Monthly Archives : August 2012

scooter brauncel care schimba divertismentul: Scooter Braun

cel care schimba divertismentul: Scooter Braun

the newyorker are saptamina aceasta un profil despre omul din spatele succesului lui Justin Bieber si al altor citiva adolescenti americani care au urcat in topuri fulgerator – Scooter Braun care are 31 de ani!!

TEEN TITAN
The man who made Justin Bieber.
BY LIZZIE WIDDICOMBE

(***)

Braun studied the careers of influential behind-the-scenes guys, especially David Geffen, who moved from the William Morris mailroom to the music business and eventually co-founded DreamWorks. “David Geffen was a Bruce Wayne to me,” Braun said. “He was extraordinary, but at the same time his talents were something that I could dream of and could fathom. I’m a normal Joe. But, with a lot of effort, I’ve got a shot at being Bruce Wayne.”

(***)

In the beleaguered music industry, few managers can afford to focus on just selling music anymore. When Braun met David Geffen, at a party a couple of years ago, he said that Geffen had one bit of advice for him: “Get out of the music business.” So Braun has been converting his twelve-person company, SB Projects, into a many-faceted organization: it now has film and TV arms (Braun recently sold a scripted show, and has reality shows in development), a publishing division, and a technology-investment unit, in addition to a label and a management company.
Universal Music Group, one of the “big four” record companies, recently signed a distribution deal with Braun’s label and named him its first technology “entrepreneur in residence.”

(***)

At 10 A.M., he got into the passenger seat of a black BMW that belonged to his assistant, a twenty-four-year-old named Teddy Riley, and reviewed his schedule. As often happens, he was supposed to be several places at once: a rehearsal with the Wanted for the NBC show “The Voice”; an interview that Spike Lee was conducting with Bieber for a documentary about Michael Jackson; and a video shoot with Cody Simpson, a fifteen-year-old Australian singer. Braun said that he wanted to go to all three events. Riley stepped on the gas: “It’s gonna be tough, but we can make it happen.”

(***)
On a Wednesday in June, Bieber was scheduled to perform on the “Tonight Show” with Jay Leno. Braun arrived early, wearing a “Star Trek” T-shirt and his Army cap, and sat watching backup dancers run through “Boyfriend.” Bieber, who now lives with a friend, in a ninety-four-hundred-square-foot house, was supposed to get himself to the rehearsal, but he was already an hour late. “Where is my client?” Braun said, sounding testy. He called Bieber’s cell phone and yelled, “Where are you?” When he hung up, he said, cheerfully, “I said, ‘O.K., you asked to be trusted and you blew it.’ Now he goes on what I call probation. He has to have somebody come to his house every workday.”

The star eventually arrived, and Braun watched the “Boyfriend” taping from the wings. Afterward, he passed Bieber in the hall. “You went the wrong way,” Braun said.
“What?”
“When you first did this thing”—Braun executed a dance step—“on the breakdown? You went the opposite of everyone else for the first step.”
Bieber seemed to find the criticism nitpicky. He asked softly, “Who cares, though?”
Braun had been consulting with the film editors. “I’m just gonna take it out,” he said. “It was a great performance. I’m just going to take that one thing out.”

***
cititi-l, mai ales daca sunteti implicati in industria divertismentului in oricare forma ar fi implicarea. articolul integral e aici

2167
ghizighizii de la Jocurile Paralimpice

ghizii de la Jocurile Paralimpice

aceasta este o fotografie de ieri, de la Jocurile Paralimpice, din proba de 1500m

cei care poarta echipament portocaliu sunt ghizi, sunt prinsi de concurenti cu un fel de catuse si-i ghideaza: concurentii au deficiente de vedere.

ginditi-va pentru o clipa la ghid

– trebuie sa tina ritmul cu sportivul , e deci bine antrenat;

– trei dintre ei vor fi pe podium, dar nu vor lua nicio medalie.

si sunt tare curioasa daca le spune cineva numele. fac exact acelasi efort ca sportivii care vor cistiga, dar o fac nu pentru glorie, ci doar ca sa indeplineasca visul cuiva.

mi se par incredibile Jocurile Paralimpice.

*

luni, multumita British Airways, voi fi acolo, in arena competitionala si va voi spune cum se vad Jocurile Paralimpice de la fata locului. ma va ajuta Mandeville, mascota jocurilor, pe care am primit-o astazi de la simpaticii de la Ambasada Marii Britanii la Bucuresti.

