Monthly Archives : June 2014

somnDespre durere

Despre durere

Cei care au trait dureri fizice intense, din cauza unor maladii sau accidentari, marturisesc ca perioada de liniste intre secventele dureroase, sau momentele de dupa ce durerea a disparut definitiv sunt percepute ca o eliberare. Ca o usurare.

In cazul migrenelor de exemplu, cind durerea poate fi atit de mare incit are efecte secundare precum voma, senzatia este de pierdere in kilograme, de “a fi mai usor” la propriu, mai “fluid”, dupa ce criza a trecut.

Perioada “fara durere” e atit de placuta in comparatie cu iadul prin care tocmai s-a trecut incit, dupa ce organismul se incarca (in prima faza e o senzatie de sfirseala, de oboseala care pare ca vine din lupta cu durerea), apare un fel de bucurie, de placere.

E o voluptate in momentele de dupa durerea fizica (si nu e vorba neaparat de exprimarea ei sexuala).

Dupa ce ai trait o durere pe care nu ti-o puteai imagina ca o poti duce, ti se pare ca esti mai usor, esti mai vesel, esti liber, esti victorios.

Din experienta celor care se confrunta cu durerile fizice intense putem invata oricind lucruri despre durerile emotionale, despre cum sa depasim “metaforele” (d)in durere.

Pentru ca daca lasi durerea emotionala sa se duca pina la capat, o traiesti asumat, confruntindu-te cu ea, neprotejindu-te,  dupa ce corpul, mintea dar mai ales sufletul se vor fi recuperat din vlaguiala, ele vor deveni mai usoare, mai libere si vor simti placerea mai intens.

Poate de asta exista doliul si consumarea lui  – asumata, sprijinita de cei apropiati – cind moare cineva drag. Poate de asta trebuie consumata pina la capat durerea unei despartiri.

Asa se face ca felul in care ne comportam in confruntarea cu durerea e parte din lectia pe care o invatam despre limitele noastre

5720
antoinebruy1foto: serenitatatea vietii in salbaticie

foto: serenitatatea vietii in salbaticie

de ceva vreme spun ca vreau sa ma duc sa traiesc intr-o pestera pentru o vreme, ca sa cobor ritmul interior si ca sa ma indepartez putin de oameni. gindesc la oboseala, desigur dar astazi am primit de la un prieten – care spera ca o sa ma sperie imaginile oamenilor care traiesc in salbaticie – proiectul minunat al unui fotograf francez.

Scrublands se numeste proiectul fotografului Antoine Bruy si e realizat din cadre surprinse cu cei care traiesc in salbaticie, dupa ce fotograful a petrecut citeva zile cu ei, si-a trait muncind alaturi de ei.

nu m-a marcat saracia (sunt zone in romania care arata ca in fotografiile francezului si sunt in apropierea oraselor, nu in salbaticie), ceea ce m-a impresionat profund e serenitatea, luminozitatea de pe chipurile oamenilor. sigur, contribuie si maiestria fotografului (felul in care foloseste lumina), dar ochii si trupul lor spun mai multe despre serenitate decit orice altceva.

 

 

 

intregul proiect poate fi gasit aici

2455
MelGibsonBraveheart1FOTO: mari actori fata in fata cu rolurile care-i urmaresc in viata

FOTO: mari actori fata in fata cu rolurile care-i urmaresc in viata

ca si in muzica, si in film  actorii se intilnesc cu cite un HIT, un rol care-i urmareste in viata indiferent de orice altceva ar munci.

banuiesc ca e o parte de bucurie dar si de incruntare in intilnirea fata in fata cu rolul respectiv peste ani, pentru ca dupa reperele actorului sigur exista si alte prestatii actoricesti mai bune in munca lui, dar nu poate nega rolul care l-a facut celebru.

iata citiva actori foarte mari la reintilnirea cu rolurile care-i urmaresc prin viata, intr-un proiect fotografic pentru revista Empire.

Arnold Schwarzenegger – Terminator

 

Laurence Fishborne – Matrix

Daniel Radcliffe, Emma Watson si Rupert Grint – HarryPotter

Ben Stiller -Zoolander

 

Anthony Hopkins si Jodie Foster – Silence of the Lambs

Clint Eastwood si MorganFreeman – Unforgiven

4964
shutterstock_168590576Concurs DayDreaming: in ce culori din natura ti-ar placea sa ai o rochie

Concurs DayDreaming: in ce culori din natura ti-ar placea sa ai o rochie

Nu cred ca exista femeie care sa nu fi fost fascinata de culorile pe care le vede in natura si de combinatiile coloristice pe care le ofera fiecare anotimp si fiecare colt al planetei.

De fiecare data cind vad cite o combinatie uluitoare (toamna ma fascineaza pe mine cel mai tare, poate si pentru ca sunt nascuta toamna) ma gindesc cam cum ar fi sa am o rochie sau o bluza asa.

Sau cum ar fi o rochie precum ciuperca asta

 

n-am nici cea mai mica indoiala ca marii designeri se inspira din natura si pentru culorile noilor colectii . dar si pentru designul creatiilor lor.

exista un proiect al unui britanic, Joseph Ford care a fotografiat peisaje si le-a pus fata in fata cu obiecte vestimentare care au trimitere clara la inspiratia directa:)

 

 

iar asta inseamna ca mai sunt si altii care vad ca natura e punctul de inspiratie de baza pentru ceea ce imbracam .

mie mi se pare  ca natura e  profesorul suprem de rafinament pentru ca echilibrul ei face ca toate culorile dintr-un peisaj sa aiba rostul lor.

*

Impreuna cu Dove Invisible Dry va propun un exercitiu de imaginatie. As zice chiar – un voluptos exercitiu de imaginatie: aratati-mi fotografia cu peisajul, floarea sau elemental din natura (poate sa fie fluture, animal, pasare, peste) care va inspira atit de tare prin coloristica lui incit v-ati dori mult sa aveti o rochie asa si spuneti-mi cum va simtiti in culorile voastre preferate.

Alegem 5 dintre raspunsuri si le premiem cu seturi Dove Invisible Dry, testat pe 100 de culori.

Practic va invit sa visati putin la cele mai frumoase culori pe care vi le imaginati inspirate de natura si… va premiez pentru visul vostru:)

Lasati fotografia printr-un comentariu la acest post sau, daca e o fotografie care se afla in arhiva personala trimiteti-o pe cristina.bazavan la gmail.com.

Stabilim cistigatoarele pe 3 iulie. Succes la Day Dreaming. Sa visati in culori frumoase.

*

P.S. eu mi-am facut o rochie in culori asemanatoare cu ce e in foto de mai jos, dupa o excursie in Ibiza, in locul unde am facut fotografia, in croiala la fel de abrupta. “in colturi”:)

 

foto cover, shutterstock – nature landscape

4251
shutterstock_161481803despre performanta: cunoasteti romani valorosi?

despre performanta: cunoasteti romani valorosi?

Oamenii care fac performanta au ceva pe dinauntrul lor care aparent ii ajuta intru depasirea limitelor; putem sa numim ambitie, dar nu e doar asta; e un amestec de “pina unde poate merge mintea/corpul meu” cu “voluptatea unei victorii” care nu e la vedere, nu e in topuri, e in propria persoana cind s-a trecut la nivelul urmator.

Dar “acest ceva” ii si incurca. E factorul care pune presiunea cea mai mare pe ei si le aduce in minte gindul “sa nu-i dezamagesc pe cei carora le pasa (antrenor, profesor, familia etc)”. Performerii se incarca in egala masura din bucuria si laurii victoriei publice, ca si din aprecierea profesorului, antrenorului. Aprecierea asta e drogul cu care functioneaza, de care depind, cu mult inainte de a cistiga vreo medalie.

