mai devreme ma aflam intr-un taxi care se strecura cu greu printre masini. ninge si asta complica mult traficul din bucuresti. aveam linga mine o cutie al carei carton era ca de dalmatian si era inconjurata cu o funda mare, albastra.

– mergem sa facem o fapta buna., am incercat sa ma scuz la taximetrist.
– da? pe frigul asta?
– ducem cadoul asta la niste oameni buni care le vor distribui la copiii care n-au. dar asa e, e mai greu sa-l ducem decit sa-l cumparam, cu vremea asta.
– sunt multi copii care n-au. dar ar fi trebuit sa-l duceti dvs personal, poate nu-l dau.
– il dau, ii stiu. sunt prieteni cu mine, sunt oameni buni. oameni care au plecat de jos si n-au uitat asta.
– asa e frumos, sa nu uiti.

ajungem pe grivitei, iese in strada Loredana de la Blogal Initiative, preia cadoul pentru proiectul ShoeBox sub privirile taximetristului care deschisese fereastra.

– baiat, 10 – 12 ani, scrie pe cutie, cum mi-ai zis.
– perfect.

ma intorc la taxi, plecam catre Universitate.

– ati facut o fapta buna., zice domnul taximetrist.
– am facut-o amindoi, ca m-ati ajutat sa ajungem pina aici pe viscolul asta.

zimbeste.

– nu stiti pentru cine e cadoul, nu?
– nu. au zis ca le lipsesc cadourile pentru baieti, asa ca am luat pentru un baiat.
– si el nu stie de la cine o sa primeasca, nu?
– nu. asta e spiritul craciunului, sa primesti daruri cu ceva magie in ele.

la intersectia cu Victoriei, intr-un ambuteiaj, taximetristul se intoarce catre mine.

– stiti care sunt cele mai frumoase cadouri? alea pe care nu ti le poti cumpara singur.

Zimbeste si stiu sigur ca in minte are imaginea unor cadouri pe care nu le-a primit niciodata.

– asa fac si eu cadouri, cu lucruri pe care nu si le pot cumpara cei carora le sunt destinate.
– asa mi-ar fi placut si mie in copilarie., adauga timid.
– si mie.

m-a lasat linga Sala Dalles pentru ca voiam sa cumpar niste carti. cind am iesit din librarie ningea si mai tare.

mergeam catre pasajul de la metrou si ma gindeam ca, acum 23 de ani pe vremea asta Craciunul insemna pentru mine mirosul de portocala. (nu-mi imaginam ca se pot gasi portocale si in alta perioada a anului). ca in zilele in care au urmat – cu tot ceea ce numim astazi Revolutie – Piata Universitatii mi s-a parut un loc indepartat, cu puteri nebanuite.

astazi vad Piata Universitatii zilnic cind ies din casa. a disparut magia si stiu ca puterile vocilor celor care se mai aduna din cind in cind acolo sunt, de multe ori (am vazut chiar eu), cumparate cu o felie de pizza.

astazi primesc cadouri prin curier de la oameni pe care nu i-am intilnit niciodata, dar care ma apreciaza pentru cine stie ce lucru am facut cindva – impreuna cu compania lor, sau nu.

dar, din fericire pentru mine, la fiecare zapada mare imi mai aduc aminte pulovarul de lina groasa, roshu cu un mare romb alb pe piept, tricotat de mine, un fel de moartea pasiunii pentru orice ar insemna feminitate, care mi-a fost haina de iarna pret de doi ani, in liceu.

cind am luat-o prin pasaj, sa ajung acasa, aveam un gind: viata se schimba. si te schimba.