1700
sticlutaconcurs – pt cei care merg pe munte

concurs – pt cei care merg pe munte

zilele trecute, la Barmaniada, cind am fost la concursul pentru cei mai rapizi barmani din Ro, am primit aceasta sticlutza magica.

daca sunteti oamenii muntilor , din aia care va cocotati in virf de munte doar pentru bucuria unei victorii personale, cred ca vi s-ar potrivi sticlutza asta: poate sa tina cald ceaiul, sau rece taria.

asa ca spuneti-mi o amintire frumoasa de pe munte ca sa va inscrieti in concurs, cistigatorul il desemnam prin tragere la sorti oricum. dar vreau povesti pentru ca e o sansa mica sa ma convingeti si pe mine (sau altii ca mine) sa incerc drumetiile:)

concursul se incheie duminica la ora 12.00. succes:)

Jerry Shields suaoameni incredibili

oameni incredibili

cind vi se va mai parea ca va e greu, pentru orice – job, iubire, casa, masa – amintiti-va de oamenii astia.

fotografii de astazi de la Jocurile Paralimpice

Laroslav Semenenko,  Ucraina

Yanpeng Wei, China

Jerry Shields, sua

Matt Stutzman, sua

natalia partyka, polonia

bruna alexandre, brazilia

astazi a concurat si al nostru Dacian Makszin  la tenis de masa, dar n-am gasit inca foto cu el, am sa vi-l arat curind.

later edit. Dacian a cistigat ambele meciuri de astazi:)

2332
via lui coppolaVinul lui Coppola

Vinul lui Coppola

text de Noemi Revnic

Ieri am facut o incursiune in Sonoma County si in Napa Valley. Iar in Napa m-am oprit pe domeniul intins al lui Francis Ford Coppola, un mansion superb, cu vii intinse de jur imprejur. Superba vila este dotata cu piscina exterioara, unde vizitatorii pot petrece o zi intreaga la plaja. Aici exista si cabine elegante, dupa modelul Coronado Island sau al celor de la Deauville.

Mai exista si un restaurant, un magazin cu suveniruri – carti de retete, sorturi de bucatarie, pahare, fete de masa, o multime de sticle de vin imbuteliate acolo, printre care si rose-ul Sofia (Coppola) si un prosecco excelent care poarta numele talentatei regizoare.

Atat la parter cat si la etaj se afla galeria filmelor lui Coppola, incepand cu “Dracula”, “Tinerete fara tinerete” si pana la “Nasul” sau “Scarface”: costume, afise de film, mobilierul folosit in filme, globurile de aur si statuetele Oscar primite de regizor de-a lungul timpului. A fost o experienta interesanta si va recomand sa veniti aici, in cazul in care ajungeti in California la un moment dat.

Pana atunci puteti face o vizita virtuala pe site-ul domeniului lui Coppola

Pe curand, cu povesti din California!

*

Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.

1430
jurnalism“ai fost abuzat in copilarie?”

“ai fost abuzat in copilarie?”

“ai fost abuzat in copilarie?”

intrebarea asta – delicata si cind e rostita in camera psihologului – a fost rostita de un reporter astazi cind prin fata lui a trecut asasinul in serie, Nicolae Vlad – cel care a intrat in vizorul tuturor dupa crima de la Otopeni.

tare mult as vrea sa stiu cine e reporterul ala, un domn, de la ce televiziune e si cine l-a angajat. si cum s-a gindit el sa puna intrebare respectiva… oare se astepta la un raspuns?

**

anul trecut in America a fost publicat un text genial despre un criminal in serie, text care ar fi minunat de citit pentru toti cei care au in grija cazul Nicolae Vlad in Ro. e o lectie de jurnalism cu alte repere.

The Lost Boys

In December 1970 two teenagers disappeared from the Heights neighborhood, in Houston. Then another and another and another. As the number of missing kids grew, no one realized that the most prolific serial killer the country had ever seen—along with his teenage accomplices—was living comfortably among them. Or that the mystery of what happened to so many of his victims would haunt the city to this day.

by Skip Hollandsworth

textul integral aici

1507
stresa 1Solutii anti-stress in Stresa

Solutii anti-stress in Stresa

text de Sorana Savu

*
Pe mal de Lago Maggiore, Stresa e o statiune “comme il faut”, cu esplanade scaldate in flori, cu hoteluri elegante ce reflecta spiritul Belle Epoque, cu o combinatie mirifica intre apa si munte, relaxare si sofisticare. Fara cluburi de noapte sau petreceri stridente in aer liber. Doar cu aer liber.