In pregatirea (lupta) pentru performanta cea mai inalta se formeaza cele mai profunde legaturi – n-ai putea sa le numesti “mentorat”, nici “prietenie” – e acolo un amestec de parinte-prieten-mentor, omul caruia ii spui tot ca sa-ti creeze confortul pentru a crea performanta, dar ca sa si apese pe punctele pe care nici nu le cunosti ca sa poti sa mergi mai departe, si mai departe.

Nimeni nu poate face performanta de nivel national/mondial de unul singur, dar ajung campioni adevarati doar cei care stiu sa foloseasca echipa din spate ca o completare a muncii lor, nu ca unicul punct de sprijin care sa-i ajute sa rastoarne Universul.

*

Cred cu tarie ca toti cei care au facut performanta intr-un domeniu, daca o vor lua de la capat ar putea face performanta si in alt domeniu: pentru ca stiu sa lucreze cu propria minte si/sau propriul trup, pentru ca le curge prin vene ritualul disciplinei.

*

Zilele astea Olimpicii la Matematica pleaca la Olimpiada Internationala la care anul trecut au obtinut 6 medalii – trei de argint şi trei de bronz – si-au adus acasa de-a lungul anilor zeci de alte medalii.

Tinerii acestia sunt cel mai bun exemplu despre ce inseamna sa te lupti cu mintea ta si sa te incarci din validarea celorlalti.

Invata ani in sir, sustinut, cu seriozitate (nu va ginditi ca fac probleme la matematica tot timpul, e o prejudecata asta – multi dintre olimpicii la matematica v-ar uimi cu abilitatea lor de a cinta la un instrument sau cu pasiunea lor pentru limbi straine sau poezie), se intilnesc in lot unde au profesori absolut minunati care le sunt mélange-ul acela de prieten-mentor-profesor si ii ajuta sa-si impinga limitele mintii, iar la final se bucura frumos, lipsit de orgolii, de validarea unui grup mic de oameni (cel mai adesea prietenii si familia).

*

Ma bucur ca BCR a decis sa  se uite la Lotul Olimpic de Matematica la fel ca la sportivii olimpici si sa le fie sponsor tinerilor din lot, sustinindu-i pe drumul lor catre performanta.

Ma bucur pentru ca astfel tinerii acestia primesc o validare de care au nevoie ca sa ia in calcul sa ramina in tara, dar si pentru ca printr-un proiect inteligent o sa-i puteti cunoaste si voi pe olimpici.

*

Spuneti-mi romani pe care-i stiti ca au facut performanta la nivel mondial pentru ca au muncit sustinut, cu bucuria de a-si depasi propriile limite, inainte de orice alta validare.

E unul dintre acele momente in care aratam ca romanii pot face performanta, ca sunt facuti din aluatul campionilor, au doar nevoie de sustinere si recunoasterea societatii.

Fiecare dintre cei care va comenta si va povesti despre un roman valoros, din orice domeniu, care a facut performanta va avea bucuria (credeti-ma ca va fi o mare surpriza si o bucurie) sa se intilneasca fata in fata cu bunul simt al olimpicilor la matematica la intoarcerea lor de la olimpiada de la Cape Town.

Cea mai emotionanta si frumoasa poveste va fi premiata in plus cu un premiu surpriza din partea BCR.

*

Bafta olimpicilor.

Felicitari BCR ca ai ales sa sprijini Lotul Olimpic de Matematica.

Succes voua la comentariile care vor dezvalui povesti ale romanilor care au facut performanta.

Nimic nu e mai motivant in lupta cu propriile limite decit sa stii ca sunt oameni care sunt mindri de tine.

 

foto cover via shutterstock, cuvint cheie “champion”

1943
kulinarium sibiuintilniri nepretuite, part 7: acasa

intilniri nepretuite, part 7: acasa

cind ma aflu in deplasari lungi cu treaba mi se face dor de “acasa”.

pare straniu la prima vedere, pentru cei care ma cunosc, pentru ca sunt dintre persoanele care nu au simtul proprietatii pt nimic si m-as putea muta oricind in alta casa (care sa aiba lumina si poveste) sau as renunta oricind la orice obiect din casa daca si-l doreste cineva neaparat.

dar cind sunt in deplasari, si sunt foarte obosita de la multa munca, ma incarc din ceea ce inseamna acasa pentru mine, iar asta intotdeauna se traduce cu “prieteni”. ma incarc din discutiile cu prietenii, mai exact din tacerile alaturi de prieteni si din imbratisarile lor.

cind nimeni dintre prietenii mei nu se afla pe aproape, trisez cu ceva ce-mi aduce aminte de copilarie; o prajitura, o mincare speciala, o aroma.

*

la Sibiu , in cele 10 zile de FITS, in care – pentru ca aveam multa treaba – ajunsesem sa ma trezesc nu la 6 cum obisnuiesc ci, pas cu pas, cu cite 20 de min mai devreme si mai devreme pina am ajuns la 4 si jumatate:)

pentru o zi “acasa” a insemnat laptele de pasare de la Kulinarium, un restaurant nou deschis in Piata Mica.

locul e foarte simpatic si-are bucatarie si romaneasca si europeana, dar cel mai tare si mai tare e de departe laptele de pasare, facut la cuptor. chef-ului de acolo ii place sa experimenteze si daca ajungeti in Sibiu, stiti ca Piata Mica e magica, asa ca treceti si pe la Kulinarium si cereti laptele de pasare.

*

1319

putina geometrie… cum nu se invata la scoala

cind e vorba de nuduri cele mai multe fotografii sunt in sabloanele geometriei (si gravitatiei). ne ajuta trupul uman care are multe sinusoide.

exista insa si fotografi care stiu sa iasa din sabloane si avem fotografii ca aceasta

howard schatz e fotograful si ca el sunt foarte putini

iata insa citiva fotografi, nu la fel de celebri, care au incercat putin mai mult de la a fotografia trupul uman, fara haine


hanu perala


roby de maria – fotografia se cheama SkYin & Yang


maurice de vries

1616
Hollywood-signsondaj: ce film vreti  sa vedeti intr-o Seara Americana PE Promenada

sondaj: ce film vreti sa vedeti intr-o Seara Americana PE Promenada

dupa atitea meciuri, zic sa profitam putin de pauza care va sa vina si pe 6 iulie sa mergem… la film.

cum e dupa 4 iulie si Ziua Americii, si cind vorbim de filme primul loc care ne vine in minte e Hollywood-ul, cum ar fi o seara a filmului american PE PROMENADA?

am pus la cale o impacare cinematografica impreuna cu Cristian Manafu (stiti disputa noastra carePEcare) si pe 6 iulie, cu ajutorul simpaticilor de la McDonald’s care pregatesc Saptamini Americane inspirate din filmele americane, aducem un pic de America si de Hollywood in cel mai simpatic loc din Bucuresti, in aer liber.

dupa cum stiti deja, noi functionam pe democratie. facem propuneri de citeva filme, le votam si ce se alege, vizionam.

o sa fie super distractie, o sa avem super prieteni invitati (plus ca acum ne unim fortele, nu mai facem tumbe ca sa vina mai multi invitati la unul decit la celalalt) si sper sa vreti sa va distrati cu noi din nou.

va invit asadar sa votati aici, ca sa stim ce v-ati dori sa vedeti in Seara Americana PE Promenada.

