Monthly Archives : July 2014

buttbordeluri si detalii

bordeluri si detalii

in blocul in care locuiesc, pe acelasi palier cu mine, e un mini bordel.

citeva fete siliconate si-au facut o afacere mica. n-au firma la intrarea in bloc cu “salon de masaj erotic” cum am vazut citeva scari mai incolo, dar au multi clienti si nu au peste, sau nu l-am vazut eu in mai bine de 1 an de cind suntem “vecine”.

fetele sunt  simpatice, nu de vreun rafinament dar cu bun simt, ne salutam cind ne intilnim pe scara blocului, ne intrebam politicos “ce mai faci” si ne zimbim.

au stiut din prima clipa ca stiu care-i treaba cu ele, pentru ca distinsii lor clienti mai greseau interfonul pe la 3 dimineata si sunau la mine. au aflat pe parcurs cu ce ma ocup eu si dupa ce au vazut ca nici nu le judec, nici nu ma port urit cu ele, am devenit… vecine. ma rog, nu am ajuns sa facem schimb de zahar, sau faina.

m-am intilnit intimplator de-a lungul timpului cu multi dintre clientii lor. fie am urcat simultan pe scari (si sa vezi complicatenie cind intelegau ca ma opresc la acelasi etaj si ei voiau sa nu ma prind unde se duc), fie m-am ciocnit de ei pe cind veneam – plecam fiecare .

o vreme am ris si le-am spus prietenilor mei ca imi doresc foarte tare sa se duca la curve oriunde in alta parte, numa’ la mine in bloc nu, pentru ca nu vreau sa ma intilnesc cu ei pe scara .

zilele trecute am venit acasa si la usa fetelor astepta o frumusete de barbat. dar cind zic o frumusete, chiar frumusete. inalt, blond, maxim 30 de ani. pe genul corporatist indecis – nici costum, dar nici relaxat imbracat.

una dintre fete i-a deschis usa  cind eu ajunsesem in capul scarilor, ne-am salutat discret (tinarul domn s-a intors si l-am vazut ca era si foarte frumusel la fata) si acasa la mine mi-am facut tot felul de scenarii.

de ce un baiat asa frumusel merge la bordel? ar putea avea orice fata din bucuresti. m-am gindit, rapid, ca are niste nevoi mai diferite pe care prietena lui, titulara de contract, nu e dispusa sa le (satis)faca.

peste alte citeva zile m-am intilnit cu fata care-i deschisese usa frumuselului. la alimentara din colt. am venit impreuna acasa, ea cu snaks-uri, eu cu roshii, castraveti si alte acareturi de gatit pe timp de vara.

pe drum am intrebat-o.

” voi prestati ceva mai special? BDSM? Fetisism sau altceva?”

ea s-a uitat lung la mine.

“nu, dar daca-mi spui ce vrei mai exact,o sa stiu pe cine sa-ti recomand”

“curiozitatea mea era legata de frumuselul ala blond, inalt, de acum citeva zile. de ce ar apela el la bordel cind poate avea orice femeie?”

a ris trist. si brusc am vazut meseria ei din alta perspectiva.

“daca ai sti citi oameni singuri sunt…”

 

Foto cover shutterstock

fetitaTiberiu Mercurian: Despre inovatie si curajul de a fi altfel

Tiberiu Mercurian: Despre inovatie si curajul de a fi altfel

(nota mea. Opinia de mai jos ii apartine unuia dintre oamenii care au facut istorie in marketingul din Romania, in multinationale cu renume. Am privilegiul sa-l cunosc si sa se numere printre prietenii mei – sa ma mai si sfatuiasca adesea – si sa stiu pasiunea lui de a convinge oamenii de marketing sa investeasca in cultura sau sport. Ma bucur si ii multumesc mult ca a dorit sa povesteasca din culisele straduintelor lui in crearea unui drum frumos si coerent in asocierile brandurilor cu evenimente culturale.)

 

text de Tiberiu Mercurian

De mai bine de doi ani si jumatate ma incapatanez sa cred ca actul cultural poate fi o platforma de comunicare pentru branduri. Sigur ca nu pentru orice tip de brand, ci pentru acelea pentru care publicul tinta consuma cultura.

