cind eram la scoala ma enerva teribil cit colegii ma strigau dupa numele de familie. mi se parea ca sunt luata la misto sau ca nu m-am integrat in grup.
si cind profesorii ma strigau dupa numele de familie era un semn de ingrijorare; de fiecare data cind imi ziceau cristina aveau lucruri bune de spus, cu numele de familie … sigur apareau problemele.
ieri, ascultind discursurile de la comemorarea dl Ciulei, mi-am dat seama ca in relaxarea cu care toti ziceau “Ciulei”, in loc de “Liviu”, sta ceva important.
e mare lucru sa ti se intimple in viata ca faptele tale sa umple pe de-a-ntregul “continutul” numelui tau de familie, sa-ti apartina cu totul doar tie.
m-am gindit ca oricit de multe va face Thomas Ciulei, fiului Dlui Ciulei, apelativul “Ciulei” e dat, apartine unei singure persoane.
sigur ca in copilaria mea nu era cazul despre asta cind imi spuneau pe numele de familie, nici acum nu e cazul, de asta ma si enerveaza in continuare:)
v-a enervat vreodata cind cineva va striga pe numele de familie?
Nu. E tot numele meu.
In liceu si facultate ne strigam dupa numele de familie, desi ne stiam de ani de zile. Pur si simplu era mai scurt si mai “natural” asa.
Mai tare mă deranjează când, după ce spun că numele meu e Clarisa Gîdea, vine implacabil întrebarea “eşti rudă cu Mihai Gâdea?”
Și pe mine tot pe numele de familie mă strigau. Uneori cu diminutiv. E firesc să fie așa când ai un nume sonor (Ba-za-van, Gro-zea). În cazul domnului Ciulei este mai mult un semn de respect.
La numele de familie cam e cu dus si-ntors. Prietenii ma mai striga pe numele de familie sau Zaharel (de la Zaharia), sub forma de alint, dar cand e vorba de persoane mai putin apropiate mie, stiu ca e de rau.
Tot de rau e si cand striga pe tot prenumele. Aud Catalina si stiu ca nu-i a buna.
Tuma tu te plingi de asta ? :)) Oare numele blogului nu ajuta si el ?
Acu, mai la subiect, e super enervant ca cineva sa ma strige pe numele de familie. Mai ales ca se intimpla foarte rar. mai nou am norocul ca a lucra intr-o multinationala si strainii o lasa balta instant cind imi aud numele de familie.
Tot aici a fost prima data cind nu m-am suparat pe o colega care boteaza pe toata lumea ceva de genu “Bazavanco ! Da ci faci ? ” si are o fata atit de nevinovata incit nu poti sa te superi pe ea . :))
Asa ca draga Cristina, partea buna e ca daca cineva ti se adreseaza pe numele de familie in ziua de azi, sa stii ca vor ceva de la tine si incearca sa te unga cu diverse alifii. parerea mea 🙂
Pe mine ma enerveaza teribil altceva, atunci cand domnii vor sa fie galanti si daca nu vad vreo verigheta sau inel pe deget, te intreaba cum sa ti se adreseze, doamna sau domnisoara? Si daca eviti din varii motive sa le raspunzi insista. Eu nu mi-am schimbat numele cand m-am casatorit si, ma distreaza cand lumea imi spune d-na Bularca, imi vine sa le zic ca eu sunt Ioana si d-na Bularca e mama. Dar cel mai rau ma distreaza cand cineva care imi stie numele meu, dar nu pe al sotului meu si i se adreseaza lui dl. Bularca :)))
Am suferit destul de mult in generala si liceu din cauza numelui de familie (care se intimpla ca e si substantiv comun, si inca nu unul prea… ma rog). In facultate a mai fost cum a mai fost, ca ma strigau pe prenume si eram si singura din an cu prenumele ala. Dar mi-am dat seama de o chestie, ca acum, ca am ajuns Doamna, prefer totusi numele de familie. Mai ales dupa ce am scris un scenariu cu titlul ala, care, bineinteles, nu se referea la numele meu, ci la substantivul propriu.
A, si inca ceva: cred ca e de bine, dragi Zahi, Grozea, Bazavan, ca ati fost strigati pe numele voastre de familie. Ele erau cu adevarat unice in grupurile respective. Cristine sint multe, dar una e Bazavan.
Teoria mea despre valoarea literei Z din numele unora dintre noi:
http://gadjodillo.wordpress.com/2010/03/20/z/
:)) in liceu am avut indrazneala ca la un test, la biologie, sa ma semnez intai cu prenumele, lucru deloc agreat de tovarasul profesor. M-a intrebat cu o totala desconsiderare in glas “ce, esti vedeta?”. “Nu, dar ma pregatesc sa devin!”, a venit raspunsul meu pentru care am primit un 1 cat mine de mare.
Apelativele cu care suntem strigaţi sau cu care ne adresăm cuiva sugerează multe. În mediu şcolar, după cum rememorai şi tu, pot fi barometrul relaţiei elev-profesor (despre asta am scris aici – http://cameliasapoiu.blogspot.com/2011/04/cum-te-cheama-si-cum-te-chem.html#comment-form).
Mi-a plăcut ultima observaţie, legată de faptul că, oricât de multe ar face fiul, apelativul “Ciulei” aparţine unei singure persoane.
Noi ne-am asumat asta, avem domeniul .ro doar numele de familie si lumea o ia ca atare. Prea putini imi mai spun Ionut 🙂
Am prieteni dragi care numai pe numele de familie mi-au spus toata facultatea. Cand eram in scoala generala, mi-era rusine de numele meu – ciubotaru – pentru ca mai toti radeau de mine si ma faceau fata de cizmar si abia asteptam sa ajung la varsta maritisului si sa scap de napasta. Acum tot asa ma cheama, dar mi-au trecut obsesiile. Prietenii care imi spun pe numele de familie o fac cu drag si mi s-ar parea ciudat sa ma strige altfel.
Ha! Da, Maria, acum mi-am amintit şi aspectul cu măritişul. Şi eu voiam să mă mărit ca să scap de numele de familie. Apoi numele ăsta, deşi nu a devenit public, a început să mi se pară atît de al meu şi definitoriu, încît m-am gîndit că, dacă m-aş mărita, l-aş păstra (şi) pe al meu.
După care n-a mai fost cazul să mă gîndesc la măritat.
FERARU….
IMI ESTE NUMELE,
AM UN NUME FRUMOS,IL PORT CU DRAG SI CHIAR IMI PLACE,,MAI MULT DECAT PRENUMELE,INSA CAND ERAM COPIL,COPII IMI ZICEAU FIERARU,SAU FIARE VECHI……….SG.-LE MOMENTE GRELE DAR AU TRECUT”CATEVA BATAI”SI GATA:
luata ma misto ? sa fim seriosi doar e numele tau , daca iti ziceau altcumva atunci erai luata la misto 🙂
*la