Turistii sunt in varsta – constatam cu regret, dar si cu o oarecare usurare, pentru ca Stresa e atat de eleganta in sine, incat inclusiv papucii de plaja, fustele si pantalonii prea scurti par un pic nelalocul lor.

E ca si cum te-ai afla pe platourile de filmare, alaturi de Christopher Reeves si Jane Seymour in “Undeva, candva”. Sau, cum spunea prietena mea, cu Helena Bonham Carter in “A Room with a View”.

Intelegi notiunea de “corso”, pricepi de ce trebuie sa platesti in plus ca sa ai vedere la lac, si te gandesti cum se face ca Hemingway a ajuns sa aiba si aici cel mai fastuos apartament din hotel botezat cu numele lui. Ca in Pamplona, unde are cea mai eleganta cafenea din piata centrala. Sau in Paris, unde si-a pus semnatura pe barul din Ritz.

Stresa e un oras inecat in flori – si, chiar daca e favorizata de climatul mediteraneean, intretinerea gradinilor luxoase si luxuriante care inconjoara fiecare hotel si fiecare vila cere timp si efort continuu. In vreme de august, nu mai gasesti flori gigantice de magnolii, dar te poti consola cu dalii, bougainvillea, cale de inaltimea unui om sau omniprezentele muscate curgatoare. Sau, daca faci un drum pana pe Isola Bella, cu lotusii violeti, ireali. Oricum, un pelerinaj pe la cele trei insule Borromee – Isola Bella, Isola Madre si Isola dei Pescatori – e de rigueur si e prilej de incantare.

Bine ascunsa chiar la intrarea in oras, anuntata de un panou simplu si cam din topor, e Villa Pallavicino, poate cea mai frumoasa surpriza a Stresei. In spatele zidurilor si al portilor cam ruginite, descoperi o proprietate imensa, care pare si mai mare daca stai sa te gandesti cat de inghesuite sunt, de regula, casutele in zonele lacurilor, in Italia. Site-ul, http://www.parcozoopallavicino.it/ nu-i face dreptate, iar daca ajungi sa vezi parcul fara sa stii nimic despre el (cum mi s-a intamplat mie), te vrajeste in asa hal, incat pierzi notiunea timpului. Cam cum se petrecea pe insula lui Circe, daca va mai amintiti Homer. Sau “Legendele Olimpului”. Si, ma rog, cum sa nu uiti de tine cand, de exemplu, te trezesti fata in fata cu intreaga familie a lui Bambi in tarcul erbivorelor? Sau cand poti bea un capucho pe terasa unei casute scunde, ca de pitici? Sau cand descoperi o statuie ascunsa intr-o mare magnolie?

Stresa e frumoasa, calda, eleganta, relaxata si sigura de farmecul ei, cam ca Monica Belluci. Si, chiar daca a ajuns la o varsta (tot ca Monica Belluci), ajunge numai sa o privesti si scapi de orice stress…

Sorana Savu este specialist in comunicare , senior partner Premium Communication

1615
king douglasintilniri

intilniri

sunt oameni pe care, cind ii intilnesti prima data in viata, ti se pare ca-i cunosti.

oameni cu care vorbesti orice de la prima intilnire, ti-ai putea chiar rezuma viata in 20 de minute.

oameni care , inainte sa afli de exista lor si ei de existenta ta, au facut aceleasi lucruri; au citit aceleasi carti; au ascultat aceleasi muzici; au fost in aceleasi locuri in care ai fost si tu, uneori chiar in aceeasi zi si aceeasi ora.

oameni de care te despart distante in km sau ani, experientele, sexul/genul  sau chiar orientarile sexuale.

ai putea sa spui ca nu esti deloc original, ca n-ai nimic special, ca uite sunt si altii ca tine, si cu toate astea ti se pare ca sunt prelungirea ta, sau tu  esti continuarea lor.

