvoltat-o?
si daca (nu) e despre iubire?
*
am plecat de la show cu foarte multe idei amestecate: sa ma gindesc la performata si efortul protagonistilor (vor dansa in seara fiecarui spectacol cite 12 ore)? sau sa ma gindesc la experienta mea din timpul show-ului?
am ales calea egoista: I am myself.
am mai avut experienta unor spectacole in spatii neconventionale in care spectatorul e obligat sa devina mai responsabil pentru orice gest pe care-l face: pentru ca e parte din show si, oricind, ochii celorlalti se pot indrepta catre el. stiu ca doar asa simti ce greu e sa fii performer: cind e toata energia privirilor celorlalti pe umerii tai.
ce a fost diferit de data aceasta a fost schimbarea perspectivei: n-am vazut niciodata dans – in care eu sa nu fiu participant, ci doar observator – la un centimetru de mine (literalmente, mina fetei a stat linga nasul meu pretz de citeva clipe) si e cu totul alta senzatia si perceptia/imaginea miscarii. nu mai ai ansamblul, ai detaliul. si ai detaliul pe care vrei tu sa-l primesti. pentru ca te poti misca oricind.
*
cind am ajuns acasa, ma deranja ceva in buzunarul pantalonilor: una din fundele cu care dansatorii fusesera legati. imi amintesc ca o luasem de pe covor pentru ca imi parea o pata de singe si ma deranja vizual, dar habar nu am cit am “furat-o”.
*
pentru mine show-ul I am myself e ca melodia Mirror in Mirror – Arvo Part. despre cum ne oglindim in ceilalti si – daca avem noroc, daca nu ne agreseaza tehnologia, agitatia orasului, nebunia noastra si a celor din jur -, asezindu-ne in unghiul bun – fata in fata, direct, frontal – putem crea un efect de infinit.
simbata 9 iunie de la ora 4 am pina la 4 pm, din ora in ora, poti vedea o parte din viata unui cuplu in spectacolul “camera 1306 – I am myself”. la intercontinental. intrarea e doar pe baza de rezervare la [email protected], telefon 0740 300 124 ,pretul biletelor 20 ron adulti, 10 ron studenti.
eu mai vad o bucatica din viata lor, de la ora 23.00
Expresia ,, a inchide ochii’’ este folosita cel mai des in doua cazuri: cand cineva a murit sau cand cineva tolereaza o actiune neplacuta, un fel de a trece cu vederea.
Ati observat vreodata un caine care se teme? Un animal lovit? Prima lui reactie este sa inchida ochii. In schimb ce pisicile inchid ochii de placere, cand sunt in bratele stapanului, mangaiate si alintate.
Va recomand pentru un weekend de vara cartea lui Alexandre Jardin, Fiecare femeie este un roman, aparuta la Editura Humanitas, in colectia ,,Cartea de pe noptiera’’. Filmul The Blind Side, (tradus Povestea unui campion), pentru care Sandra Bullock a primit Oscarul, acum doi ani (filmul se difuzeaza pe HB0 in luna iulie) si sa revedeti ultimul film al lui Stanley Kubrick, Eyes wide shut. Veti descoperi si alte situatii in care inchidem ochii. Prin prisma personajelor.
Ati observat ca inchideti uneori ochii ca sa va amintiti de momente frumoase?
* Noemi Revnic este specialist in Comunicare si contributor Harper’s Bazaar
Am primit de la Barbara Hangan, pictorița mea preferată din Cluj, o carte-interviu cu Daniel Wildenstein, a treia generație de negustor de artă, un om liber, cu povești, conexiuni, cultură și o experiență de viață uluitoare, dispus în fine să vorbească lumii despre profesiunea familiei sale.
Ca în cazul lui Berenson, și fondatorul casei Wildenstein a început negoțul cu tablouri dintr-o pasiune hrănită cu stăruință și transferată epidemic și celor din jur. Expertiza de artă și dealership-ul sunt, contrar a ceea ce ne-am aștepta, meserii noi, create să întâlnească banii cu arta și, pe parcurs, pentru mințile deschise și sufletele interesate, să educe, să cultive, să rafineze.