Si da-i si lupta, si lupta, si da-i.

Am propus asocieri intre cele mai puternice branduri cu cele mai interesante evenimente culturale (devenite intre timp branduri culturale).

Am convingerea ca atunci cand vorbim despre asocierea dintre doua branduri, 1+1 da intotdeauna mai mult de 2. La fel se intampla si cu asocierea unui brand cultural si un brand comercial. Suma dintre un brand cultural de genul: Festivalul International de Teatru de la Sibiu (al treilea ca importanta din Europa) sau Festivalul de Teatru Undercloud (primul festival de teatru independent din Romania) sau piese de teatru din reprtoriul companiei Daya (cel mai important brand cultural independent din domeniu) si un brand comercial (aici nu voi da nume sa nu fac reclama gratuita pe blogul Cristinei) face intotdeuna mai mult de 2.

Si din pacate aceste branduri culturale inca se mai finanteaza prin: doamna de la PR de la nu stiu ce companie are o slabiciune pentru dans si se implica, domnul de la nu stiu ce banca s-a intalnit cu presedintele festivalului si i-a placut de ochii lui si se implica, fetita doamnei de la nu stiu ce “cola” este pasionata de teatru si vrea mama sa o introduca in mediul artistic. Offf, iar exemplele pot continua.

Foarte frumos, merge si asa (ca de, suntem in Romania), dar business-ul? Business-ul unde e? Sustenabilitatea unde ramane? Domnul sau doamna de la marketing pleaca si constatam ca firma de telefonie care a finantat ani de zile nu stiu ce festival de film se retrage, pentru ca deodata are alte prioritati.

Si totul incepe cam asa: omul cu care discut, cel de pe partea cealalta a mesei imi confirma tot ce ii spun:

– brandul lui se adreseaza unor oameni care sunt din ce in ce mai greu de “atins” cu mesaje transmise prin medii “clasice”

– targetul lui: nu se mai uita la TV (din ce in ce mai multi constata inutilitatea televizorului in casa si renunta la el), nu mai citeste ziare si reviste (pentru ca se informeaza de pe net), radio mai asculta numai posturi care nu difuzeaza publicitate.

De asemenea, domnul sau domnisoara brand manager sau marketing manager este de acord ca targetul lui este mai activ (face mai mult sport), merge mai mult la terase, se duce mai mult la teatru, este atras de evenimente gen festivaluri.

Pana aici suntem pe aceeasi lungime de unda.

Apoi incepem sa vorbim de brandurile culturale amintite.

Ridica sprancenele a mirare, incepe sa dea din cap admirativ, daca cumva a fost pe la vreun spectacol de care ii pomenesc, e al meu. Discutia se termina pe un ton pozitiv. Va primi o propunere mulata pe nevoile lui asa incat transmiterea mesajului sa nu fie cazuta din luna.

Si totusi, cand e sa dea un raspuns (sunt norocos, unii mai si raspund!!!) marea majoritate zic NU. “Nu anul asta”, “nu prea am cum sa strecor in bugetul de anul asta”, iar lista poate continua.

De cele mai multe ori acest NU vine din frica de a-si asuma sa fie diferit. Daca alege varianta “clasica” nu i se poate intampla nimic. Daca face ceva out of the box poat fi penalizat/a. Paradoxul continua… Toti marketerii fac cursuri: cum sa gandeasca si sa actioneze out of the box, traininguri despre inovatie, blue ocean- TEORIE.

Pe modelul “am vazut si romani fericiti”, simt nevoia sa scot si eu pe cineva in fata careului: un brand de cafea. Am ajuns la ei evident printr-o cunostinta. Insa ceea ce i-a facut sa fie diferiti a fost curajul. Curajul si asumarea de a fi altfel decat turma. Asumarea acelui punct din valorile companiei si ale brandului: inovatia, nu numai la nivel teoretic, ci prin tot ceea ce fac. Proiectul dezvoltat impreuna a avut la baza un dialog in urma caruia propunerea customizata a dat nastere unei prezente a marcii intr-un mod firesc intr-un cadru care a surprins. In mod concret decorul a luat forma brandului care a sustinut spectacolul. Iar ecoul nu a intarziat sa apara. Bravo.