***

in ultimele saptamini am intilnit citiva oameni din astia.

foto King Douglas

1888
draa olteanu matei gina patrichio comoara emotionanta

o comoara emotionanta

am descoperit via pagina de facebook a lui Andi Vasluianu o comoara emotionanta

ii apartine doamnei Liliana Jinca : aproape 250 fotografii din istoria teatrului, adunate cu grija.

am vrut sa aleg citeva (max 5) fotografii si sa va trimit la album , dar nu ma mai puteam opri. asa ca n-am ajuns pina la sfirsitul albumului la momentul la care scriu, voi continua dupa ce postez

minunati-va, emotionati-va; sigur o sa vi se faca dor de mers la teatru.

margareta pislaru, stefan iordache

dorina lazar, stefan mihailescu braila

mariana buruiana

draga olteanu matei, gina patrichi

leopoldina balanuta

valeria seciu, stefan sileanu

victor rebengiuc, toma caragiu, florian pittis

lucia sturza bulandra

GASITI INTREGUL ALBUM AICI. MULTUMIM FRUMOS DOAMNA JINCA PENTRU CA FACETI PUBLICA ARHIVA DVS

3385
roxana cioriiaLove is speaking in code, it’s an inside joke

Love is speaking in code, it’s an inside joke

text de Roxana Cioriia

Nu mai stiu exact cand am citit asta, eram foarte mica si ma furisam in sufrageria alor mei, unde tineau cartile “de oameni mari”, si furam cate-o pagina, doua, pe sarite. Ma bulversam cat sa-mi ajunga pana data viitoare si scrijeleam prin toate caietele aliniate frumos cu rigla ce credeam eu ca inseamna ceea ce tocmai citisem. Si simteam. Simteam lucruri pe care in naivitatea mea de copil in uniforma nu stiam sa mi le explic. Si nici nu cautam pe cineva care sa faca lumina in toate aceste franturi pe care le ingurgitam regulat, dar fara regula. Intr-un fel, banuiam de pe atunci ca daca nu ti le explici tu, cu vocabularul tau intim, n-are rost.

In facultate, am avut un “Aha! moment”, cum spune Oprah, cand intr-o autobiografie a lui Yeats am dat peste urmatoarea chestie: “It is so many years before one can believe enough in what one feels even to know what the feeling is”. Tin minte si acum. Eram in fata la universitate, imprumutasem o traista intreaga de Yeats de la biblioteca, aveam un examen de poezie comparata or something, si ma hotarasem sa incep cu irlandezul asta fain, pentru ca-l ghicisem eu ca-n toate poeziile, no matter the theme at hand, se ajungea pana la urma la iubire, la simtire. Simplu, apasat si firesc. Imi placea Yeats. M-am asezat pe o bancuta si am citit si recitit fraza asta pana mi s-a impregnat in carne, nu doar in minte.

Pentru ca asa e. Iti ia uneori o pustie de timp sa te crezi, sa-ti definesti simtirile si sa ti le accepti ca atare. Matematic, ecuatia ar suna cam asa: sentimentele sunt reactii. Ergo, irationale. Ergo, not to be trusted. Mai ales daca stai cu chirie mai mult in cap, decat in inima. Ignori ca te doare stomacul pentru ca nu stii de el. Cum se misca in camera, ce blugi ia pe el, pe ce parte adoarme. E ca atunci cand se taie brusc cablul si ramai cateva minute bune urmarind puricii de pe ecran, nerecunoscandu-ti ca ar fi cazul sa apesi butonul ala mare si rosu de la telecomanda. Banda se taie peste tot cand se taie.

E un sport imprecis asta cu invatatul sa-ti crezi pe cuvant propriile sentimente. Sa le iei ca atare. Cere rafinament. Cere joaca. Cere flexibilitate. Cere puterea de a vedea in spatele puricilor si de a accepta momentele in care nu poti distinge mare lucru, ci doar simti. Si cere si practica. Cere sa-ti lucrezi muschiul interpretativ, dandu-i indeajuns de multa libertate astfel incat sa se deschida el in fata ta. Sa vina el cu cheia de gat.

Si mai cere puterea de a digera absurdul. Nu sa te dai peste cap sa-ti explicit de ce simti ceea ce simti, asta-i un graal pe care oricum nu vrei sa-l detii. Ci doar sa-i accepti prezenta. Sa accepti ca uneori simti lucruri pentru ca asta e, le simti. Ceva din tine le-a chemat acolo. Era o participa din anatomia ta emotionala care le-a cerut, le-a pandit, le-a haituit. Si degeaba indesi tu explicatii in spatiul, si-asa mic, unde o dorinta se termina si alta incepe. Degeaba faci semne disperate, dai din maini si iti faci si trei cruci de siguranta. Degeaba te ghemuiesti pe foaia de observatie.

