cum pot fi mixate trailerele filmelor de Oscar intr-o poveste amuzanta si coerenta?
iata filmuletzul: o lectie despre puterea montajului cu efecte catre manipulare
Oscarul din perspectiva cistigatorului
pentru special Oscar S!MPA si citeva recomandari de carti.
mai intii un fragment dintr-o carte minunata Judi Dench and furthermore, ca sa simtiti putin din cum se vad Oscarurile pe dinauntru; cind esti cistigator.
“Robin Williams was presenting the award, and when he looked down to read the name, Michael squeezed my arm and said, ‘jude, you’ve got it’ just before we heard him say, ‘There is nothing like a Dame.’ he said he could tell by the look on Robin’s face. All I can remember after that is looking at Michael, standing up and kissing him, but I don’t remember walking up all those steps.
The only other thing I remember is Robin Williams curtseying; I don’t remember the speech, nor anything about how I got off the stage.
I Remember crying in a lift, completely overcome, and then meeting the immensely tall James Coburn, who had won Best Supporting Actor for Affliction, and having my picture taken with him, and then with Gwyneth, who won best actress.
(…) All the world’s press asking, ‘Why aren’t you waering diamonds?’ I said, “I’m not a diamond girl, I’m afraid.’
(…)
The next day Michael and Finty (nota mea , sotul si fiica) went home, but I had to fly to New York, where Amy’s View was due to open on Broadway. I was wandering about the airport at Los Angeles, and suddenly on air hostess came up to me and said,”whould you like to get on the plane early?’ So I said , would be very nice, anad she aid ‘well, you might find it tricky otherwise’
(…)
They put me in a first class seat, right at the front of the plane. The only thing that we had not thought of was that every single person had to file past me as they came on board. So there was a lot of shaking hands and taking photographs, until I felt I had met the whole of the plane.
I went to sleep on the floght, and when I woke up there were a lot of tick-on notes on the rug over me.”
*
cartea Judi Dench & furthermore nu a fost tradusa la noi, dar o puteti cumpara pe Kindle sau audio book de aici.
dintre cartile biografice ale actorilor care au primit un Oscar recomand din suflet
Al Pacino, in dialog cu Lawrence Grobel ( un minunat portret al actorului facut doar din tehnica interviului, cu interviuri realizate de-a lungul multor ani, dar si un manual despre tehnica interviului pentru cei care vor sa invete jurnalism)
Alan Alda – Sensul vietii intr-un pahar cu apa – despre actorie si lupta cu tine ca sa fii mai bun in meseria ta, scrise si spuse cu garda jos.
editor de vieti
cind editezi un text incerci sa fii plasa de siguranta pt cel care l-a scris; te asezi in mintea lui ca sa simti unde vrea sa duca povestea, ce vrea sa spuna cu faptele pe care a ales sa le ilustreze.
apoi citesti cu mintea limpede, iti pui intrebari pentru fiecare detaliu ca si cum te-ai uita la un pahar de pe masa din toate unghiurile, ocolind mobila. si-i pui intrebari celui care a scris textul, incercind sa-i aprinzi felinare pe drumul pe care-l are de parcurs pina cind povestea va avea forma pe care o va citi publicul.
e mai usor sa editezi textele celor pe care-i cunosti, pe care i-ai vazut si ale caror scrieri anterioare le-ai citit: stii felul in care frazeaza, le stii dantelele din cuvinte.
e mai usor sa editezi textele celor pe care-i simti pentru ca, daca sunteti ca vasele comunicante, daca informatia merge de la unul la celalalt fara pierderi majore, textul isi pastreaza energia cu care a fost gindit.
***
imi place sa editez texte. si sa mi se editeze textele. e o mare forma de siguranta si confort, oricit de greu e momentul in care primesti draftul si vezi ca mai ai mult de lucru. si ca sunt lucruri pe care tu le spui intr-un fel, iar ele nu sunt percepute asa.
un editor bun are mintea limpede si sufletul cald, te struneste pentru ce ai gresit, dar te si motiveaza sa o iei de la capat sa mai cizelezi la povestea ta.
mi-as dori, pe aceleasi principii, si-un editor de vieti.
zaharul ca drog
mi-a fost greu sa accept, dar dupa ce am inteles ca zaharul se comporta ca un drog, ciocolata sta in dulap iar greutatea mea nu mai e in pericol. maninc rational. nu va imaginati ca nu mai maninc deloc ciocolata.
(inca mai am un kg de slabit ca sa ma simt bine in pielea mea)
anul asta l-am inceput sub auspiciile dietei, ma rog nu chiar dieta ca la curele de slabire de prin reviste, ci mai degraba cu atentie la ce si cit maninc.
si-am inceput sa citesc despre ce fac unele alimente sau care sunt combinatiile daunatoare.
sa nu ma intelegeti gresit, nu ma privez mincare, nu m-am trezit peste noapte imaculata mincarii sanatoase – aseara, la cinematograf, am mincat citiva nachos cu brinza din cutia vecinei de scaun si m-am distrat cu floricele, marea mea bucurie cind merg la film:)
ce am descoperit insa si m-a socat este ca zaharul e un drog. consumat in cantitati respectabile, zilnic, da aceeasi dependenta ca alcoolul sau tutunul.
iar mie mi-e frica de orice drog, de orice lucru care mi-ar putea da dependenta.
(bine, mi-e frica si de dependenta de oameni. ramin in definitia lui Noica despre libertate “neatirnarea de oameni si lucruri”)
3 lucruri importante am invatat citind despre zahar:
1. uneori credem ca organismul nostru are nevoie de zahar, dar de fapt e deshidratat. asa ca un consum de apa in cantitati potrivite, reduce dorinta de a minca “ceva dulce”.
2. serotonina secretata de corp dupa ce am mincat ceva dulce, adica hhormonul fericirii, se poate obtine si din … sport si somn.
3. hrana de culoare verde – iarburile cum le numesc eu generic – aduce un aport de energie in corp care compenseaza dorinta noastra de dulce si astfel nu mai simtim nevoia de zahar.
eu m-am specializat intre timp in supe de mazare, praz, dar si in supe reci cu castravete, pere, telina si patrunjel. minunatie curata.
dar cum ziceam, nu va imaginati ca nu mai maninc deloc ciocolata. asa cum beau un pahar de vin din cind in cind, fara sa ma simt amenintata ca voi deveni alcoolica ( la tutun voi spune mereu NU), maninc si ciocolata, in cantitati mici din cind in cind. (iar ciocolata era rasfatul meu)
Pozitia Producatorului – Ursul de Aur la Berlin
In februarie 2012 am fost la filmarile pentru Pozitia Copilului in regia lui Calin Peter Netzer.
In sala Atelier a teatrului Odeon se filma o secventa cu Leontina Vaduva, Natasa Raab si Luminita Gheorghiu; momentul care urma sa rastoarne actiunea filmului: mama – Gheorghiu – era anuntata de cumnata – Raab- ca fiul ei a facut un accident de masina si a omorit un baiat.