Si ca sa inchei cu un mesaj pozitiv: ne definim prin ceea ce facem, nu prin ceea ce spunem ca facem. Inovatia nu trebuie sa se opreasca la nivelul produsului ci prin toate punctele de interactiune cu beneficiarul. Aveti curaj de a fi diferiti.

PS: brandul scos in fata careului este Tassimo. Bravo pentru curajul de a fi altfel.

*Tiberiu Mercurian, pasionat de marketing

3979
prdaca PR-ul ar fi o napolitana si-ati face bani din ea, nu v-ati ingriji cum o prezentati publicului?

daca PR-ul ar fi o napolitana si-ati face bani din ea, nu v-ati ingriji cum o prezentati publicului?

In Romania de astazi e din ce in ce mai straniu sa zici ca faci PR/comunicare pentru ca e o meserie careia am avut grija sa nu-i facem deloc PR, ba din contra sa-i stirbim din reputatie cu perseverenta unei picaturi chinezesti.

Pentru multi oameni (chiar si din industria comunicarii sau industriile conexe care au nevoie de comunicare), PR-ul e cu scris un comunicat de presa care sa anunte ceva. In varianta super frivola si de sezon, PR e si domnisoara care sta pe tocuri si zimbeste – ajutata de un sutien push up – la intrarea unei terase de la Mamaia.

Dincolo de aceste abordari majoritare, mai exista deviatiile super periculoase tinute in umbra pentru ca… nu se face sa spui:

– publicatiile care cer bani pentru ca un comunicat de presa sa nu fie deloc modificat la aparitia lui.
– publicatiile care cer bani pentru ca jurnalistul lor sa mearga la conferinta de presa sau sa redacteze el, cu mintea lui, ceva din ce comunica domnul/doamna cu PR-ul.
– sau, aberatia extrema in Romania, agentia de presa care cere bani ca sa nu intervina pe ce comunici si sa puna stirea PR-ului, neatinsa, in fluxul de stiri, chiar si cind e vorba de un eveniment cu acoperire internationala. (asta cind agentia se ocupa cu stiri, ca de aia o cheama agentie de stiri, si-ar trebui sa produca singura content pt clientii ei, pe teren, mai ales de la evenimente cu acoperire internationala).

daca asa stau lucrurile in RO, va dati seama cit e de important cum comunici si ce comunici? Si mai ales cum te prezinti in meseria de comunicator/PR?!

La nivel international statisticile arata ca 60% dintre stirile dintr-o zi vin din agenda politica/guvernamentala, 23% vin de la companiile de PR si… 14% vin de la jurnalisti in mod direct, prin reporting, interesul lor etc.

La noi date fiind mutatiile de mai sus probabil ca procentul e mult mai mare in dreptul stirilor venite pe surse de PR si mai mic la productia proprie, jurnalistica. Avem cu siguranta o sectiune generoasa de “traducere” de pe site-uri.

In contextul asta cred ca agentiile de PR, oamenii de comunicare ar trebui sa se aseze frumos la masa si sa gindeasca o strategie si un cod de etica pentru aceasta meserie. Stiu ca exista cod de etica al meseriei, dar ar fi bine sa se si respecte. Poate chiar si un sindicat care sa gireze (si) respectarea eticii.

Sigur ca si in presa “de afara” exista obiectii despre calitatea comunicatelor de presa, dar ma indoiesc ca ei au inventat vreun echivalent al cuvintului “piarizda”, cum stiu sigur ca au promovat frumos cu studii de caz – motivationale – succese din aceasta meserie.

La ei e cu nuante despre stress-ul din munca si despre cum se pozitioneaza un comunicator, la noi e cu …nimic, pentru ca banii aia pe care-i cer publicatiile sau agentiile, pe termen lung, inseamna NIMIC in constructia unei industrii corecte. Si pentru jurnalism si pentru PR. Comunicare pina la urma.

Aici un articol despre PR si nuantele lui in termeni de influenta asupra jurnalismului obiectiv, quality (cum zicem noi, aiurea), asa cum se intimpla in alte tari, pe alte zari.