Cine a spus ca atunci cand simti iti ies bine cuvintele, nu putea sa se insele mai amarnic. Cand simti nu-ti iese bine decat asta, simtitul. Si e bine ca e asa.

***
Roxana Cioriia este jurnalist, a scris pentru Cosmopolitan Romania, iar acum este PR la DRAFTFCB

5622
rochieiarna car si vara sanie

iarna car si vara sanie

acum ca se face putin racoare, zic ca e momentul sa ne ocupam de … jeans.

de citeva zile (mai spre doua saptamini asa) a fost lansat un super site dedicat produselor din denim superjeans.ro

discounturi de 50%; Levi’s e in topul brandurilor selectionate, dar site-ul va prezenta cele mai interesante branduri de jeans din lume.

eu sunt o mare cumparatoare online pentru ca imi salveaza mult timp si cel mai mult imi place perioada asta:) sunt reduceri mari mari mari. deci, va invit sa faceti o excursie pe superjeans.ro ca sa va luati hainute tocmai bune de purtat in citeva saptamini, cu diferenta ca le luati cu 50% discount. si vorbim de LEVI’S!!!

site-ul are si pagina de facebook

*
eu am pus ochii pe rochita asta. si inca ma mai gindesc ce jeans sa-mi iau, asa ca -s deschisa la sugestii:)

1410
man_question_markun tata si o mama la alegere

un tata si o mama la alegere

dintre toti barbatii din lume – faimosi, importanti, puternici – daca ar trebui sa-ti alegi un tata, cine ar fi?

dintre toate femeile din lume – elegante, frumoase, destepte – daca ar trebui sa-ti alegi o mama, cine ar fi?

raspunde-mi te rog la intrebari.

eu inca ma mai gindesc la raspuns:)

***
intre timp m-am gindit:
mama – ioana celibidache
tata – hemingway

cred ca s-ar intelege bine intre ei:)

brokenfara infringere. mereu.

fara infringere. mereu.

ce-ai face daca ai sti ca incepind de astazi, orice lucru construiesti nu se darima? orice fapt pe care-l faci e sortit victoriei?

ce-ai face daca ai sti ca incepind de astazi, toata viata ta ar fi fara nicio infringere, ca vei iesi cistigator in orice ?

*
mi-ar placea sa-mi raspunzi mai jos, printr-un comentariu. multumesc.

canoeoriunde e o poveste…

oriunde e o poveste…

… trebuie doar sa o cauti si sa o scrii frumos. sau sa o citesti cu placere.
doua lecturi din ziarele altora, pentru o duminica dimineata burgheza – cu cafea, croissante sau fructe. enjoy.
*

mi-e dor sa (re)vad si in presa noastra portrete ale unor oameni care fac fapte mici cu intelesuri mari, oameni care ar putea fi personaje de roman.

ca aceasta femeie – Catherine Kendrick – care toata viata ei a fost salvamar voluntar la un pod din New York, unde era o rata mare de sinucideri. si sotul ei a muncit in acelasi loc si-a murit incercind sa salveze o cersetoare care s-a aruncat in riu. intreaga poveste din new york times, o puteti citi aici

*

am mai povestit despre obsesia mea de a citi necrologuri – nu e atit de creepy pe cit suna pentru ca, tehnic, trebuie sa faci biografia unui om in foarte putine cuvinte, sa pui o anecdota memorabila si definitorie si , ceea ce nu stiu romanii sa faca, sa nu fi patetic.

iata un exemplu excelent: in newyorker Gay Talese face portretul unei celebre proprietare de restaurant plecind de la cele 400 de rochii pe care le-a lasat dupa moartea ei. textul e f scurt, dar e ca o mica bijuterie care are un diamant incredibil de valoros.

1806
neil atranscrierea integrala a conversatiilor dintre Apollo 11 – nava cu care a zburat Armstrong – si echipa NASA aflata la sol

transcrierea integrala a conversatiilor dintre Apollo 11 – nava cu care a zburat Armstrong – si echipa NASA aflata la sol

aseara s-a anuntat ca a murit Neil Armstrong, astronautul care a facut primul (si singurul, cred) pasi pe Luna.