In hol producatoarea Ada Solomon supraveghea discret desfasurarea evenimentelor si-i privea de la distanta pe jurnalistii care fusesera invitati la filmare. In prima pauza tehnica (se schimbau luminile si se reasezau camerele de filmat pentru o noua secventa), Ada a devenit gazda pentru jurnalisti si mama pentru echipa ei: a incurajat-o pe Natasa Raab sa raspunda la intrebari, a protejat-o pe Luminita Gheorghiu care nu trebuia sa apara in cadrele televiziunilor pentru ca transformarea ei sa fie o surpriza pentru spectatori in cinematografe.
Am vorbit citeva minute. Era preocupata sa gaseasca finantare pentru filmul lui Vali Hotea, Roxanne, pe care planuia sa-l produca in toamna.
Simbata seara, ascultind-o in minunatul discurs de multumire cind a ridicat Ursul de aur pentru filmul Pozitia copilului, mi-am adus aminte de cele citeva minute din holul teatrului Odeon. Era pe platoul de filmare, in priza, atenta la orice detaliu, orice ar fi afectat confortul echipei ei – de la regizor pina la actori-, dar se gindea si la ceea ce urma. La proiectul pentru care avea de muncit citeva luni bune pina sa stringa o suma decenta ca sa poata sa prinda viata.
Si cuvintele ei de pe scena festivalului de la Berlin – “sunt mai obisnuita sa fiu luptatoare decit cistigatoare” – au capatat intelesuri mai profunde.
***
Ada Solomon are 43 de ani, este inginer de profesie (a absolvit facultatea de instalatii) si conduce doua companii importante din industria filmului romanesc.
Una dintre ele e HiFilm, o companie care a produs filme romanesti cu multe premii internationale (Din dragoste cu cele mai bune intentii, Toata lumea din familia noastra, Medalia de onoare, Cea mai fericita fata din lume, Razboi pe calea undelor, Kapitalism – reteta noastra secreta etc), dar a fost si partener pentru coproductii germane sau italiene (MarNero, Tom Sawyer).
Cel de-a doua, Parada Film, e o companie de distributie creata impreuna cu 3 prieteni (unul dintre ei, sotul din dotare – regizorul Alexandru Solomon) care face magie in lumea filmelor de arta – prin campanii neconventionale reuseste sa aduca in sala spectatori in numar impresionant (filmul despre coregrafa Pina Bausch e cel mai bun exemplu).
Ada Solomom si echipa ei se afla si in spatele a doua festivaluri importante de film: OneWorld – un festival dedicat filmului documentar, si NexT , un festival de scurt metraje care are o sectiune speciala in memoria regretatului regizor Cristian Nemescu.
Acasa, in familia pe care a construit-o cu Alexandru Solomon, are doi copii – Filip, proaspat elev in clasa I si Marc, licean cinefil cu sute de filme vazute pe an, in ultimii multi ani. O “activitate” consumatoare de mult timp, dupa cum pot depune marturie toate mamele din lume.
Si cu toate acestea (adica, problemele pe care le aduc imposibilele finantari ale filmelor romanesti, lobby-ul in festivaluri internationale, zilele lungi de filmare, dedicatia pentru familie), Ada Solomon este un spectator fidel de teatru. Merge des sa-i vada pe regizorii tineri, sa descopere talente si sa se bucure.
***
In industria cinematografica romaneasca sunt citiva producatori femei cu succese notabile la nivel international. Oana Giurgiu (Libra Film), Anca Puiu (Mandragora) si Ada Solomon (HiFilm). Pe toate le leaga un detaliu: sunt sotii de regizor si au ajuns in industrie pentru ca noul val al filmului romanesc s-a dezvoltat antreprenorial, ca breslele mestesugarilor.
Dar au ramas in industrie si au avut succes, nu pentru ca au fost sotiile barbatilor lor, ci pentru ca intr-un fel aproape magic au gasit resurse nesfirsite sa impace nonconformismul si indirjirea regizorilor de a face film de arta, cu perseverenta diplomatica – asemeni unei picaturi chinezesti – de a aplica pentru fonduri la toate institutiile nationale si internationale, dar si puterea de a ramine tot timpul calme in orice situatie extrema de pe platourile de filmare. Si pentru ca au flerul sa stie ce scenariu poate fi un film bun si rabdarea exersata pe copiii de acasa, sa uneasca echipele chiar si cind membri lor au idei disjuncte.
In plus, e acolo o prietenie care e dincolo de concurenta distribuirii unor filme sau a obtinerii unui buget mai mare din mica visterie a CNC-ului. Familia Solomon merge in vacanta cu familia Giurgiu, iar Stefan – baiatul Oanei si al lui Tudor Giurgiu – e unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Filip, baiatul cel mic al familiei Solomon.
***
Simbata seara, romanii au vazut-o pe Ada Solomon la pupitrul premiantilor in ceremonia finala a festivalului de film de la Berlin. Vorbea rar, asezat, marcind cele mai importante momente din cariera ei, dar si din industrie: au inceput sa fie recunoscute femeile intr-o meserie a barbatilor, oamenii care n-au crezut in ea au ambitionat-o, distribuitorii filmelor de arta sunt tot mai rari si trebuie pretuiti.
Avea emotii; o tradau degetele mari care jucau o hora in causul palmelor asezate pe pupitru.
In dreapta ei era Peter Calin Netzer, regizorul filmului premiat, citiva pasi in spate erau Bogdan Dumitrache, unul dintre actorii principali ai filmului si Wong Kar Wai, presedintele juriului.
Era o metafora frumoasa acolo, una din rarele ocazii in care regizorul unor capodopere – In the mood for love, 2046 sau Chungking Express – era pus in umbra de romani.
“E din ce in ce mai greu si, probabil, daca ar fi trebuit sa facem filmul acesta acum in Romania, nu ar mai fi fost la acelasi nivel pentru ca nu mai avem suport. Cred ca politicienii romani ar trebui sa acorde mai multa atentie cinematografiei pentru ca este un ambasador real al tarii”, a spus Ada Solomon si publicul a izbucnit in urale.
In aplauzele acelea, din inima, carnoase, era confirmarea ca, mai ales pentru o tara ca a noastra, reusita unui film sta in pozitia producatorului, in verticalitatea si in ambitia lui de a transforma o idee pusa pe hirtie intr-un film pentru ca apoi sa continue sa se lupte dramatic ca el sa ajunga la spectatori.
Intre ceea ce vedem la festivitatile de premiere cind filmele romanesti iau trofee si momentul in care un scenariu bun ajunge pe masa unui producator care spune “as vrea sa fac filmul asta” e un drum care n-are nicio legatura cu covorul rosu. Un drum care seamana mai degraba cu Golgota, locul unde te rogi pentru fiecare secunda de viata a personajelor- un cent in plus pentru filmul tau, locul in care cauti solutii inimaginabile ca sa ai actorii / muzica / decorurile pe care le vrea regizorul.
