update: filmul Camille Claudel 1915 intra pe ecranele din toata tara in 24 ianuarie.

ma intreb citeodata de ce un om isi doreste sa se faca actor: are legatura cu dorinta lui de expunere, cu ego-ul sau cu dorinta lui de a cobori adinc prin sine in locuri in care poate n-ar ajunge in propria viata.

daca e varianta a doua, intrebarea continua cu “de ce sa vrei sa te chinui in halul asta?”

*
am vazut astazi Camille Claudel 1915, filmul in care Juliette Binoche este Claudel, fosta amanta si muza a lui Rodin, acum in spitalul de nebuni in care a internat-o familia ei.

filmul se uita la Camille cea din spital, dupa ce a depasit crizele de paranoia, linistita, serena, un ajutor pentru maicute cind e vorba de ceilalti bolnavi majoritatea cu retard sever.

dar sunt tensiuni interioare care par ca sunt gata explodeze si le simti in trecerea ei de la ris la plins cind se uita la o caricatura de piesa de teatru pe care o pun in scena bolnavii. in primele secunde ride, amuzindu-se de pronuntiile defectuoase si de lipsa de memorie a “actorilor”, dar cind textul – exprimat in cuvinte simple ca sa le tina minte bolnavii – face racord cu o posibila casatorie, ea isi aduce aminte de Rodin si izbucneste in plins.

asta e una dintre cele 3 secvente in care Binoche arata ca e una dintre cele mai talentate actrite din lume. ca te lasa sa o vezi pina in adincul sufletului si ca are puterea sa scoata de acolo toata durerea, frustrarea, neputinta, disperarea pe care nici macar nu ti-ai imagina ca le poate duce un om.

mai e o secventa la inceputul filmului cind il roaga pe medicul din spital sa o lase sa plece acasa. e filmata la plan american si spune un monolog care te sfisiie pe dinauntru. nu se misca, doar ochii si muschii fetei arata durerea.
si mai face asta aproape de final cind cadrul devine mai strins, e doar pe chipul ei, si spune cam aceleasi lucruri in fata fratelui ei cerind din nou sa poata sa iasa din spital.

ca spectator te uiti, ai lacrimi in ochi, simti toata durerea si suferinta care trec pur si simplu prin ochii lui Binoche si, cind pleci din sala, te intrebi: cum poate sa faca asta? cit de mult se chinuie ca sa arate durerea asta intr-o forma atit de simpla si de sofisticata in acelasi timp? fara nicio nota in plus, fara nicio istericala.
e incredibila performanta actoriceasca.

desi filmul incepe cu Binoche goala, la propriu, pentru ca maicutele ii fac baie, in secventele astea de actorie maiastra e infinit mai expusa si mai vulnerabila si mai autentica.

*
pentru cei care nu stiu povestea iubirii dintre Camille Claudet si Auguste Rodin (am mai scris despre filmul care se ocupa de prima parte a acestei relatii si o are pe Isabelle Adjani in rolul principal) citeva detalii: Camille, si ea o sculptorita talentata si ambitioasa, a fost mai intii eleva si apoi amanta, prietena si confidenta lui Rodin. erau amindoi doua temperamente foarte puternice si foarte competitive, ea il provoca si nu ceda niciodata in disputele artistice.
relatia a sfirsit cind, dupa mai bine de 15 ani, si-a dat seama ca Rodin nu va renunta la sotia lui si nu se va casatori cu ea. cind relatia s-a incheiat Camille a facut o depresie si orgoliul ei a facut-o sa declare ca multe dintre ideile lui Rodin au fost de fapt ale ei si ca sculptorul vrea sa o omoare.

in viata reala, nu in versiunile romantate puse in filme, iubirea dintre Rodin si Claudel spune o poveste frumoasa si trista despre doua caractere creative puternice care n-au vrut sa cedeze niciun pic din orgoliu.

sunt multe dispute despre cine si cum avea dreptate, eu ma aflu in tabara lui Rodin, asta pentru simplu fapt ca mai tinara Camille cind a intrat in viata lui a facut-o ca muza, deci sursa de inspiratie, numai ca pe parcurs orgoliul ei creativ a fost mai mare. plus ca menirea unei femei e sa ocroteasca, sa creeze un cadru/cocoon protector pentru sotul/iubitul ei, dar dra Claudel- constienta de talentul ei- a vrut sa fie cel putin la fel de celebra ca amantul ei si cind nu i-a reusit asta, s-a suparat foarte tare. oricum ar fi fost, nici Rodin n-ar fi fost ceea ce este astazi, fara Camille, si nici ea n-ar fi fost ceea ce a fost.

pentru mine relatia lor e o lectie frumoasa despre cine si cum ar trebui sa cedeze intr-un cuplu de creativi, in negocierile zilnice.

daca va pasioneaza subiectul cautati-i scrisorile lui Camille. e acolo material didactic mult:)

***
filmul Camille Claudel 1915 poate fi vazut DOAR MIINE la Institutul Francez de la ora 20.00, in cadrul Festivalul Filmului Francez la Bucuresti. si va rog tare tare sa va duceti. e una dintre cele mai frumoase interpretari actoricesti pe care le-am vazut vreodata.

altfel, cind ma fac mare as vrea sa fiu Juliette Binoche. sa am curajul ei de a face lucrurile total, pina la capat.
si mai sper ca in viata asta sa am sansa, sa se intimple o minune, sa o intilnesc.
iar eu cred in minuni.