*celalalt Armstrong,  Louis, cinta. asa, ca sa fim siguri ca am stabilit de la inceput cine este fiecare.

pentru multi, Neil a fost un idol – realizase imposibilul – pentru mai putini, a fost un om simplu, modest care – in ciuda renumelui sau – voia sa traiasca in anonimitate. si ii cam si iesea. dupa un an de la excursia pe Luna, a devenit profesor universitar si-a dus o viata linistita, modesta.

daca ati fost fanii domniei sale, iata aici transcrierea integrala a conversatiilor dintre Apollo 11 – nava cu care a zburat Armstrong – si echipa NASA aflata la sol.

uite si o fotografie istorica in care poti vedea o parte din caracterul lui Armstrong: in carantina obligatorie de dupa zborul pe luna, cinta la ukelele.

***

altfel, de cind cu Curiosity care se plimba pe Marte si trimite mesaje catre casa, am un gind:

ce zic oare martienii cind il vad pe Curiosity? se gindesc ca asa arata oamenii?

si de aici, oare nu zicem si noi ca sunt alieni – cine stie ce instalatii destepte trimise de locuitorii altor planete ca sa ne inspecteze?

***

uite-l si pe Louis:)))

1892
winter journalwinter journal – paul auster

winter journal – paul auster

Paul Auster a publicat in urma cu 2 saptamini o auto biografie intitulata Winter Journal, in care face consideratii minunate despre moarte si batrinete, despre transformarile pe care le suporta mai degraba corpul decit mintea, odata cu virsta.

sper sa se traduca f curind si la noi aceasta carte si ma bucur ca plec curind pina la Londra ca sa o cumpar inainte:)

*

That is where the story begins, in your body, and everything will end in the body as well.

*

You think it will never happen to you, that it cannot happen to you, that you are the only person in the world to whom none of these things will ever happen, and then, one by one, they all begin to happen to you, in the same way they happen to everyone else.

Your bare feet on the cold floor as you climb out of bed and walk to the window. You are six years old. Outside, snow is falling, and the branches of the trees in the backyard are turning white.

Speak now before it is too late, and then hope to go on speaking until there is nothing more to be said. Time is running out, after all. Perhaps it is just as well to put aside your stories for now and try to examine what it has felt like to live inside this body from the first day you can remember being alive until this one. A catalogue of sensory data. What one might call aphenomenology of breathing.

You are ten years old, and the midsummer air is warm, oppressively warm, so humid and uncomfortable that even as you sit in the shade of the trees in the backyard, sweat is gathering on your forehead.

It is an incontestable fact that you are no longer young. One month from today, you will be turning sixty-four, and although that is not excessively old, not what anyone would consider to be an advanced old age, you cannot stop yourself from thinking about all the others who never managed to get as far as you have. This is one example of the various things that could never happen, but which, in fact, have happened.

The wind in your face during last week’s blizzard. The awful sting of the cold, and you out there in the empty streets wondering what possessed you to leave the house in such a pounding storm, and yet, even as you struggled to keep your balance, there was the exhilaration of that wind, the joy of seeing the familiar streets turned into a blur of white, whirling snow.

Physical pleasures and physical pains. Sexual pleasures first and foremost, but also the pleasures of food and drink, of lying naked in a hot bath, of scratching an itch, of sneezing and farting, of spending an extra hour in bed, of turning your face toward the sun on a mild afternoon in late spring or early summer and feeling the warmth settle upon your skin. Innumerable instances, not a day gone by without some moment or moments of physical pleasure, and yet pains are no doubt more persistent and intractable, and at one time or another nearly every part of your body has been subjected to assault. Eyes and ears, head and neck, shoulders and back, arms and legs, throat and stomach, ankles and feet, not to mention the enormous boil that once sprouted on the left cheek of your ass, referred to by the doctor as a wen, which to your ears sounded like some medieval affliction and prevented you from sitting in chairs for a week.

un fragment mai generos din carte, puteti citi aici

1812
teatrumai facem o fapta buna?

mai facem o fapta buna?

hai, stiu ca va plac faptele bune cel putin la fel cit mie.

mai facem o fapta buna?

e un gest mic pentru noi, cit doua limonade, dar facem de-o bucurie pentru niste oameni simpatici.