Stiu ca ne e mai usor sa promovam regizorul si actorii dintr-un film, dar in Romania se fac filme mai ales pentru ca producatorii sunt nebun de perseverenti si ca regizorii sunt pe jumatate producatori.
*
Acum trei ani am fost pentru o zi la filmarile de la “Principii de viata”, un alt film produs de Ada Solomon. Ma aflam acolo pentru ca ma documentam pentru un profil pe care urma sa-l fac actorului din rolul principal, Vlad Ivanov.
Dupa a doua dubla, directorul de imagine, Liviu Marghidan i-a spus Adei ca au o problema cu una din camerele de filmare. Ea a scos telefonul si a inceput sa sune la case de productie sau studiouri de film in cautarea unui nou aparat.
Vorbea – din nou – calm, asezat. Ii zimbea directorului de imagine dupa fiecare telefon, ca si cum nu era nimic imposibil sa rezolve problema, desi tocmai primise un refuz: nu puteau sa le imprumute o noua camera. Actorii repetau in locatie, era o secventa lunga care necesita multe sincronizari si coordonari. Habar nu aveau de tensiunea care era in incaperea alaturata.
Dupa o jumatate de ora Ada a gasit rezolvarea si, in urmatoarea clipa dupa ce l-a anuntat pe Marghidan ca va avea in doua ore o camera noua, s-a intors catre mine si-a inceput sa-mi dea informatiile de care aveam nevoie pentru articol. Ca si cind n-ar fi fost o situatie de criza.
Imi pare foarte rau ca nu imi aduc aminte gesturile pe care le exprimau miinile ei atunci.
P.S. un pic din Ada Solomon de acasa, intr-o minunata poveste pe care a scris-o pentru un ebook cu povesti de Craciun pe care l-am publicat in 2011. Pentru ca, intr-un mod surprinzator pentru unii, un om atit de ocupat si care realmente a schimbat ceva in industria in care munceste isi gaseste timp si pentru lucruri si intimplari cu suflet.
Speranta moare ultima… sau nu dispare niciodata
text de Noemi Revnic
Pentru ca se apropie Oscarurile (in noaptea de duminica, 24 februarie spre luni, 25 februarie), astazi voi scrie despre un film care nu a fost premiat, dar care il are in rolul principal pe un actor premiat cu Oscar (pentru cel mai bun actor in rol secundar intr-un film minunat, “Good Will Hunting”): Robin Williams. Este vorba despre “Jakob mincinosul”, vazut in urma cu cateva seri la televizor, pe HBO.
Exact ca in prezentare, filmul m-a dus cu gandul la “Trenul vietii” si la “Vitta e bela”. Actiunea nu se petrece intr-un steitel (satuc, in idish) sau intr-un lagar, ci intr-un ghetto evreiesc, in miezul anului 1944, in Polonia, exact in perioada in care armata germana incepuse sa piarda din putere iar trupele SS erau ocupate sa curate ghetourile si lagarele cat mai repede, ca sa nu lase urme.
Initial nu am vrut sa vad filmul. Nu eram intr-o dispozitie sa ma intristez din nou si sa-mi amintesc de povestile din familia mea, de tomurile de documentare vizionate in clasa a XII-a pentru proba de bac la istorie in Israel. Dar Williams m-a fermecat cu fata sa bonoma si cu jocul simplu. In film, Williams este Jakob, un fost proprietar de cofetarie, renumit in ghetto pentru clatitele cu dulceata de caise. Atunci cand este trimis la comandament pentru ca ceasul unui soldat arata ora 8 seara (cand se dadea stingerea), ca sa dea socoteala pentru asta, in biroul ofiterului aude la radio ca se dau lupte grele in apropierea localitatii, intre trupele sovietice si cele germane. Scapat ca prin minune de la moarte, Jakob ii povesteste unui amic ce a auzit la radio si, exact ca in jocul “telefonul fara fir”, vestea se raspandeste repede printre locuitorii ghettoului, in varianta: “Jakob are un radio si asculta zilnic stirile”. Atunci cand medicul cardiolog, cel mai vestit in Polonia, devenit spalator de latrine observa ca nimeni nu s-a mai sinucis de cand cu vestea buna data de Jakob, ii propune acestuia sa nu nege faptul ca are un radio si sa continue sa le dea vesti optimiste oamenilor ramasi fara speranta si slabiti de foame si frig.
Jakob intra in acest joc atat de bine, incat sunt in film cateva scene delicioase, asa cum imi imaginez ca ar fi fost clatitele sale cu dulceata de caise. Mai ales scena in care o aduce pe fetita pe care mama sa o aruncase dintr-un tren al mortii chiar langa ghetto (in speranta ca aceasta va scapa de moarte) si pe care o ascunde la el in casa, in incaperea fostului restaurant si vorbeste pe mai multe voci, ca sa o convinga ca radioul exista si ca in curand razboiul se va termina si aceasta isi va revedea parintii. Numele de Jakob nu este ales intamplator. In Vechiul Testament, Jakob, fiul lui Isaac (si nepotul lui Avraham) si al Rebeccai, intemeietorul celor 12 triburi israelite, s-a nascut tinandu-l de picior pe fratele sau, Esau. Dar Jakob mai inseamna si “cel protejat de Dumnezeu”, “cel care da speranta”, exact cum a procedat si in film.
Finalul este exact asa cum vi-l alegeti voi, aveti doua variante. Eu am preferat-o pe cea mai optimista. Pentru ca am fost mereu de parere ca speranta moare ultima.
Cat despre filmele despre Holocaust, genocidul din Africa si alte orori, chiar daca a fost o vreme in care s-au facut in exces, asa cum o imagine face cat 1000 de cuvinte, sa nu uitam ca putem avea 6 milioane + de povesti. Pentru ca fiecare are povestea sa, nu-i asha? Eu sper ca aceste orori nu se vor mai repeta. Niciodata.
Si mai stiu de ce mi-a placut filmul. Exista o poveste care se asemana putin, dar cu final fericit, in familia mea. Matusa mamei mele, tanti Sally si sotul sau au fost in lagarul de la Dachau si au ascuns intr-o lada de paine o fetita orfana, timp de doi ani. Imi pare rau ca nu stiu cum o cheama si daca mai traieste, as fi vrut sa o cunosc pe “fetita” care acum ar trebui sa aiba vreo 70 de ani.
Va doresc un weekend plin de voiosie si de fapte bune.