Ce film american doresti sa vezi PE Promenada?
  
pollcode.com free polls 

impreuna cu voi alegem filmul, iar de restul – si va fi super fun (ca sa compensam dupa atitea ore de fotbal) ne ocupam noi, Promenada si McDonald’s

aaaa, pe 6 iulie, desigur intrarea va fi libera 🙂

2570
wedgescei mai de prost gust pantofi din lume:)

cei mai de prost gust pantofi din lume:)

vazusem pe strada variante sport – la limita dintre adidas si sanda platforma – in deplasarile mele prin tara , la craiova si constanta. in bucuresti n-am vazut, si pun asta pe seama faptului ca prietenele mele au gusturi mai rafinate:)

recunosc cu sinceritate ca am gindit “ce ghertzoism”, desi am inteles ratiunea comerciala pentru care au unit pantoful sport cu iluzia elegantei (platforma) pentru ca era o nisa care putea fi exploatata si-a mai fost executata si in alte directii de-a lungul anilor.

acum, la o mica sesiune de shopping online, am descoperit versiunea lui Jimmy Choo si stau si ma intreb: ori am imbatrit eu foarte mult si dintr-o data mi s-a rupt filmul, ori gusturile s-au diluat spre transparenta.

de ce s-ar incalta cineva cu asemenea odiosenii?

si asta e o versiune de lux, cu piele intoarsa si lac, cum nu, ca sa straluceasca putin.
dar la craiova si constanta circulau versiuni de pinza, adidasi cu platforma.

ca sa-ti vina cit de cit bine ar trebui sa ai o glezna cam cit incheietura unei miini a unui copil de 14 ani (pentru ca taie piciorul dupa cum e creat) si asta inseamna ca trebuie sa fii balerina.

va imaginati o balerina incaltata in asa ceva?

in caz ca vreti totusi sa incaltati asa ceva, ii puteti cumpara de aici

eu ma bucur ca vine vara si n-o sa vad prea des pe strada asa ceva.

5504
bricksintilniri nepretuite, part 6: caramizile

intilniri nepretuite, part 6: caramizile

imi plac casele vechi, nu doar pentru ca au povesti si ferestre mari ci si pentru ca imi plac caramizile si parchetul. intr-o casa din caramina, cu parchet vechi, mersul descult capata alt parfum:)

*

caramizile mi se par a fi una dintre cele mai frumoase metafore despre viata.

privesc intotdeauna grupurile de oameni in care traiesc / muncesc ca pe niste constructii, cu fiecare om cite o caramida.

nu poti sa construiesti nimic doar din caramizi, mereu e nevoie de mortar care sa solidifice constructia si mortarul asta, in viata, inseamna lucruri in comun, emotii traite impreuna, viziuni asemanatoare.

imi place sa fiu mortarul pentru un grup. sa trec prin viata lui – personala sau profesionala – atit cit sa ajut la solidificarea constructiei, dar imi place sa fiu si caramida si sa fie altii mortar pentru constructiile mele.

*

e un restaurant in Cluj, linga Somes, care se numeste Bricks, caramizi:) si – pentru ca e un loc care , desi e in centru, nu e ocupat de oamenii din festivalul de film, merg in fiecare an cind sunt la TIFF, macar o data, pentru un mic dejun, in ziua cea mai grea a mea, cea in care tin cursul de branding personal pentru actorii din proiectul “10 pentru film”. si de fiecare data ma gindesc, oare in ziua asta, pentru cele doua ore de curs, am sa fiu caramida sau mortar? sau nu o sa las nicio urma?

*

toti in viata suntem cind caramizi, cind mortar. uneori ajutam la solidificarea constructiei, alteori suntem bucata de caramida care sparge, strica ceva.

*

si anul asta, cind eram la Cluj, am fost la Bricks, si m-am bucurat sa descopar ca aveau parteneriat cu prietenii mei speciali de la MasterCard si sunt parte din proiectul MasterCard Elite. daca ajungeti in Cluj, mergeti sa mincati la Bricks , e un loc foarte special, in plus, daca platiti cu un MasterCard Premium primiti si un discount simpatic.

aaa, si neaparat, dar neaparat cereti-le sa va arate meniul pentru desert. nu va pot spune de ce, ca sa nu va stric surpriza:)

*

Sunt 230 de locuri frumoase din intreaga tara in proiectul MasterCard Elite (intreaga lista o puteti gasi aici).

E usor sa verificati lista de locatii si inainte de o calatorie in tara sau de o iesire in Bucuresti, folosindu-va cardul MasterCard, sa stiti unde puteti sa aveti nu doar o experienta nepretuita, ci si un discount simpatic.

1857
OnteachingJournalism1ce se citeste pe net – observatii personale

ce se citeste pe net – observatii personale

in ultimele 2 saptamini am publicat pe blog 3 texte care au facut citeva mii bune de vizualizari, au avut zeci (sute chiar) de share-uri si comparindu-le rezultatele, dar si munca pe care am investit-o in fiecare , am ajuns sa ma incrunt.

sa le luam pe rind.

cel mai bine clasat in acest moment dintre cele trei texte este cel despre Nadia Lacoste – PR-ul roman din spatele Printesei Grace de Monaco.

e un story scris dupa o documentare ampla, intr-o naratiune inversa (in reverse) pentru care am muncit 6 ore (poate putin mai mult) si a avut 2 drafturi. are un subiect cu glamour, un context potrivit (am asteptat sa fie filmul despre Grace de Monaco pe ecrane ca sa fie de actualitate si interes povestea) si a beneficiat de o preluare pe prima pagina in click.ro.

 

urmatorul in clasamentul audientei e un articol care descrie o intimplare de la inceputul saptaminii. job-urile pe care nu le accept – are o naratiune simpla, descrie liniear, cronologic o intimplare aparent banala.

am scris-o la citeva zile dupa ce s-a intimplat (pentru cei curiosi, am cerut si acordul prietenului care ma rugase sa-l ajut, pentru ca asa e etic) , in mai putin de o jumatate de ora si a avut 2 drafturi.

e insa o poveste care vorbeste in egala masura despre cei care o citesc, cit si despre personajul principal. pentru ca fiecare proiecteaza pe propria frustrare, iar textul face referire la multe frustrari generate de o cultura urbana superficiala, bazata de sex. stiam ca acesta va fi efectul asupra cititorilor, de asta am si cerut voie prietenului in cauza sa scriu intimplarea.

later edit: textul a beneficiat astazi si de o mentionare pe blogul lui zoso, ceea ce – ca de obicei – inseaman un push generos la trafic.

cel de-al treilea subiect in ordinea audientei spune povestea incredibila a unui domn care a supravietuit celui de-al doilea razboi mondial , dupa ce a stat intr-o groapa comuna , printre morti, timp de 2 zile.

e un story pentru care am lucrat pe parcursul a 2 saptamini, nu in mod continuu,  dar a necesitat verificari ale unor informatii de arhiva si gasirea unei structuri – nonlineare, in cele din urma – care sa puna in valoare marturia in sine.

a avut 4 drafturi.

*

la momentul la care scriu aceste rinduri, story-ul care vorbeste despre “chiloti” are mai putin de 24 de ore de cind a fost postat si mai are citeva sute de vizualizari ca sa ajunga in audienta story-ul cu printesa Grace de Monaco care are 6 zile de la postare.

e straniu si trist sa vezi ca e usor sa faci mai multa audienta cu o munca de 30 de minute, decit cu un story demn de un film care e scris cu o structura narativa complicata si necesita o tehnica speciala. (si vorbim de povesti care au fost super sharuite, deci de succes pe internet)

ambele povesti scrise jurnalistic (cea cu PR-ul lui Grace de Monaco si cea cu domnul din cel de-a doilea Razboi Mondial) sunt infinit mai aspirationale si pot fi minunate lectii de viata, lectii despre cum sa fii mai bun ca sa-ti fie mai bine. cea a carei audienta creste vertiginos e despre… frustrari.

ceea ce citim spune la fel de multe despre noi ca si despre personajele pe care le descoperim printre rinduri.