***
povestea e asa: regizoarea Vera Ion si actorul Sorin Poama sunt invitati cu proiectul lor “scrie despre tine” la un festival de teatru la Dublin. mai au nevoie de mai putin de 2000 de euro ca sa poata sa mearga la festival si au demarat o campanie de stringere de fonduri.

va invitam sa contribuiti cu o donatie la evolutia acestui proiect, oferind nu mai mult de 15 lei pentru ca noi (Vera si Sorin) sa putem ajunge si reprezenta acest proiect la Dublin Fringe. Pentru fiecare donatie de 15 lei vom oferi un bilet la la oricare dintre productiile SDT desfasurate in stagiunea 2012-2013.
Asteptam un mail prin care ne puteti anunta ca ati trimis/vreti sa donati banii, insotit de numele vostru complet, la [email protected]. Suma se poate transfera in contul aflat aici: (http://scriescrie.wordpress.com/doneaza/). Pentru donatii mai mari de 15 lei, va rugam sa ne contactati pe mail. De asemenea, organizam pe 5 septembrie ora 18:30 un eveniment de fundraising la care puteti dona suma dorita daca nu ati reusit pe calea internetului.

***

am fost in iarna in casa superba de la Independent 84 si-am vazut-o pe Vera jucind intr-un spectacol emotionant inspirat de propria-i viata, Ich clown, spectacol care a dat nastere proiectului “scrie despre tine” – cursuri de scenaristica de teatru in care povestile dramatizate sunt ale autorilor.

mi-am propus de citeva ori sa merg la cursurile lor, dar n-am apucat. acum, va rog tare sa donati 15 ron pentru ei. e cit doua limonade si mai putin decit un bilet la cinema.

pentru fiecare dintre noi suma asta e mica, poate nesemnificativa – desi orice ban are o semnificatie si poate fi utilizat cu un scop bun – , dar pentru ei fiecare dintre sumele pe care noi le donam inseamna indeplinirea unui vis.

mi se pare frumos sa donam banii, fara sa vrem biletul la spectacol in schimb. sa-i donam pentru amintirea bucuriei pe care ne-au adus-o noua actorii de-alungul timpului. ar fi o poveste f frumoasa de scris: spectatori anonimi care au ajutat o piesa sa mearga la Dublin Fringe, cel mai mare festival multidisciplinar de arta din Irlanda.

din dragoste pt arta. intr-o tara in care nu se da nici doi bani pe arta.

haideti, facem o fapta buna? detalii despre cum puteti dona gasiti aici

1638
cn_image.size.pollock-painting-ruth-kligman-headerthe wife or mistress of a genius

the wife or mistress of a genius

e in Vanity fair un story despre o pictura controversata, Red, Black & Silver, al carui autor inca se mai discuta daca este sau nu Jackson Pollock.
pictura s-a aflat pina acum 2 ani in posesia amantei lui Pollock, Ruth Kligman (care amurit in 2010) si urmeaza sa fie scoasa la licitatie in septembrie.
cum ultimul Pollock licitat s-a vindut cu 140 milioane de dolari, e de inteles de ce acest tablou si controversa din spatele lui suscita mare interes.

mai jos e un fragment genial din articol, in care autoarea, Lesley M. M. Blume, incearca sa o caracterizeze pe Ruth fara sa numeasca direct ce fel de om se spunea ca este. e minunata tehnica doamnei Blume de a descrie ceva, prin fapte, nu prin vorbe, iar tot articolul reuseste o performanta rara: vorbeste despre evaluari de picturi, despre critici de arta, despre context in istoria artei, pe foarte multe pagini, dar are suspence si e minunat- accesibil- placut de citit.

intregul articol aici

inainte de a citi fragmentul de mai jos, va rog sa nu o condamnati pe Ruth pentru alegerile ei; nu stiu cite dintre femeile pe care le cunosc ar fi rezistat tentatiei de a fi nevasta unui geniu. sau amanta.

In 1956, Kligman was a 26-year-old art student, working at a minor Midtown Manhattan gallery. A voluptuous former Seventh Avenue model, she was said to strongly resemble screen sirens Elizabeth Taylor and Rita Hayworth. Pollock biographers Steven Naifeh and Gregory White Smith state in Jackson Pollock: An American Saga that Kligman, as a child, had fantasized about becoming a great artist—and, just as frequently, about being “the wife or mistress of a genius.” Artist Audrey Flack recalls that in early 1956 Kligman befriended her and asked her to explain the nuances of the New York art scene.