*
Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.
schimbareee: un nou S!MPA
blogul meu simpatic isi schimba hainutele incepind e vineri 22 feb
vor fi mai multe interviuri, mai multe povesti si… surprize speciale pentru week end
e motivul pentru care pina vineri e cam liniste pe aici
abia astept sa va arat noul blog:)
War Witch la Grand Cinema Digiplex
daca as fi in locul vostru, miine – miercuri, 20 feb – as fi la Grand Cinema Digiplex, de la ora 20.00.
va avea loc prima dintre cele doua proiectii ale filmului War Witch nominalizat la Oscar 2013 pentru film strain. filmul nu va ajunge in cinematografele noastre, este o proiectie speciala in cadrul Saptaminii filmelor de Oscar care are loc la Grand Cinema Digiplex pina duminica.
fata care are rolul principal a cistigat premiul de interpretare anul trecut la Berlin, iar filmul este foarte puternic si foarte, foarte emotionant. uitati-va la trailer, dupa ce ajungeti la “am invatat ca lacrimile sa curga in interiorul ochilor pentru cind nu aveam voie sa pling”, sigur o sa vreti sa vedeti filmul.
a doua vizionare a filmului are loc vineri de la ora 22.45.
ne vedem miine la film.
afinitati, bloggeri si eurovison
TVR a decis sa faca un fel de concurs pentru online ca sa aiba bloggeri oficiali ai noii editii Eurovision.
cei care sunt interesati trebuie sa scrie un articol, sa-si arate entuziasmul pentru Eurovision si au sanse sa fie selectati printre cei 12 care merg la semifinale si finala.
ce e gresit aici?
afinitatea cititorilor si audienta blogurilor nu sunt deloc mentionate sau luate in calcul.
***
un calcul simplu, de bun simt, arata ca daca implici 3 bloggeri mari in promovarea acestui eveniment, audienta pe care ei o genereaza e de 5 spre 10 ori mai mare decit a sumei tuturor audientelor celor 12 bloggeri mici care s-ar inscrie in joaca “ia uite ce mult imi place eurovisionul”.
plus ca daca alegi – asta inseamna research, cautat si vorbit cu titularii de bloguri pe nisa muzicala – blogurile care au cititori cu afinitati catre concursurile de muzica, iti creste si business-ul ca primesti mai multe sms-uri de la cititorii din online.
***
nu stiu cine se ocupa de social media la tvr, dar ceva e foarte foarte gresit in abordare.
P.S. am prieteni care concureaza la Eurovision, sunt subiectiva. deci n-am sa scriu despre show ca nu e etic:)
****
Later edit: colegul meu de la Europa FM, Toader Paun, care are in grija partea de SM de la TVR, m-a informat politicos ca de fapt bloggereala de la Eurovision e un mix din bloggeri noi si cei cu vizibilitate. ca asa nu prea am dreptate.:)
un dar incredibil, multumesc Elena Ciric
stiti ca va povestesc mereu despre lucrurile care sunt nepretuite? despre darurile care inseamna mai mult decit diamante, case si masini, decit orice lucru material?
tocmai am primit un dar care e suprarealist, incredibil si minunat.
in cartea despre X Factor scriu la sfirsit in capitolul multumiri ca ii multumesc unei jurnaliste din America, Susan Orlean, care probabil nu va sti niciodata ca o informatie din cartea ei m-a ajutat sa dau o cheie noua unuia dintre personajele despre care scriam ( e vorba de Cheloo).
Elena Ciric s-a gindit cum ar fi ca jurnalista respectiva sa stie, a cautat-o si … i-a raspuns.
Sunt absolut sigura ca Susan s-a bucurat ca cineva, la celalalt capat din lume, a descoperit ceva intr-o carte de-a sa si ca i-a folosit in munca.
Dar stiti cum a fost sa vad eu mesajul asta?
***
eram in gara din Sighisoara, asteptind trenul sa vin acasa (am fost la Sighisoara dupa o poveste minunata pe care o veti descoperi in curind pe blog). am vazut tag-ul statusului Elenei de pe Facebook si m-am gindit “ce tare, mai sunt jurnalisti in Romania care o stiu pe Susan Orlean. probabil din gasca lui Cristi Lupsa.”
apoi am deschis postarea de pe blog, am inteles ca avea legatura cu mine si, instant, mi-au dat lacrimile.
oamenii care asteptau pe peron se uitau la mine; unii zimbind, altii ingrijorati. le-am zimbit, iar cineva mi-a zis ” lasa ca o sa-l revezi” si-am zimbit si mai tare.
***
bucuria mea n-a avut legatura cu orgoliu (daca as fi vrut sa ma laud in vreun fel la Susan Orlean, as fi cautat-o eu), bucuria mea – atit de mare incit mi-au dat lacrimile – are legatura cu gindul frumos al Elenei si cu intimplarea in sine care stiu/ simt ca a fost o bucurie si in partea cealalta a globului.
“I never dreamed a sentence in a story I wrote years ago in New York would make its way across the world and influence an accomplished journalist in Romania. What a wonderful world we live in!”
***
sunt in tren pe drumul catre Bucuresti si stiu sigur ca orele se vor comprima pina acasa. mi se pare ca zbor si am asa o energie de as putea sa alerg pe linga tren pina la Bucuresti.
iti multumesc mult Elena.
cea mai veche pornografie din lume
ieri a fost facut public desenul care reprezinta cea mai veche pornografie din lume. are o vechime de peste 3000 de ani.
stiu ca nu vi se pare pornografie, dar sa analizam putin.
Desenele Kangjiashimenji reprezinta un basorelief descoperit in regiunea Xinjiang din Nord estul Chinei. Ele au fost descoperite in 1980 dar desi sunt mentionate in citeva jurnale stiintifice nu au fost aratate publicului.
Desenul care are 100 de figurine (mai sus e un fragment din el) reprezinta un ritual de fertilitate. mina dreapta in sus , iar stinga in jos e posibil sa fi indicat o incantatie cu trimitere la cer si pamint.
Arheologii spun ca figurinele mai mari – mai largi – cu umerii ampli reprezinta femeile , iar barbatii sunt cei reprezentati cu triunghiuri mai mici cu picioare subtiri si cu penisul erect.
Cei care au desenat pe piept o figurina ar putea fi shamani.
In explicatii se spune ca una dintre figurine pare a fi bisexuala, dar nu am identificat-o.
***
stiu ca textul asta va fi precum cel cu filmele erotice care e vizitat zilnic de minim 100 de oameni si care descopera ca de fapt sunt niste filme de arta:) asta-i viata.
1 tratament – 1 ora – 1 masura la pantaloni pierduta
1 tratament – 1 ora – 1 masura la pantaloni pierduta
da se poate, exista solutia si inainte de a strimba din nas la a citi cele ce urmeaza, hai sa analizam contextul.