 

2915
floarea soarelui floria.rofloarea soarelui – acesta nu e PR, e Bucurie Pura

floarea soarelui – acesta nu e PR, e Bucurie Pura

am o istorie personala cu florile de Floarea Soarelui.

am primit (odata in miez de iarna, cel mai mare buchet pe care mi-l puteam imagina… si-acum ma intreb cum a facut rost de ele, iarna), si-am daruit (poate cel mai emotionant buchet pe care l-am daruit vreodata).

aseara am uitat intr-un restaurant buchetul de floarea soarelui pe care tocmai il primisem

am fost necajita si-am pus pe facebook urmatoarea postare ca sa-mi descarc of-ul

mai devreme am primit acest prea minunat buchet de Floarea Soarelui si mesajul

“La Floria.ro, ne place ca oamenii sa se bucure de flori mult timp. Ne-am intristat alaturi de tine ca ai uitat florile “din cauze de ploaie”, insa… iti dorim o zi cu soare! Echipa Floria.ro.”

Dragii si minunati simpatici de la Floria (draga Anca Petrescu Popa), stiu ca marketingul/ PR-ul in timp real e la moda, dar trebuie sa va spun si voua si tuturor celorlalti ca asta nu e PR, e Bucurie Pura.

eram foarte necajita aseara ca am uitat florile si uite cit de putin e nevoie ca sa faci un om foarte foarte happy.
va multumesc foarte tare, foarte foarte tare.

fara sa stiti, intr-un fel special, nu doar ca mi-ati facut o mare bucurie si mi-ati adus soarele in casa, dar s-a inchis un cerc cu buchetele de floarea soarelui daruite din inima ca sa faci o bucurie cuiva cind are nevoie de ea.

MULTUMESC.

2655
The-Fashion-Jumper-japanese-garden-1am fost fotograf pentru 15 min

am fost fotograf pentru 15 min

hai, poate ca am fost fotograf pentru 25 de min, nu 15.

si e de dragul titlului ca “am fost fotograf”, pentru ca doar am incercat sa fac niste fotografii care sa se incadreze intr-un concept al unui pictorial. n-am nici talent, nici cunostinte tehnice ca sa fiu fotograf. si… cele mai multe fotografii imi ies miscate, asa ca nici macar nu ma straduiesc sa incerc cind ma roaga prietenii mei sa le fac vreo foto.

exista totusi un pictorial semnat de mine, pe un blog in online.

s-a intimplat in urma cu 3 saptamini in Cluj cind imi mutasem biroul de la TIFF in Gradina Botanica, la liniste si racoare, impreuna cu Edi Enache.

Edi era imbracat foarte frumos, soarele de dimineata ne ajuta cu o lumina foarte calda si-am zis ca pot sa ma distrez putin.

ii multumesc lui Edi ca a sarit in cel mai ingust si periculos loc din Gradina Japoneza si ca s-a cocotzat pe o creanga destul de fragila ca sa fac eu fotografiile pe care mi le imaginam.

nu cred ca mai repet experienta, nu e meseria mea, dar mi se par simpatice cadrele pe care le-am facut – (o prea mica )parte din nimereala, parte din geometria pe care o stiu, parte din experienta visuala din multi ani de lucru la revista.

adica vreau sa zic ca nici in experienta asta nu m-am vindecat de a face lucrurile f constient, cu atentie la detalii, desi stiam foarte bine ca nu ma pricep tehnic la asa ceva.

de ex, m-am uitat cu atentie la toate crengile de pe alee, ca sa stea personajul intr-o pozitie in care copacii sa-l complimenteze – de unde mi-am dat seama ca nu o sa ma vindec niciodata:))

si nu, nu ma cred/vad/inchipui fotograf. nu o sa mai fac asta alta data. doar ca, la distanta de intimplare, a fost amuzant sa constat – inca o data – ca si cind ma joc, mai iau foarte in serios:)

puteti vedea fotografiile pe blogul lui Edi, The Fashion Jumper -mini  pictorialul (si articolul care-l insoteste) se numeste  Center of Hattention

 

1662
nud1joburile pe care nu le accept

joburile pe care nu le accept

ma suna un prieten – persoana publica, functie importanta de conducere – sa ma roage sa ajut intru crearea unei imagini curate si frumoase a unei tinere domnisoare.

intreb pentru ce ii trebuie, imi spune ca fata tinteste un job intr-o banca si ca el este interesat ca ea sa aiba o imagine curata intrucit e noua lui iubita.

imi suna suspect si-i caut numele fetei pe google. descopar pe FB-ul ei nenumarate poze cu ea in costum de baie, cu sau fara sutien, acompaniata de diversi domni burtosi si cu maieu.

sun domnisoara si ii spun ca o rog sa scoata fotografiile respective si de acum incolo, daca vrea sa fie perceputa ca o persoana respectabila, sa nu-si mai puna in spatiu public nicio fotografie in chiloti (de baie sau nu), ea ridica tonul la mine si-mi spune “crezi ca pe X l-as fi cunoscut altfel?! toate vedete de astazi fac asta si cistiga bani si nu le mai judeca nimeni”

ii spun domnului ca nu-l pot ajuta, el imi face o propunere financiara foarte generoasa, eu spun ferm: NU.

sunt job-uri pe care nu le accept oricit de multi bani mi s-ar oferi. mai ales cele cu oamenii care nu inteleg ce e spre binele lor.

daca ai 20 de ani si iti pui multe poze cu tine in chiloti pe FB, e foarte posibil sa tintesti barbatii pe care-i vrei, dar e foarte sigur ca nu vei fi perceputa ca o fata decenta careia sa i se acorde respect.

viata asa cum e.

OLIVER STONEnecajit ca nu isi gaseste distribuitor, oliver stone isi promoveaza varianta piratata a filmelor lui

necajit ca nu isi gaseste distribuitor, oliver stone isi promoveaza varianta piratata a filmelor lui

ce amai simpatica veste de astazi am gasit-o pe FB la domnul regizor Oliver Stone care anunta unde poate fi vazut, gratis si piratat filmul lui despre Fidel Castro.

printre rinduri poti citi necajeala ( disperarea ?) lui ca nu a putut gasi un distribuitor si forma amuzant legala prin care incearca sa se razboiasca cu producatorii spanioli.

da, se intimpla si la case foarte mari; oliver stone are in palmares citeva filme geniale people vs larry flint, platoon, natural born killers, jfk si a fost un preferat al Oscarurilor in urma cu citiva ani.

iata integral mesajul lui de pe Facebook. dupa ce zimbiti sa va duceti sa vedeti documentarul, oliver stone e un MARE REGIZOR.

 

 

Unfortunately, there’s never been an official release in the US of COMANDANTE, my first documentary with Fidel Castro. We’ve been trying to get a DVD released for many years now, but the rights are tied up with the Spanish production company. In lieu of an official release, a (anonymous) fan has uploaded a good quality version on Vimeo and you can watch it for free here:

https://vimeo.com/98585351

It seems to be pulled from the UK/Region 2 DVD which I’ve been told is going out of print this year. If you want the film on DVD and have a region-free player, I suggest getting it soon. This fan has also uploaded a version with my audio commentary:

https://vimeo.com/98603941

My second film with Castro, LOOKING FOR FIDEL, is available on DVD, and my third film with him, CASTRO IN WINTER, will be released digitally this summer.