“Ruth asked, Who are the best artists, who should I know, [and] in what order—one, two, and three?” Flack says. “I said, ‘Jackson Pollock, Bill de Kooning, and Franz Kline,’ and told her they all go to the Cedar Bar. She said, ‘I gotta meet Pollock.’ I took a piece of paper and drew a map. I told her, ‘This is where Pollock sits at the bar,’ and what he looked like. That night, she goes to the bar and meets him, all set for it. It was very, very pre-determined.” In her 1974 book, Love Affair: A Memoir of Jackson Pollock, Kligman would assert that her Cedar Bar meeting with Pollock had been coincidental, and that “he had meant so much to me for so long as a heroic figure.”

For Pollock, 1956 was a year of eclipse. To many in the art world, it appeared that the artist had passed the pinnacle of his career. The art critic Clement Greenberg—Pollock’s onetime champion—would later say that by this time “Jackson knew he’d lost the stuff” and was “never going to come back.” Pollock was drinking heavily and had fallen into an abyss of nonproductivity; he was in a “death trance,” according to another biographer friend, Jeffrey Potter.

Pollock’s marriage to Lee Krasner had dramatically unraveled. Krasner, enraged by her husband’s affair with Kligman, decamped to Europe that summer. Kligman promptly moved into the Pollock-Krasner home in the Springs, a hamlet in East Hampton—by some accounts, on the very day that Krasner boarded a transatlantic ocean liner. One source says that Kligman hung her clothes in Krasner’s closet and set up shop in her painting studio.

1987
teatrucasting la London National Theatre

casting la London National Theatre

mi s-a intimplat de 2 ori in viata sa fiu in comisia de casting pentru o piesa.

la sfirsit imi doream ca tinerii actori sa fi stiut cite ceva despre autor, despre piesa si – in general – despre rolul pentru care dadeau auditia. pentru ca nu prea stiau.

iata ce zice directoarea de casting de la London National Theatre

1874
american-sign-languageo rasplata neasteptata

o rasplata neasteptata

habar n-ai la ce iti folosesc lucrurile pe care le inveti, atunci cind le inveti.

***

putin mai devreme la iesirea de la metrou piata sudului, un copil cam de 6-7 ani urla ingrozitor spre disperarea mamei lui care trebuia sa se confrunte cu privirile dezaprobatoare ale trecatorilor.

am crezut ca e autist, pentru ca mama – aflata in genunchi, cu bagajele lasate pe jos – incerca sa aiba contact vizual cu el. m-am dus la mama si i-am zis ca o ajut eu cu bagajele, sa-l ia in brate ca sa treaca de portile cu bara de metal.

mama, recunoscatoare, mi-a zimbit si a inceput sa-i vorbeasca baiatului  in limbajul mimico gestual, asa mi-am dat seama ca de fapt grohaia cind plingea pentru ca era mut.

cind mama l-a luat in brate si copilul a fost cu fata la mine, i-am zis – si vocal si prin semne:

– vrei ciocolata? am o ciocolata.

copilul surprins ca vorbesc cu el, a incetat din plins pentru o clipa.

cind a trecut de bara metalica si eu am venit cu bagajele, i-am zis mamei lui ca acum trebuie sa-i dau ciocolata pe care o am. copilul mai miriia putin, dar a luat ciocolata.

– spune-i doamnei “multumesc”, i-a zis mama in limbajul semnelor.

cum copilul nu reactiona f tare, i-am facut eu semnul “cu placere” – se deseneaza o inima in partea stinga a pieptului.

copilul se uita tot mai curios si cu ajutorul mamei – cunostintele mele de limbaj mimico gestual sunt f limitate – am aflat ca il cheama Cristi.

– pe mine ma cheama aproape la fel, Cristina, dar nu mai stiu sa arat pe litere. ma inveti?

si cum mama i-a tradus ce spuneam, copilul m-a luat de mina, ne-am tras pe margine si mi-a aratat pe litere cum se zice numele meu.

desigur, am plecat prieteni si mi s-a parut ca momentul asta a fost ca si cum am primit cea mai mare rasplata pentru cit m-am chinuit in putinele lectii de limbaj mimico gestual pe care le-am luat acum citiva ani la British Council.

3992

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!