***
traim intr-o vreme in care vrem sa cumparam orice n-ar face viata mai frumoasa, in loc sa facem eforturi fizice si intelectuale pentru asta.
sa nu care cumva sa spuneti ca nu sunteti in povestea asta: aveti masina de spalat vase ca sa nu mai munciti voi ? / aveti cuptor cu microunde?/ mai degraba aruncati ceva cind se strica si cumparati un produs nou, decit sa incercati sa reparati? / sunteti gata sa dati copilului ipad-ul sau un desen animant ca sa-si ocupe timpul in loc sa stati voi cu el?/ in locul cartii preferati filmul?
sunt zeci de lucruri prin care se poate arata ca toti, macar o data in viata, am vrut sa facem ceva in forma cea mai comoda: sa depunem cit mai putin efort pentru a obtine cit mai mult.
asa e si cu sportul… sau slabitul.
***
dupa cum stiti, la inceputul anului m-am luptat cu 4 kg in plus, le-am dat jos, dar perseverez in a merge la Silhouette pentru modelare – am pierdut 3 cm in coapsa:)
reporterul din mine tot sapa pe acolo dupa tratamente pe care sa le incerc si am gasit unul senzational pe care doamnele doctor de acolo spun ca nu am nevoie sa-l folosesc, dar mi se pare atit de tare incit trebuie sa va spun despre el poate vreti sa-l incercati.
1 tratament – 1 ora – 1 masura la pantaloni pierduta = liposonix
echivalent unei liposuctii nechirurgicale care elimina grasimea fara chirurgie. Tratamentul este non-invaziv, de tip medical, nu de relaxare, si utilizeaza cea mai avansata tehnologie, care distruge pentru totdeauna tesutul adipos.
Aparatul actioneaza prin ultrasunete de mare intensitate, HIFU (high intensity focused ultrasounds), cu efect de distrugere a celulei adipoase. In timpul tratamentului nu se folosesc produse si este necesara o singura sedinta pe zona unde vrem sa slabim. Aparatul are rolul de a distruge definitiv celulele grase si obtinem o scadere de 1-2 masuri la haine. Aspectul pielii pe zona tratata este puternic si vizibil imbunatatit, pielea nu este “lasata” sau cu neregularitati, cum se intampla la multe liposuctii.
Tratamentul stimuleaza si producerea de colagen nou. Dupa tratament, tesutul de la suprafata capata cu 30% mai multa fermitate datorita ultrasunetelor. Efectul final se va vedea dupa 8-12 saptamani de la sedinta.(de atata timp are nevoie corpul pentru a metaboliza grasimile distruse). Pe aceeasi zona se poate lucra abia dupa 3 luni, daca mai e cazul. Procedura este opusa ultrasunetelor clasice care prin cavitatie doar scad in volum celula grasa (care ramane pe loc). Rezultatele sunt definitive, nu necesita dieta dar trebuie sa mentinem un regim de viata sanatos si sa avem grija la excesele alimentare.
eu fac alte tratamente in acest moment, poate va scriu zilele viitoare despre ele – cum ziceam rezultatele sunt foarte spectaculoase si, ceea ce imi place cel mai tare e ca, desi ar putea sa-mi ia banii pt toate lucrurile pe care vreau eu sa le incerc, vine cite o doamna doctor si-mi zice “asta nu e bun pt dvs. nu aveti nevoie de asa ceva”.
cum imi zic ca nu mai trebuie sa slabesc, desi dupa mintea mea un kilogram as mai da jos:)
cinti prost. bine ca scrii.
luni am primit un tort mare si frumos de la Romtelecom
au venit Charlie Chaplin si Marilyn Monroe la usa (pe bune, erau simpatici) si m-au anuntat ca Romtelecom are de acum incolo mai multe canale cu filme (unul cu scurt metraje care-mi suride mie – Shorts Tv) reunite sub numele Studiourile Romtelecom si o noua identitate vizuala .
de atunci m-am straduit sa marit cit mai mult din tort ca sa nu fiu tentata sa maninc eu prea mult din el.
mai devreme am fost la vecina mea de palier (70 si ceva de primaveri, simpatica tare); n-a fost zilele astea pe acasa si cum am auzit miscare hop si eu sa-i duc o felie generoasa de tort.
sun la usa, ii dau tortul, ride de mine ca nu mai maninc dulciuri, imi multumeste si, cind sa inchida usa, revine si-mi zice:
– la inceputul anului ai ascultat mult un cintec noaptea…
– aaa, da, scriam si cind scriu ma ajuta muzica. nu stiam ca a fost asa de tare si ca l-ati auzit.
– am insomnii, aud orice zgomot noaptea. nu cintecul era problema: tu. cinti prost.
i-am spus ca era un cintec simpatic si daca vrea i-l dau sa-l asculte. a inceput sa rida. m-am intors in casa, am deschis youtube, am pus cintecelul.
l-a ascultat si-a zis.
– mama, e bine ca tu scrii.
omagiu filmelor de Oscar
ca sa celebreze cea de-a 84 editie a premiilor Oscar care are loc in 10 zile, artistul Olly Moss a realizat ilustratii in care personajele unor filme de Oscar s-au transformat in statueta.
proiectul e minunat, il puteti gasi integral aici, acum va arat doar citeva statuete foarte usor de recunoscut din ce filme sunt inspirate.
e un minunat exemplu despre puterea filmelor, cit de mult fixeaza in mintea omului niste simboluri si imagini
aici toate filmele, cite puteti identifica?
top al celor mai frumoase filme de dragoste
pentru astazi la Europa FM m-am gindit sa fac un top al celor mai frumoase filme de dragoste, vechi sau noi, ca sa le mai dam sugestii ascultatorilor ce sa vada.
acum ca e valentine’s day.
eu am ales 3 filme:
Great Expectations
La Vita e bella
Eternal Sunshine of the Spotless Mind
si ma folosesc de blog sa vad care-s preferintele voastre ca sa ma inspir pentru interventia mea de la radio.
deci care e filmul de dragoste cel mai cel pentru voi?
“pentru mine, teatrul e totul”
stiu ca cei mai multi dintre voi il stiu pe Pavel Bartos drept prezentatorul energic si charismatic de la Vocea Romaniei.
da, e energic, e charismatic, face mult din show-ul ala pentru ca e foarte perfectionist si isi repeta fiecare replica, dar cu tot respectul pentru munca lui, pentru mine Bartos nu e ala de la tv, ci cel din teatru: de la Odeon.
am vazut acum interviul pe care l-a dat in proiectul special Silva Dark si ma bucur ca, in sfirsit, nu mai e prezentat drept zglobiu si cu glumele la el, ca in sfirsit e el, aseazat, relaxat care spune “pentru mine, teatrul etotul”.
Bartos e un super actor de teatru, maniac de profesionist si cu o energie teribila pe scena.
***
mai e ceva care-mi place foarte mult in interviul asta: e un moment in care povesteste cum a dat la actorie fara sa stie parintii lui si , inainte de el, isi aminteste despre momentele magice si rare cind veneau trupe de teatru la el in oras, in Miercurea Ciuc.
imi plac artistii care-si aduc aminte de magia pe care o simteau ei cind erau mici si se uitau la spectacole; daca nu uita asta si daca stiu sa o foloseasca oferind momente magice pentru alti copii, sunt dintre artistii frumosi.