1695
turnerteatru: Kathleen Turner inapoi la Londra

teatru: Kathleen Turner inapoi la Londra

text de Sorana Savu

Nu stiu cand anume m-a cucerit Kathleen Turner – cand cauta pietre pretioase prin noroaie cu Michael Douglas, cand ii tinea piept lui Nicholson in “Onoarea familiei Prizzi” sau cand juca rolul tatalui lui Chandler in “Friends”. Dar m-am bucurat enorm sa o pot vedea pe scena la Londra vara asta, la Duchess Theatre, la aproape zece ani de la stagiunea cu ”Who’s Afraid of Virginia Woolf”.

Tocmai vara asta, cand londonezii sunt mai preocupati de meciurile de fotbal decat de ce se petrece pe scenele teatrelor lor. Ocazie buna pentru noi sa mai gasim bilete si sa fim martori ai spectacolelor pe care ni le ofera niste actori care pastreaza pasiunea jocului la fel de intensa si pe ecran, si pe scena.

 “Bakersfield Mist” e o piesa usoara si simpatica, tinuta de doua personaje, interpretate de Kathleen Turner si Ian McDarmid. Pe Maude am recunoscut-o imediat din amintirile mele din California. America rurala nu e nici pe departe asa de romantica precum vrem noi sa credem si magazinele de mana a doua, “cartierele” de trailere, vietile petrecute printre deznadejdi si gunoaiele altora, ignoranta care nu e neaparat lipsita de suflet sunt realitati pe care, spre deosebire de majoritatea spectatorilor din sala, mi-a fost greu sa le gasesc amuzante.  Pe el – connaisseurul, evaluatorul de arta – nu-l stiam, dar l-am vazut fix a doua, zi pe o terasa londoneza, cu camasa lui roz, sacoul bleumarin cu nasturi aurii si esarfa (alternativa boema si aristocrata in acelasi timp la cravata) cu un pic de galben. Manca o pizza cu un aer detasat, in timp ce pe masa lui, in strada, langa halba de bere se odihnea un album cu picturile lui Monet.

Pana si situatia care sta la baza piesei e reala/realista – Maude cheama un expert sa-i evalueze un Jackson Pollock pe care l-a gasit intr-un targ de vechituri si l-a cumparat pentru o prietena pentru ca era ingrozitor de ieftin si ingrozitor de urat. Parerea ei.

Dati o cautare pe net si veti vedea cazuri de tablouri aparute de nicaieri, cumparate pe sume astronomice si dovedite ulterior falsuri, sau viceversa, cumparate pe sume derizorii si dovedite ulterior originale.

El il iubeste si il simte pe Pollock si, intr-un monolog care blocheaza usor sala pentru ca iese cu totul din ritmul piesei si este extrem de serios si de profund chiar poate sa-l explice pe Pollock. Chiar si pentru cei care nu-l apreciaza (that would be me) e o tirada convingatoare si pasionanta, care macar ne lamureste ce vad cei care-l apreciaza.

Ea spera ca Pollock – Pollock al ei – sa-i schimbe viata. Total. Sau partial. Sau macar un pic.

Unul e rationalul, altul e emotionalul – iar apoi rolurile se schimba, intr-un dans pe care il conduce cand un personaj, cand celalalt. Un pic de bautura ajuta la limpezirea sentimentelor si convingerilor, dupa cum se intampla.

E multa hrana pentru suflet si minte in cele cateva zeci de minute ale piesei – de la definitia autenticitatii, la cea a frumosului, la modul in care fiecare dintre noi recepteaza arta, la ratare.

Londra nu e chiar asa de departe, iar bilete la “Bakersfield Mist” mai gasiti pana la finele lui august. Spiritul lui Kathleen a ramas intact, in ciuda trecerii anilor si a suferintelor pe care le indura. Si e mai mult decat suficient pentru o experienta teatrala memorabila.

 *
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication. O puteti citi si pe blogul ei, soranasavu.com .
1762
Spring-Summer-2014-Womens-Fashion-Color-Trends-3Sa-ti alegi cu cap culorile obiectelor si hainelor pe care le porti

Sa-ti alegi cu cap culorile obiectelor si hainelor pe care le porti

Am o rochie albastra larga pe care de cite ori am purtat-o anul asta toata lumea a intrebat de unde o am si, de fiecare data, am primit multe complimente.
A facut ravagii pe internet cind am postat o fotografie cind eram imbracata cu ea si chiar si fetele de la teatru din Sibiu isi doresc sa o cunoasca pe designerita ca sa-si faca si ele una.

Parte importanta din farmecul ei este albastrul foarte special. Un albastru care e in paleta de culori din trendurile de moda ale acestui an (e prezenta si in sezonul primavara vara, dar si in colectiile de toamna), un albastru care in termen tehnic se cheama deep sky.

Numai ca eu am cumparat-o anul trecut:)

Sigur pentru ca mi-a placut, dar si pentru ca stiam ca albastrul acesta special va fi anul asta the big hit si ca astfel, cu o rochie simpla, fara niciun fel de accesoriu o sa ma fac remarcata. Am avantajul ca am lucrat multi ani pentru o revista glossy si stiu unde sa ma uit si cum sa caut trendurile de culori pentru sezoanele urmatoare si sa achizitionez lucruri cu efect.

Mie imi plac lucrurile simple, fara zorzoane si fara “tumbe” cum le zic eu. Lucrurile care au o idee desteapta, minimaliste.

In directia aceasta a culorilor alese smart ca accesoriu pentru obiectele pe care le utilizam zilnic, imi place foarte mult noua gama de tablete de la Prestigio care este in 6 culori strategic alese si vin prezentate intr-o husa de piele, perfecta pentru un cadou elegant pentru o doamna sau domnisoara care e pasionata de moda. Fara sa fie ostentativa.

In primul si in primul rind exista o tableta in albastrul in cauza, deep blue .

Dar exista si in alta dintre culorile care te fac sa zimbesti in acest sezon, menta.

 

Si, ce imi place mie foarte tare, pentru ca intra la categoria sa cumparam ceva care sa fie cu cap, chiar daca pare un rasfat, sunt si culori din colectiile de toamna – iarna 14-15

*
Acum pentru ca nu doar culoarea e totul, trebuie sa stiti ca Prestigio MultiPad Color are posibilitate de stocare date de 16 GB, cu posibilitate de extindere prin card extern de 31 GB, dar si 200 GB gratis in cloud prin aplicatia Prestigio MultiCloud. In plus, beneficiaza de un ecran IPS care face imaginile mai luminoase si mai clare.

La capitolul aplicatii Prestigio MultiPad Color vine cu Google apps, eReader Prestigio, OfficeSuit Pro, Deezer , McAfee Antivirus, Bloomberg, Wikipedia, Navitel navigator, Facebook, Twitter, WhatsApp, Vkontakte, Hills of Glory 3D, NARR8, Megogo.ne 🙂

Le gasiti in magazinele de specialitate. Zic sa va duceti sa le vedeti , sa le atingeti si dupa aia o sa intelegeti de ce sunt la fel ca obiectele noastre vestimentare pe care le iubim foarte mult.

puteti citi mai multe detalii despre Prestigio MultiPad Color, aici.

2961
grace-kellyNadia Lacoste – PR-ul roman care a transformat-o pe Grace Kelly din actrita in printesa

Nadia Lacoste – PR-ul roman care a transformat-o pe Grace Kelly din actrita in printesa

In contextul filmului Grace de Monaco (si al cartii Povestea unei printese: Grace de Monaco, – Jean Des Cars, lansata recent de editura Corint, despre care am scris aici ) e frumos sa dam creditul pe care-l merita femeii din spatele lui Grace Kelly devenita Grace de Monaco.

Nadia Lacoste – fosta Marculescu – este cea pe care Casa Regala de Monaco a angajat-o in 1955 ca PR si i-a dat in grija transformarea lui Grace Kelly de la actrita la printesa, dar si imaginea tarii care avea drept obiective dezvoltarea relatiilor cu Franta, dar si cu America, proaspat inrudita.