Om liber și în vârstă, cum spuneam, Daniel Wildenstein nu se mai jenează să înfiereze moda, într-un capitol dedicat, deplângând proastele obiceiuri iscate din snobism, lăcomie și oarecari dorințe de parvenire care fac oamenii să stea la coadă pentru a cumpăra tablouri încă ne-născute, care stabilesc că un tablou prost al unui celebru trebuie să coste infinit mai mult decât un tablou bun al unui anonim, care răstoarnă imaginile obiective pe care ochiul le vede și afirmă ritos că ce-i urât e frumos și viceversa. Și toate astea doar în numele modei.
Dacă o lași să intre prea mult în viața ta, ajungi să constați că moda e un exercițiu de putere. Al altora, asupra ta. Un cadru care îți permite să-ți treci opiniile sub tăcere și să le adopți pe ale celorlalți – daca asta e ce-ți dorești. Un aparent joc de seducție, dictatorial în fond, altfel n-ar clama veșnic că you must have this și must have that și nu ar mai avea canoane și nu i-ai deveni (fashion) victim.
Așa s-a și născut, spune povestea, din plictiseala doamnelor de la curtea lui Ludovic al XIV-lea de a se îmbrăca veșnic doar cu rochii unice (fiecare avea furnizorul ei de stofe și croitoreasa proprie, nici vorbă de producție de serie). Ce sens avea – și-au spus ele la un moment dat – să fii unică în fiecare zi? N-ar fi mai interesant să fim nu unicele ci PRIMELE – acelea capabile să influențeze ceea ce poartă TOATE celelalte femei? Dacă nici ăsta nu e exercițiu de putere…
Am uitat povestea, de la 1600 încoace, și tot cădem pradă modei și facem diverse lucruri în numele ei, doar ca, în retrospect, să le găsim groaznic de caraghioase. Crinoline, peruci, tocuri înalte, joase, vârfuri ascuțite, ba pătrate, platforme, vuittoane, unghii false, buze de colagen, corsete, silicon, pomezi. Ne tratăm oglinzile și propriul bun simț drept cei mai aprigi dușmani, încercând, în schimb, să ne înghesuim în haine care vin bine unor manechine ce nu mai reprezintă de mult un standard, ci o extremă. Și ne mirăm de ce nu ne iese și facem depresii pe tema asta.
Nu e nici un haz să te complaci într-o luptă în care ești desemnată victimă și addict a priori. Mai ales cu o chestie așa de frivolă cum e moda. Lucrez în domeniul “imaginii”, e suspect că spun asta, nu? Dar nu e mai simplu să ne alocăm mai mult timp pentru noi, realmente pentru noi, căutând să punem mai bine în valoare cine suntem, în loc să încercăm fără succes și sens să ne prefacem că suntem altcineva?
În loc să ne anuleze puterea de decizie, în loc să ne subjuge, putem să stăpânim noi moda, pornind de la ce ne vine nouă bine, de la ce e frumos pentru că ne place nouă, nu pentru că ne spun alții că trebuie să ne placă. De la ce am descoperit noi și am ajuns să apreciem singure. E doar o formă de egoism bine direcționat. Și, culmea, începe să fie… la modă. Iar ca fundal, sonor, ascultați ce zice Pink.
* Sorana Savu este Senior Partner, Premium Communication
in fotografia de pe homepage e afisul expozitiei Barbara Hangan, Chipurile
Kate Midleton, ducesa de Cambridge, are un stil vestimentar obtinut cu preturi decente. iar asta o face asiprationala si accesibila pentru miliardele de femei carora li s-a infipt de mici in cap gindul ca e frumos sa fii printesa.
de asta a aparut un site care analizeaza fiecare dintre tinutele lui Kate, spune preturi, designeri, locuri de unde pot fi cumparate etc.
si e cumva amuzant sa vezi ca poti cumpara pantofii printesei cu 53 de lire sau sa afli ce brand e geanta de voiaj pe care a luat-o cu ea in Canada.
plus ca e un foarte bun promotor al brandurilor pe care le poarta Kate pentru ca, odata identificate brandurile – cu pretul atasat – vinzarile explodeaza.
In lumea civilizata, cind ai crescut social si material, incepi sa-i ajuti pe ceilalti.
Principiul acesta de ajutor il are si UNICEF-ul cu toate filialele lui; mai intii, biroul local e ajutat de cei din alte tari ca sa dezvolte proiecte si programe in folosul tarii de rezidenta; apoi, ca parte fireasca a dezvoltarii, incepi tu sa-I ajuti pe ceilalti.
UNICEF Romania ajuta birourile frate in din alte tari de 2 ani, daca nu ma insel, continuind insa sa dezvolte proiecte si programe in Romania, in zonele in care copiii au foarte mare nevoie de ajutor.