***
eu am o teorie despre Pavel Bartos si despre cizelarea talentului lui: e dintre cei care in scoala a facut eforturi ca sa compenseze ceva ce el considera o slabicine (poate inaltimea sau poate a fost timid) si asa si-a fortat caracterul si charisma sa iasa la lumina.
uitati-va la interviul asta si neaparat, dar neaparat, sa va duceti sa-l vedeti la teatru.
un moment insufletit de Silva Dark.
Olive Juice – un cadou nepretuit de Valentine’s day
semnatara acestor rinduri citeste povestile de dragoste publicate de New York Times (Modern Love) pe care eu le postez in fiecare simbata dimineata pe FB. inspirata de ele, s-a gindit sa faca acest dar special: sa ne spuna noua povestea ei de dragoste, ca un cadou pentru sotul ei.
nu vrea sa-i spun numele, mi-a trimis povestea via Facebook, dar din toata inima o desemnez cistigatoarea concursului cel mai pretios dar de Valentine’s Day. diseara Chef Hadad va pregati o cina special pentru ea si sotul sau. (cb)
***
Olive Juice
V-ati gandit vreodata ca este o singura zi, o clipa chiar, care iti schimba complet cursul vietii? Si ca cel mai grozav este ca nu iti dai seama de asta decat poate multi ani mai tarziu?
Pentru minte ziua aceea a venit cand eram studenta in anul trei la facultate. Era ziua de sanziene, intr-o duminica. Am plecat dupa amiaza cu o prietena, iubitul ei si mama ei la un concert in aer liber. Imi aduc aminte ca mi se parea foarte „cool” ca mama prietenei mele sa ne ia bere si sa ne distram toti la aceeasi masa. Imi imaginam ca si eu voi fi o mama la fel de „cool” si voi fi prietena cea mai buna a copiilor mei.
Seara am ajuns acasa, am deschis calculatorul si m-am conectat prin dial-up la internet. Pe vremea aceea erau windows si yahoo messanger, nu facebook sau youtube. Si printr-o intamplare, pe care eu o numesc destin, am inceput sa vorbesc cu el. Destinul a facut ca eu sa vorbesc cu un fost coleg de scoala care era in Miami, iar el vorbea in acelasi timp cu vecinul lui de camera… Cei doi din Miami (fostul meu coleg si vecinul lui) au plecat si ne-au facut legatura.
Si am vorbit vreo cateva ore. Prostioare. Ca doi pusti de vreo 20 si un pic de ani. Aveam sa aflu ca el e din Constanta si ca ii place Michael Jackson. Mult.
In urmatoarele saptamani aveam o noua pasiune. Cum ajungeam acasa, cum ma conectam la net – imi aduc si acum aminte de sunetul scos de telefon, deh conexiunea era dial-up, si cel de la messanger care m-a anunta ca cineva mi-a trimis un mesaj – si vorbeam cu el despre orice si despre nimic.
Eu l-am descoperit pe Michael cand eram un copil, la inceputul anilor ’90, cand aparuse albumul Dangerous. Nu am fost mare fan, iar odata cu trecerea anilor nu prea m-a mai pasionat. Insa, de cand il intalnisem pe el, am inceput sa il redescopar pe MJ. Practic, m-am indragostit de el, cand imi scria in fiecare seara versuri din Michael si apoi ascultam impreuna melodiile lui. Cred ca am ascultam Speechless de mii de ori. Si au trecut asa multe seri toride, si la propriu si la figurat. Nu prea intelegeam ce se intampla cu mine. Eu, zapacita, mereu pusa pe glume si distractie, nu prea mai ieseam pe nicaieri si veneam acasa imediat dupa job, de parca as fi fost maritata cu copii.
Planurile mele de vacanta au inclus si o saptamana la mare, impreuna cu colegele de facultate. Si a venit si ziua aceea. Pe 3 august am coborat in gara din Constanta cu o palarie imensa, un sombrero, luat de la Festivalul de la Sighisoara. Toti ochii erau pe mine. Datorita sau din cauza (inca nu mi-am dat seama nici acum daca a fost de bine sau de rau) palariei, el m-a vazut inca de cand eram pe holul trenului spunandu-si : „ Doamne, ea e!”
Am stat la apartamentul uneia dintre colege si imi aduc aminte ca seara ne dadusem intalnire. Trebuia sa vina sa ma ia cu masina, iar in casa era agitatie maxima. Ma simteam de parca eram cu mama in concediu. „Unde pleci tu cu asta pe care l-ai cunoscut pe net?” „La cat te intorci?” „Draga, esti sigura ca e de incredere?” Toate intrebarile veneau de la prietenele mele, de aceeasi varsta cu mine, cu care de altfel facusem toate tampeniile in timpul facultatii.
Am iesit, ne-am plimbat pe faleza Cazinoului. Era o seara racoroasa de august, cu toate premizele unei intalniri romantice. Noi insa, eram ca doi straini. Ne asezasem pe o banca eu la un capat, el la celalat si simteam ca intre noi e un continent. Nu puteam articula doua cuvinte, el era foarte tacut si aveam impresia ca langa mine era un strain, desi stiam asa de multe despre el. Esec total. Fata de ce imi imaginsem eu ca o sa fie, lucrurile au luat o turnura la 180 de grade. Ne-am mai vazut o singura data in acel concediu, peste cateva zile, cand l-am chemat seara pe plaja si i-am zis scurt. „Nu cred ca a fost sa fie ceva intre noi. Eu prefer sa am totul sau nimic. Si daca nu a fost totul, mai bine nimic.” El a zambit usor, nu m-a contrazis si a zis doar atat. „Ok, cum zici tu.”
Concediul s-a terminat si m-am intors in Bucuresti, insa ii simteam lipsa. Am inceput din nou sa vorbim pe net, cu aceeasi dezinvoltura ca inainte de a ne vedea. S-a facut septembrie. Inima imi tresalta din ce in ce mai mult cand ma suna si ii auzeam vocea. Vroiam o noua intalnire. Simteam ca va fi altfel.
Intr-o sambata seara se adunasera niste prieteni la mine si incropisem o petrecere ad-hoc, ca in vremea studentiei. Am ras, am dansat, am baut si am petrecut. Am adormit care incotro, pe unde a apucat. Am dormit doar cateva ore si m-am trezit pe la 7 cu gandul ca in ziua aia aveam sa il vad. Am sunat la informatii si am intrebat cand era primul tren spre Constanta. La 9. Mi-am trezit toti prietenii si le-am zis ca trebuie sa plec de urgenta de acasa. In ciuda protestelor disperate am reusit sa eliberez casa. Am facut un dus, am baut o cafea si am luat metroul spre gara. La 12 eram in Constanta.