In 2008, pe cind lucram pentru Tabu, am negociat pentru revista un interviu cu doamna Nadia Lacoste (realizat cu sprijinul exceptional al domnului Paul Balley, redactor BBC Londra, caruia ii mai multumesc si aici, la multi ani distanta). Am fost editorul pentru articolul de atunci (care se axa pe prietenia speciala dintre Doamna Nadia Lacoste si Mihail Sebastian) si care a fost scris de Robert Ratiu.
Mai jos cititi povestea primului PR al Casei Regale de Monaco, o romanca foarte foarte desteapta: Nadia Lacoste.

*

Cind Grace de Monaco a murit, ca urmare a unui accident de masina, numele Nadiei Lacoste a fost mai pomenit ca niciodata. Era 13 septembrie 1982 si Grace de Monaco decisese ca poate cobori singura cu masina de la palat catre croitorul din oras, desi nu era o soferita buna si ii era frica de soseaua cu multe serpentine pe care trebuia sa o parcurga. Avea insa multe bagaje in masina si soferul si fiica sa nu mai incapeau, asa ca l-a rugat pe sofer sa vina cu o masina in spatele ei si l-a asigurat ca va conduce prudent.

Masina s-a rasturnat la o curba si-a coborit in panta pina in gradina directorului artistic al hotelului Loew’s, Jaques Provance; fiica sa, Stephanie, a fost ranita usor, iar printesa a murit citeva ore mai tirziu ca urmare a ranilor pe care le avea.

Biograful printesei, Jean des Cars, scrie in cartea “Povestea unei printese” ca parte din zvonurile si din legendele prinvind conspiratia mortii printesei au aparut din cauza unei coincidente nefericite.

“ De vina e absenta Nadiei Lacoste, directoarea Centrului de Presa al Principatului. Dupa o vara plina, Nadia Lacoste tocmai plecase in vacanta in Germania, in Muntii Padurea Neagra, unde sotului ei ii placea sa pescuiasca. Aceasta remarcabila profesionista, pe care Printul i-o prezentase lui Grace, este o femeie cu multa experienta. Cunoaste toti jurnalistii si, mai important chiar, toti jurnalistii o cunosc.

Se bucura de ani de zile de respectul tuturor, pentru ca stie ce trebuie sa spuna, cum sa spuna, cind sa spuna sau cind sa taca pur si simplu. Chestiune de meserie si de incredere.

(…) Nadia Lacoste, care se afla intr-un loc izolat si dispune de un echipament telefonic limitat, afla vestea de la radio. Lovindu-se ea insasi de dificultati in incercarea de a obtine amanunte, se grabeste sa se intoarca la Monaco.

Dar se vede obligata sa ia un avion de la Strasbourg la Paris, apoi altul de la Paris la Nisa.
In absenta ei, misiunea de a informa presa cade asadar in sarcina unor persoane lipsite de experienta. Medicii nu dau niciun comunicat oficial, Palatul nici atit, ca si cum tacerea ar fi o modalitate de a pacali fatalitatea.”, scrie Des Cars in cartea sa.

Cum isi aminteste doamna Lacoste intimplarea?. „Eram atit de izolati incit la pensiunea la care stateam nu exista telefon, a trebuit sa fug in sat pentru a gasi unul, am reusit sa revenim in tara abia a doua zi.”
Cind, in sfirsit, a ajuns la Monaco a preluat cu discretie si fermitate comunicarea si a avut grija ca familiei sa-i fie respectata intimitatea.

Nadia Lacoste a fost timp de 50 de ani PR-ul Casei regale, iar dupa moartea printesei a continuat sa administreze imaginea micutei tari despre care se spune ca e astazi recunoscuta la nivel mondial si datorita abilitatilor ei de a aseza corect in pagina notorietatea lui Grace Kelly cu discretia regala. A renuntat la job-ul ei cind avea 65 de ani, pentru ca asa cerea legea, iar Printul a rugat-o atunci sa aiba in grija societatea care administra hotelurile si cazinourile din Monaco, dar si biblioteca irlandeza, pe care Principatul a infiintat-o dupa moartea printesei.

*

La vremea accidentului fatal, Nadia Lacoste era sefa Biroului de presa la principatului de 27 de ani. Fusese rugata de Print sa aiba in grija imaginea tarii sale si a viitoarei sale sotii in 1955 si acceptase pentru … citeva luni, de proba. Avea experienta in promovarea filmelor (fusese responsabila cu promovarea in biroul de la Paris al studiourilor Metro Goldwyn Mayer), dar nu si experienta promovarii diplomatice a unei tari. “Noroc ca era o tara mica”, obisnuia sa glumeasca Nadia Lacoste.

In Principat vestea ca printul se va casatori cu o actrita de la Hollywood n-a fost lucrul cel mai agreat, iar monegascii s-au uitat cu suspiciune la printesa pentru multa vreme. Nadia Lacoste a fost cea care a condus abil informatiile si-a folosit abilitatile organizatorice ale printesei in folosul unei imagini mai bune, si pentru tara, dar si pentru sotia printului.

Asa a ajuns Printesa sa fie presedinta Asociatiei Crucea Rosie si sa conduca, dincolo de aparitiile oficiale, misiunile umanitare ale acesteia.

Tot Nadia Lacoste a fost cea care a negociat diplomatic, atit cu printesa cit si cu studiourile de la Hollywood numele actritei pe afisul filmului pe care-l filmase inainte de a se casatori cu Printul de Monaco (ultimul sau film, High Society, alaturi de Cary Grant) si care urmeaza sa aiba premiera si in principat, dar si cea care i-a recomandat Printesei sa acorde un interviu in … Playboy , in numarul aniversar din 1966, editia Americana in care isi exprimau parerile si Jean Paul Sartre si Somerset Maugham. Un interviu in care a expus pareri pertinente despre dezvoltarea economica si sociala a Principatului si care a facut ocolul lumii, pentru ca a fost cel mai bun ambasador al strategiei de dezvoltare, asa cum fusese gindita de consilierii Printului.

Pina la intilnirea cu Nadia Lacoste, Grace Kelly comentase mai mult sau mai putin inspirat relatiile sale anterioare (printre ele – Cary Grant, Sinatra, dar si un designer divortat de doua ori, Oleg Cassini), dar post intilnire, chiar inainte de casatoria cu printul, domnisoara Grace Kelly si-a desavirsit discretia. In plus, ca prin magie ( tradusa in limba PR-ului prin “negocieri ferme”) in majoritatea articolelor post mariaj, trecutul printesei a fost uitat.

Presa americana a numit-o pe Nadia Lacoste “ the acid breathing dragon” pentru fermitatea cu care rezolva situatiile care nu puneau in lumina potrivita Casa Regala de Monaco.

***

Inainte de a fi PR-ul Casei Regale de Monaco, din 1945 timp de 8 ani, Nadia Marculescu a fost PR-ul reprezentantei studiourilor Metro Goldwyn Mayer in Paris. A renuntat la job in momentul in care s-a indragostit de seful ei, Robert Lacoste, pentru care timp de multi ani nu a avut mai mult de sentimente de amicitie. Nadia isi aminteste ca relatia lor a crescut de la prietenie la iubire intr-un mod organic, natural pentru ca isi petreceau foarte mult timp impreuna in birourile de la Paris.

Nadia Marculescu lucrase insa inainte de mutarea pariziana, la New York la aceleasi studiouri. Mai intii ca secretara care face programari pentru make-up vedetelor. Printre ele Greta Garbo si Grace Kelly, vedetele MGM ale epocii, pentru ca mai apoi – cind i-au fost descoperite abilitatile la limbi straine (stia franceza, engleza, spaniola si germana) sa treaca la departamentul in care citea scenariile si facea un rezumat al lor, pentru sefii studiourilor.

