in urma cu citeva minute, la semaforul de la universitate linga libraria eminescu stateau un tata si un fiu.

tata cu geaca de fis negra si ponosita, cu fes in dungi tras peste urechi si cu ochelari rotunzi si mici, cu rama neagra. fiul, de maxim 5 ani, cu o pufoaica gri, jeansi si incaltari scrijelite.

tata a gasit pe jos un pix si dupa ce l-a examinat o vreme, aproape de nas, i-a spus copilului:
“cred ca are sapte culori”.

copilul privea in fata, asteptind sa se faca verde.

“sigur e cu sapte culori ca uite cit e de gros. e din ala care coloreaza dinozaurii”

copilul a intins mina si i-a luat pixul, apoi l-a ascuns intr-un buzunar, iar tatal, zimbind abia perceptibil, i-a spus din spate:

“Nu mi-l dai mie? Hai, da-mi -l mie, ca si eu as putea colora”

***
si tatal si fiul aratau ca-n La vita e bella. uneori viata, daca nu bate filmul, macar il coboara de pe ecran in strada