A venit si m-a luat cu masina de la gara. Era o atmosfera degajata intre noi acum. Ne-am plimat, am ras tare mult si am vorbit si mai mult. Am ajuns intr-un parc, mi se parea un fel de Herastrau al Constantei. Dupa ce l-am batut in lung si in lat ne-am asezat pe o banca. In fata noastra era lacul, in zare se vedea turla de lemn a unei biserici. Undeva, la cativa metri, erau niste muncitori beti pe care nu ii vedeam, dar ale caror voci nu creau tocmai cea mai romantica atmosfera. Acum stateam unul langa altul, nu la un capat si altul al bancii. Mie imi trancanea gura ca unei fete veritabile care nu se dezice de la a vorbi mult, spre exagerat de mult. Nu imi aduc aminte ce ziceam. Dar, imi aduc aminte ca in mijlocul discursului m-am trezit brusc intrerupta. Mi-a astupat gura cu cel mai romantic sarut pe care mi l-as fi putut imagina. Nu stiu daca a durat cateva secunde sau minute, mie mi se parea ca trece o viata. Dupa sarut mi-a zambit si mi-a spus: „Vorbeai prea mult, trebuia sa te fac sa taci cumva!” „Ai gasit cea mai buna solutie” i-am spus eu.
Asa a inceput povestea noastra. Au urmat apoi cativa ani cand traiam doar pentru week-end-uri. Ca venea el la Bucuresti, sau eu la Constanta, nu conta. Conta sa fim impreuna. Am invatat pe de rost ruta CFR intre Bucuresti si Constanta – Lehliu, Ciulnita, Fetesti, Cernavoda, Medgidia. Vinerea eram cea mai fericita. Ajungeam in jur de 11 seara si ne culcam de cele mai multe ori in zori. Ne uitam la filme, ne plimbam iarna pe malul marii, treceau anii peste noi si ne simteam ca niste proaspat indragostiti. Distanta avea si avantajele ei. Dar, invariabil venea si duminica. Simteam ca fuge pamantul de sub mine cand eu eram in tren, la geam si ma uitam la el pe peron care imi soptea Olive Juice. Era semnul nostru. Cand spui Olive Juice silabist, pe buze se citeste I love you.
Aveam doua vieti egal de frumoase. In timpul saptamanii, eram activa la job si seara cu prietenii in oras, iar in week-enduri aveam cea mai frumoasa viata de cuplu. Dar eu vroiam o singura viata in care sa se contopeasca totul. „ Cu rabdarea treci marea” imi spunea el si mie imi venea sa urlu „ Sa o ia naibii de rabdare!”.
Dupa aproape patru ani de relatie la distanta a facut pasul decisiv. A lasat familia si Constanta si a ales Bucurestiul pentru noi. „Ai grija ce iti doresti ca ti s-ar putea intampla” spune o vorba. Eu vulcanica, egoista si alintata de parinti m-am trezit locuind cu iubitul. Nu a durat mult si ne-am certat (bineinteles de la o prostie de care nici nu imi aduc aminte) iar eu tipam: „Sa te intorci acasa la tine, sa ma lasi pe mine in pace!” Dar pentru ca el a avut rabdare, m-a invatat ce inseamna sa traiesti impreuna, ca nu sunt doar eu, ca mai e cineva intr-un cuplu.
Anii au inceput sa treaca si in noua postura. Ne-am trait dragostea frumos, am plecat in concedii in tara si in strainatate. Am colindat muntii si colturi nestuite ale tarii, am fost la Barcelona sa vedem operele lui Gaudi, in sudul Frantei sa mirosim lavanda autentica, la Paris pe Rue Cambon 31, la celebrul apartament al lui Coco, personajul care ma fascineaza pe mine. Am trecut peste obstacole si greutati cu optimism si mult zambet. Ne-am facut si casuta noastra, un camin calduros si vesel.
In anul in care aniversam 10 ani de cand ne-am intalnit prima oara, fix in aceeasi zi de sanziene am zis Da la starea civila de pe malul marii din Constanta. Cununia religioasa am facut-o in bisericuta aceea intima din parcul unde ne-am sarutat prima oara. Pe verightele noastre nu este scrisa vreo data, sau numele noastre. Ne-am gandit ca oricat de tare ne-am ramoli vom tine minte ziua in care ne-am luat si cum ne cheama pe fiecare. Am inscriptionat doar Olive Juice. Pentru ca asta e tot ce trebuie sa ne reamintim in caz ca uitam. Mai e nevoie sa spun ca am ales Michael pentru dansul complet atipic de nunta? Dar, doar un pic din Speechless, ca eu sunt plangacioasa si nu era indicat. Am si acum biletul de tren de pe 3 august, pe care intentionez sa il inramez impreuna cu invitatia de la nunta.
Pentru noi ziua de Valentines era doar un prilej sa plecam pe undeva, sa facem o evadare in doi. De nenumarate ori glumeam pe seama celor pe care ii vedeam pe strazi de 14 februarie cu cate un trandafir rosu in mana, grabindu-se cu ganduri mari spre marele „date”. Nu suntem genul de cuplu in care el ii ia flori si bomboane, iar ea se imbraca in lenjerie sexy. Nu ca ar fi ceva rau in asta, doar ca noi nu suntem asa.
Anul asta, insa nu o sa putem pleca pe nicaieri. M-am gandit atunci sa ii fac cadou povestea noastra scrisa cat se poate de sincer. Si un multumesc. Pentru ca m-a invatat ce inseamna sa ai rabdare si inca o face, mi-a aratat ce e tandretea, m-a rasfatat si ma rasfata zilnic, are grija de mine si mi-a demonstat ca atunci cand ai ambitie si muncesti visul devine realitate.
Asa cum spun juramintele suntem impreuna la bine si la greu. Acum ne e greu. Foarte greu. Dar, asta doar pentru ca inainte de a ne fi bine din nou, trebuie sa luptam. Dar, stiu ca va fi bine!
nesigurantele barbatilor
ei rid de noi – ma rog, poate mai discret cu mici ironii daca-s educati – pentru ca putem sa spunem in citeva secunde cel putin 5 diete pentru slabit.
dar stiu mai bine decit noi, dintr-o privire, citi centrimetri are bustul nostru.
ce n-ar recunoaste ei niciodata, dar uite ca domnul Beckham i-a tradat, este ca si ei au nesigurantele lor (nu aia cu cit inseamna 12 cm, altele)
***
H&M a confirmat ca a fost folosita o dublura pentru cadrele cu fundul lui Beckham pentru ca sportivul se simtea nesigur:)
***
prilej ca sa ne gindim sa enumeram cam ce nesigurante , temeri despre propria persoana, au barbatii:)
va rog… completati la comentarii.