Absolvise Stiintele Politice la cel mai prestigios colegiu de fete din America, Wellesley, acelasi colegiu pe care l-au urmat si Madeleine Albright si Hilary Clinton, si incercase sa obtina un job ca reporter la Newsweek sau Time unde fusese refuzata politicos pentru ca, in epoca, femeile nu ajungeau reporter, cel mult documentarist sau secretara.

Cind in 1945, Hollywood-ul a intrat in greva generala si Nadia Marculescu n-a mai putut munci la MGM, nu s-a sfiit sa se duca sa culeaga struguri de pe o plantatie californiana, doar ca sa ramina independenta financiar.
Vedea dintr-o Romanie incercata de saracie si stia ca munca si inteligenta sunt singurele lucruri pe care se poate baza ca sa reuseasca.

***

In decembrie 1940, familia Marculescu , impreuna cu fiica lor Nadia, a plecat din Romania pentru ca tatal Nadiei – care era directorul financiar pentru Europa al companiei americane Standard Oil – urma sa fie relocat in America de sud din cauza razboiului. Au ajuns la Paris cu ultimul tren care a plecat din Romania, apoi a inceput razboiul si urmatoarea plecare, spre New York, s-a facut abia in aprilie. Au ajuns in America dupa 3 luni si jumatate, iar distanta a fost parcursa cind cu trenul, cind cu vaporul, familia folosindu-se de prieteniile pe care le avea, uneori nestiind care va fi destinatia viitoare.

In Bucuresti, familia Marculescu locuia pe Bulevardul Regia Maria, linga Facultatea de Drept, iar adolescenta Nadia – care era in grija bunicilor – avea preocupari diferite de cele ale fetelor din generatia ei. Ii placea teatru si voia sa se faca regizoare; nu se considera nici frumoasa, nici talentata, asa ca excludea posibilitatea de a se face actrita.

Primise un aparat de fotografiat si voia sa documenteze munca actorilor si folosindu-se de mici contacte si prietenii, a ajuns sa-l cunoasca pe George Vraca si a intrat la repetitiile actorilor. Prin George Vraca l-a cunoscut si pe Mihail Sebastian, care la vremea respectiva tocmai avusese premiera cu Accidentul, si au legat o strinsa prietenie. Ea l-a iubit ca o adolescenta, el a pastrat o distanta rezervata dar a incurajat-o mereu sa-si urmeze instinctul si sa-si indeplineasca visele. Sa invete mult ca sa devina jurnalista si sa publice despre lume asa cum o vedea ea.

Nadia Marculescu avea 16 ani cind a publicat un prim articol intr-unul dintre ziarele vremii si-a mers, conform uzantelor de politete, cu bunica la redactie cind cei de acolo au vrut sa o cunoasca.

*

Nadia Lacoste traieste discret in apartamentul ei din Paris, foarte aproape de Arcul de Triumf si continua sa pastreze scrisorile care au insemnat corespondenta cu Mihail Sebastian, tot asa cum continua sa vorbeasca o limba romana perfecta.

Imediat dupa Revolutie, pe cind inca mai era reprezentanta oficiala a Principatului de Monaco, a vizitat Romania ca sa –si implineasca o dorinta: sa ingrijeasca mormintul lui Mihail Sebastian.
Mormintul, care se afla in Cimitirului Evreiesc Filantropia, are linga cruce, o trufa de liliac pe care Nadia Lacoste a plantat-o in acea vizita.

Fiul doamnei Nadia Lacoste, Thiery Lacoste, este avocatul Casei Regale de Monaco si un consilier important al printului Albert de Monaco.

15666
umarcel mai mic sarut pomenit vreodata :)

cel mai mic sarut pomenit vreodata :)

“Prima oare cind m-a sarutat un baiat, am ramas invizibila 3 minute inainte de a reaparea. Se intimpla in curtea scolii, sub un platan, iar baiatul care tocmai ma sarutase inchizind ochii se tot invirtea in jurul arborelui sa ma gaseasca.

De fiecare data cind buzele noastre se atingeau, chiar foarte usor, eu dispaream. Am incercat cu un baiat, sub un alt platan. La fel. Pe masura ce am crescut, fenomenul s-a accentuat.

Apoi m-am indragostit. Cu cit iubeam, cu atit dispaream mai mult. Pina cind m-am pomenit indragostita nebuneste si invizibila incontinuu.

La inceput, lui i-a placut acest mister. Trebuie sa fi crezut ca aceasta latura imperceptibila facea parte din farmecul meu. Dar, vazindu-ma disparind pentru prea mult timp, s-a saturat. Simteam ca trebuia sa reapar ca sa nu-l pierd. Am reusit pina la urma, dar prea tirziu.

Timpul trecuse. Ma cam uitase. Dupa toate eforturile, nu mai aveam acelasi efect asupra lui. Cred ca asta m-a marcat cel mai tare. Sa reapar dupa ce m-am luptat atit si sa am impresia ca n-am existat niciodata.

In cele din urma am trecut la altceva, dar, cum ma indragosteam, povestea se repeta: dispaream. Nimeni nu avea timp sa ma iubeasca cu adevarat.

Se intimpla chiar ca barbatul sa ma uite inainte de a ma parasi sau sa uite sa ma paraseasca. Singura data cind am reusit sa nu dispar prea mult a fost cu un barbat care nu ma prea impresiona.

Am incercat sa-l conving ca-l iubeam, apoi am plecat in fata evidentei: a nu iubi prea mult era cheia pentru a nu disparea prea mult si pentru a nu suferi prea tare.

(…)

Cred  ca, din cauza ca m-am aprins si m-am stins atit de tare, corpul meu nu mai suporta dragostea. Daca m-as intoarce la asa ceva, plaminii mei s-ar incinge ca un bec.

Si-apoi, stiti, m-am obisnuit sa traiesc asa. Incerc sa profit de invizibilitatea mea. Exista si avantaje. Pot face obiectele sa se miste fara sa fiu vazuta. Ma specializez in case bintuite si in spectacole de iluzionism.

Mi se intimpla sa fac si pe supereroul. Chiar si un zdrahon inarmat este in mare dezavantaj fata de cineva invizibil.

Dar mai ales, mi-e teama de fericire acum. Cunosc raul pe care-l pot face. Ideea ca dezamagesc ma impiedica sa traiesc spontan o poveste. Cred ca nu sunt nascuta sa traiesc lucruri de durata, cu exceptia invizibilitatii.

ma multumesc sa gust citeva delicatese din cind in cind. insa respect dozele de iubire homeopatice pe care mi le-am stabilit.”

***

monologul fetei invizibile din cartea “cel mai mic sarut pomenit vreodata” de mathias malzieu (domnul cu mecanica inimii), sau o demonstratie impecabila despre puterea cuvintelor simple asezate cu tilc care dau super intelesuri dincolo de basm.

cartea tocmai a iesit la editura nemira si o puteti gasi in librarii.

eu imi doresc f f f tare sa-l cunosc pe domnul mathias malzieu.

 

2544
Dresden, Tote nach BombenangriffTRUE STORY: omul din tren care a inviat din morti.

TRUE STORY: omul din tren care a inviat din morti.

L-am intilnit in tren. Era la clasa I si eu cautam o priza ca sa-mi incarc computerul sa pot lucra mai departe. Linga el erau singurele scaune libere, de fapt era singurul care, din tot compartimentul lung, n-avea vecini, asa ca am cerut voie sa ma asez.