Cea mai recenta campanie UNICEF Romania e dedicata copiiilor din Africa, in lupta impotriva malariei
Datele sunt simple, dar extreme de dureroase:
un copil moare la 30 de secunde de malarie, iar boala e provocata de o banala intepatura de tantar.
o plasa de tantari tratata cu substante chimice care-i poate proteja pe copii costa doar 7,5$.
2000 de copii in fiecare zi, 14 000 de copii intr-o saptamina, 60.000 de copii intr-o luna.
Ca si cum intr-o luna ar disparea integral toata populatia din Turda, sau Medias, sau Slobozia, sau Onesti, sau Alexandria, sau Petrosani, sau Mangalia, sau Miercurea Ciuc. Tot ce e viu in orasele astea sa dispara intr-o luna…
Sau ar disparea simultan, intr-o luna, toata populatia din Reghin si din Dej; sau toata populatia din Cimpina si Fagaras.
*
Partea optimista e ca fiecare dintre noi putem ajuta sa oprim acest masacru natural al copiilor din Africa. Poti ajuta cu contravaloarea unei plase de tinari 22 ron, a unui tratament pt un copil bolnav – 10 ron, sau pentru o plasa si un tratament -32 ron. Poti dona aici.
E frumos cind stim ca la inundatii sau in zonele in care copiii nu au bani sa mearga la scoala, UNICEF-ul dezvolta programe cu bani din afara ca sa ne ajute. Dar e si mai frumos, sa dam si catre altii in nevoie cind E O SITUATIE DE VIATA SI DE MOARTE.
mie nu-mi place printul Albert de Monaco (nu ca i-ar pasa lui ca mie nu-mi place de el), asa ca mi-a parut rau ca domnisoara asta, Charlene (acum de Monaco), a plins la nunta ei.
n-o sa stim niciodata daca a plins din cauza emotiilor prea mari sau pentru ca, asa cum scriu tabloidele, politia din monaco i-a retinut pasaportul ca sa nu fuga de la nunta.
era frumoasa in rochia de mireasa, cum era frumoasa – ba si mai frumoasa – in salopeta Chanel bleu de la cununie…
dupa mine, Albert ar fi trebuit sa traiasca o vreme ca-n povestea Print si cersetor. macar un an sa fie cersetorul, ca sa-si dezvolte si el ceva abilitati sociale – gen charisma, zimbet, relationare cu cei din jur.
asa, pentru ca le-a avut pe toate ( in toate sensurile expresiei), n-a fost nevoie sa imbunatateasca nimic la el.
*
ieri am descoperit un blog simpa care se ocupa doar de casele regale din toata lumea, axat pe fashion. daca vreti sa vedeti pe unde se mai duc printesele lumii si ce mai imbraca, distrati-va pe http://orderofsplendor.blogspot.com/
e povestea lui Helene care e o perfectionista innascuta si un critic sever, si pentru ea si cu cei din jur.
Helene poate vedea in citeva secunde orice defect si nu se sfieste sa-l spuna cu voce tare.
cind il intilneste pe Antoine invata sa taca, sa nu mai spuna tot raul pe care-l vede. o socheaza optimismul lui cind sunt in vacanta si ploua; ea e nervoasa si exclama ” ce vreme urita!”, iar el ii raspunde ” nu draga mea, e o frumoasa zi, cu ploaie”.
desi nu-l iubeste, Helene se casatoreste cu Antoine pentru ca e singurul care ii poate ascunde vocea raului; vocea ramine in ea multi ani (isi iubeste copiii sincer, desi crede ca sunt uriti si nu foarte inteligenti), iar cind moare Antoine, dupa 20 de ani de casnicie, isi da seama ca nu mai are pe nimeni care sa o invete sa taca in fata raului.
se mai baricadeaza o data, ascunde inauntrul ei si pe vaduva care sufera dupa Antoine, si pleaca in vacanta in jurul lumii.
peste o vreme, pe o plaja exotica, se uita la ocean linistita, chiar daca tocmai a inceput sa ploua.
un turist de linga ea exclama “ce vreme urita!”, iar ea ii raspunde zimbind “nu domnule, e o frumoasa zi, cu ploaie”.
*
o poveste despre cum ne impregnam de cei cu care traim chiar si cind pare ca nu ne lasam atinsi.