(da, stiu miine e Valentine’s Day si noi va iubim cu tot cu slabiciunile voastre… si voi pe noi)
cel mai pretios cadou de Valentine’s Day
ma streseaza mailurile multe pe care le primesc cu recomadari de cadouri de Valentine’s Day si-mi vine sa le raspund ca darurile cele mai pretioase sunt cele pe care nu le poti cumpara cu bani.
darurile adevarate sunt cele pe care doar tu le poti face si le faci din toata inima. uneori au legatura cu atentia si cu dragostea pe care o acorzi celorlalti, alteori sunt materiale si acopera o nevoie emotionala a celui care primeste.
*
imi place sa fac daruri pe care oamenii nu si le pot cumpara si, cu participarea exceptionala a lui Chef Joseph Hadad si a restaurantului Palladium, pentru Valentine’s Day fac cadou o cina pregatita special pentru un cuplu de Chef Joseph Hadad.
cum ati vazut in Top Chef , unde Chef Hadad a fost cel mai de temut dintre jurati. o cina pregatita pe personalitatea cuplului care cistiga acest concurs s!mpa de cel care a gatit pentru, Regele Juan Carlos, Madonna si Bill Clinton.
ca sa fii cistigator spune sau arata ce fel de cadou poti sa faci de Valentine’s Day, fara sa cumperi nimic.
concursul se inchide azi 13 feb, la 12 noaptea. raspunsurile le lasati la comment.
***
pentru cei care nu cistiga, dar vor sa-l intilneasca pe Joseph Hadad va mai spun ca restaurantul Palladium are de astazi un meniu nou, iar de Valentine’s Day sunt citeva surprize speciale in meniu.
Evelin – un medic care daruieste
dam des stiri cu medici care iau spaga. sau cu medici carora, din erori medicale sau nu, le mor pacientii. dar nu dam stiri despre medicii frumosi din tara asta: care se lupta pentru fiecare secunda de viata in plus pentru ceilalti.
ca pacienti, avem o relatie de iubire si ura cu medicul care ne trateaza: ne punem toate sperantele in el/ ea – ii credem superoameni, iar cind ne-am facut bine nu mai vrem sa ne amintim de ei – sunt parte din momentele noastre de suferinta.
dar rareori, si doar daca avem pe cineva aproape, in familie, ne gindim la medici ca la noi: oameni din carne si oase, cu suferinte, temeri, pasiuni.
*
Evelin Corocea are 25 ani si e medic rezident la Spitalul Grigore Alexandrescu. E dintre medicii care nu iau, ci care dau. Timp, resurse, energie. E dintre oamenii din aluatul bun.
Cind era mica voia sa se faca mireasa, dar cind a crescut si-a dat seama ca iubeste medicina –“Mi-am dorit sa fac ceva pentru oameni intr- un domeniu care chiar conteaza” – si-a ajuns la pediatrie. In locul cel mai fierbinte al medicinei pentru ca, daca – in teorie – fiecare viata care incepe se si sfirseste cindva, in mintea unui parinte nu poate exista raspuns la intrebarea “de ce sa plece copilul meu?”
“Cu parintii poate fi dificil, in mare parte din cauza sistemului care nu permite medicilor sa petreaca suficient timp cu familia. Nu pot spune ca ii inteleg pe deplin pentru ca nu am copii, insa observ ca majoritatea medicilor cu care lucrez incearca sa intre in pielea lor si sa le explice cat mai accesibil boala copilului si ce ar trebui sa faca.”
Mai lucreaza inca la detasarea emotionala care e parte integranta din job description -ul unui medic si se concentreaza pe “cum sa fac sa le fie bine” , dar recunoaste ca cel mai greu ii e cind vede copii abandonati.
Anul trecut, in mai, o prietena, Camelia Rusu, a fost diagnosticata cu leucemie. O stia din facultate, au acelasi grup de prieteni si -a inceput sa simta o presiune la care noi, pacientii, nu ne gindim.
“Ca medic, te gandesti prima oara la ce e mai rau. Sa vezi pe cineva drag intr o situatie disperata si sa realizezi ca orice ai face nu tine doar de tine e trist pentru toata lumea… Sentimentul de inutilitate e mai accentuat. E un fel de ironia sortii.”
S-a mobilizat impreuna cu prietenii sa o ajute pe Camelia sa stringa cei 150.000 de euro necesari transplantului.
Are un salariu de 950 de lei, dar n-a apucat inca sa ia prima leafa, asa ca facturile si restul cheltuielilor sunt acoperite cu ajutorul parintilor si, ca sa o ajute pe Camelia, si-a amintit ce a invatat din spital: in situatii extreme oamenii isi arata curajul. S-a intors la una din pasiunile copilariei – desenul – si si-a facut curaj sa-si faca publice desenele ca sa le vinda.
A avut mereu confirmarea ca e talentata la desen (a luat premii la scoala, parintii au prieteni artisti care au incurajat-o), dar nu s-a gindit la o cariera in asa ceva pentru ca… arta e subiectiva. Acum, un muzeu din Statele Unite i-a cumparat o lucrare.
Deseneaza serile in timpul saptaminii sau zile intregi in week end, oricind are timp. Lucreaza pe foita de argint din care zboara bucati mici prin toata casa si e, uneori, inconjurata de mult praf de la pasteluri. Cu o cafea sau un pahar de vin alaturi, neaparat muzica, ciocolata.
O ajuta pe Camelia, dar se ajuta si pe sine.
“Fiecare desen reusit sau nereusit e o parte din ceea ce simt atunci… E ca un jurnal, de aceea multe desene raman pentru mine. Da, ma descarc de anumite stari acumulate in mare parte in spital… E ca si cum as vorbi cu un prieten care intelege tot ce vreu sa spun si nu pune intrebari.”
Motivul pentru care scriu despre Evelin e simplu: e un om bun care face fapte frumoase si merita sa i se intimple lucruri frumoase.
Dragi prieteni din multinationale, agentii de publicitate, dragi iubitori de arta sau, pur si simplu, dragi oameni din aluatul bun,
Cumparati-i o lucrare. Investiti intr-un artist talentat si faceti si o fapta buna.
***
Evelin mi-a zis ca e uimita cum s-a dus vestea ca deseneaza ca sa-si ajute o prietena (si eu am aflat despre ea de la un prieten) si ca spera sa stringa cit mai multi bani pentru Camelia.
Dar eu, care cred ca uneori lucrurile se intimpla in viata ca sa poti sa te descoperi, sper ca reintoarcerea ei la desen sa nu fie intimplatoare. Si sustinerea voastra, daca va plac lucrarile ei, poate confirma asta.
Asa ca duceti mai departe povestea.
Puteti sa-i vedeti lucrarile lui Evelin Corocea pe pagina ei de Facebook. Daca vreti sa faceti donatii direct in contul Cameliei, o puteti face aici.
portretul e facut de Evelin si o reprezinta pe Camelia