Pe masa mica de linga fereastra trenului erau doua carti – una cu coperte negre cu roshu,  cu hirtia ingalbenita de vreme si cu litere kirilice, de format A5. Alta cit o patrime din prima si mult mult mai groasa: clasicul dictionar de buzunar englez roman.

Arata ca o versiune mai slaba a domnului Ion Ratiu in ultimii sai ani de viata. Si banuiam ca are undeva peste 80 de ani.

“Calculatorul face rau la sanatate, ca nu mai faceti sport”, a zis si mi s-a parut ca si vocea, accentul, modul in care pune pauzele intre cuvinte seamana cu felul in care vorbea dl Ratiu.

Am inchis calculatorul politicoasa, oricum asteptam sa se mai incarce si l-am intrebat ce citeste in limba rusa.

“E un ghid de conversatie rus englez, e a treia oara cind m-am apucat sa invat engleza. Mi-e mai usor prin rusa pentru ca stiu limba mai bine.”

S-a dovedit ca stia rusa, poloneza, slovaca,  sirba, italiana, germana si invata engleza. Franceza i se paruse cea mai grea si n-o mai vorbea demult. Fusese traducator din germana si rusa, condusese un department pentru traduceri tehnice la o companie din Ploiesti care se ocupa cu exportul de petrol . Pentru o vreme predase si la facultate, la inginerie, pentru ca asta era meseria lui de baza.

Desi avea casa si la Ploiesti, se mutase la Cluj unde putea avea o viata sociala mai activa. Se plimba cu bicicleta in fiecare zi, facea cursuri la Clubul Pensionarilor (“sunt mai mult doamne acolo”, zimbise cu autoironie); invatase sa lucreze cu computerul si, acum, o lua inca o data de la capat cu engleza, ca sa o invete ca uitase mult din ea.

“Ati prins Razboaiele?’, l-am intrebat incercind sa-i intuiesc virsta.

“Da”.

A facut o pauza lunga, prima pauza lunga de cind ma asezasem linga el, altfel parea foarte vorbaret, si s-a uitat in stinga. Isi aducea aminte de ceva.

“Care e cea mai socanta amintire pe care o aveti din razboi?”

***

“Eram in Dresda la bombardamentul din februarie 1945. S-a zis ca au murit atunci 20.000 de oameni, dar au fost mult mai multi. Locuiam cu mama, tata, fratele meu mai mare, o surioara de doua luni si o alta familie de imigranti din Silezia. La 10 seara au interrupt stirile si s-a anuntat bombardament. Am luat rucsacul pe care-l tineam pregatit pentru situatiile astea si am coborit la subsol. A durat 24 de minute. Mai tirziu am aflat ca au fost 244 de avioane engleze care au aruncat peste centrul orasului peste 650.000 de bombe. peste doua ore a fost un nou bombardament si-a trebuit sa iesim ca se prabusea casa peste noi. Eu cu tata, mama si surioara am fugit catre un adapost, fratele meu mai mare catre un parc. Era aglomerat si fum si nu mai puteam respira in adapost , am iesit si pe drum am lesinat. Am cazut impreuna cu cei care erau raniti.

M-am trezit intr –o gramada de oameni. Nu intelegeam la inceput unde sunt. Era o doamna cu parul lung deasupra mea si ii ridicam capul de pe mine, tragind-o de par si-i ziceam “dati-va jos ca nu pot sa respir”, iar ei ii cadea capul la loc peste mine. Avea singe la gura si-am stiut ca e moarta.

Apoi am vazut soldatii care carau morti si-i puneau unii peste altii si-am inteles ca sunt intr-o groapa comuna printre cadavre. M-am speriat foarte tare, am strigat si niste soldati m-au scos si m-au lasat pe margine.

Nu mai puteam sa-mi misc picioarele. Am mers de-a busilea. Peste citeva zile au venit medicii sa faca evaluarile ranitilor. Se uitau la oameni si ziceau “el nu mai rezista”, “lui taiati-i mina, nu se mai recupereaza”. Mie mi-au zis ca imi vor taia picioarele, dar mama s-a opus. Tata murise in bombardament, la fel si surioara noastra. Mama le-a zis medicilor ca  o sa ma maseze ea citeva saptamini si poate ma fac bine.

Dupa trei saptamini de masaje puteam sa merg. Problema fusese ca am stat 2 zile in groapa printre cadavre si, din cauza greutatilor de peste mine, imi fusese afectata circulatia membrelor.

De atunci am invatat sa nu ma incred in medici.”

*

“… sa nu ma incred in medici”. A fost primul moment in care a zimbit si singurul in care s-a uitat la mine din momentul in care incepuse povestea.

Apoi in gluma mi-a povestit cum medicii l-au pus sa se opereze la prostata in urma cu citiva ani si ca el a ramas consecvent sa nu se increada in ce-i spun. Avea insa acasa atlase de anatomie si compendii de medicina pe care le citea in detaliu cind il durea ceva. Unele dintre carti le-a cumparat de la fiica lui din Olanda, de la un tirg de vechituri . Fiica a plecat sa lucreze la Philips, sediul central, inca inainte de revolutie si pina acum trei ani, cind a renuntat sa mai conduca, se ducea o data pe an la ea in Olanda, cu masina. Dormea in parcari si se spala in benzinarii.

L-am intrebat cum a ajuns din Dresda in Romania si de ce, daca stie atit de multe limbi straine, n-a vrut sa ramina in alta tara.

“Dupa bombardament , am ramas cu mama si fratele meu. Eu aveam 11 ani si doar fratele isi gasise de lucru, desen tehnic la o companie. Mama care era profesoara de istorie a cerut statului roman sa o primeasca si i-au dat post. Noi fuseseram emigranti de la Cernauti, unde tata era avocat, iar mama profesoara.

La liceu am ajuns la Baia Mare, unde am fost in echipa de gimnastica si-am participat la campionatele nationale. Mai am si acum carnetul de note cu insemnarile profesorilor si zice ca eram obraznic, dar cel mai bun gimnast din clasa. Eu care era sa ramin fara picioare.”

Fratele sau a ajuns profesor universitar la ASE, a decedat de citiva ani. El a facut facultate, a muncit, s-a casatorit si are o fata care e specialista in computere. De sotie a divortat in urma cu citiva ani si era in tren pentru ca se intorcea de la Baia Mare, unde ceruse autoritatilor niste acte: voia certificatul de deces al tatalui lui pentru a depune actele pentru recuperarea unei case.

“In viata ai nevoie de miscare, de activitate, astea te tin viu. Nu munca si goana dupa bani. Eu am o pensie mare, dar cheltuiesc 500 de lei lunar; eu imi fac piine, eu fac mincare, prajituri o data pe saptamina. Acum o sa cumpar fructe sa fac dulceata. Cind sunt suparat, cind ma mai prinde necazul ca singuratatea e grea, ma sui pe bicicleta, fac citiva kilometri , usor cit sa puna singele in miscare si sa nu ma doara inima. Creierul se oxigeneaza, organismul se invioreaza si… uite asa (arata cu mina ca si cum ar sterge ceva)… dispare orice gind de suparare.”

*

Il cheama Olch Lemnij si, daca nu am gresit calculele si-am tinut bine minte cifrele pe care le-a mentionat, anul asta implineste 80 de ani. S-ar putea sa-l vedeti cu bicicleta prin Cluj. Sau pe la conferintele din oras. Sau la clubul pensionarilor din cluj, luptindu-se cu limba engleza. Seamana cu unul dintre personajele lui Balzac, dar va las pe voi sa descoperiti asta in detaliu, daca-l intilniti.

 

fotografia de cover , arhiva Centro Studi La Runa, o groapa de cadavre din bombardamentul de la Dresda din 1945.

6072

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!