Ma intreb des in ultima vreme: daca PR-ul ar fi o napolitana si-ati face bani din ea, nu v-ati ingriji cum o prezentati publicului?

1725
telefon cartiDoru Iftime, Story of my life: O carte? Ce nasol!!!

Doru Iftime, Story of my life: O carte? Ce nasol!!!

text de Doru Iftime

Cu cîteva zile înainte să împlinească zece ani, fiica mea, Ana, era nerăbdătoare să afle ce cadou îi vom cumpăra. Trebuie că era curioasă să afle asta încă de a doua zi după ce a împlinit nouă ani, dar a început să se manifeste mai aprig cam cu o săptămînă înainte de evenimentul propriu-zis. Și eu, și soția mea eram deja exasperați de întrebările ei cînd, într-o bună zi, Ana a schimbat tactica: a făcut o listă cu posibilele cadouri și încerca să afle răspunsul prin eliminare: “O păpușă? Un joc? Un Webkinz?”…

Știam ce voia de ziua ei, știam care era răspunsul pe care voia să-l audă: telefon mobil. Cele mai multe dintre colegele sau prietenele ei erau deja, de ceva vreme, posesoare ale prețiosului obiect; ca să nu mai spun că îl aveau și unii dintre colegii de grădiniță ai fiului meu. Sigur, a spune „ceilalți copii au, al meu de ce să nu aibă?” e probabil cel mai stupid argument dintre toate. Și nu, nu acesta a fost criteriul pe baza căruia am acționat. Fiică-mea e timidă, e o fire retrasă, își face greu prieteni și îmi spuneam că telefonul ar putea-o ajuta să socializeze mai mult și să țină pasul cu micul ei grup de fete cucuiete; nu mă puteam împăca cu ideea că Ana mea va sta deoparte în timp ce prietenele ei se amuză arătîndu-și unele altora, pe telefon, clipuri haioase, ascultînd melodii noi sau jucînd cine știe ce joc. E adevărat, un părinte perfect poate ar fi găsit argumentele corecte pentru a-i explica odorului său de ce nu e bine să aibă telefon mobil; și ar fi găsit și timpul pentru a i le aminti zilnic pînă cînd copilul și le-ar fi însușit și ar fi ajuns să le susțină în mod credibil în fața prietenilor săi, poate chiar punîndu-i pe aceștia pe gînduri.

Noi însă suntem orice numai părinți perfecți nu. Încercăm să menținem un echilibru între ce e bine pentru copiii noștri și mofturile lor. Uneori reușim, cel mai adesea nu, ceea ce mă face să mă întreb dacă nu ar fi mai potrivit să trecem cu arme și bagaje fie de partea binelui, fie de partea mofturilor…

Cît despre mobil, recunosc că mi se pare mai întîi util și abia apoi un moft. Nu în ultimul rînd, deși fata mea are o personalitate puternică și o fire destul de voluntară, n-o vedeam schimbînd optica micului ei grup în privința telefoanelor, spre deosebire de Tom Sawyer care, nu-i așa, a reușit să-și convingă prietenii că vopsirea gardului nu e o corvoadă, ci o plăcere.

Cu o zi înainte de aniversare, eram cu toții (noi, familia, plus prietenele Anei) pe rîndul întîi la un spectacol susținut de grupa de la grădiniță a fiului meu. În stînga mea, Ana stătea că pe ace și își continua tenace tirul de întrebări: “Un aparat foto? Un telefon? O carte?…” Trebuie spus că relația Anei cu lectura e descrisă subtil de titlul unui film cu Alec Baldwin și Meryl Streep: It’s Complicated. Una peste alta, Anei nu-i place să citească (soția mea e pasionată de lectură, eu sînt om de litere și totuși n-am reușit să o împrietenim pe Ana cu cartea – știți, poate, vorba aceea, copiii croitorului n-au haine, iar ai cizmarului umblă desculți); n-au funcționat nici amenințările, nici încurajările, nici argumentele, nici puterea exemplului.

Departe de a avea înțelepciunea de a lăsa timpul să așeze lucrurile pe făgașul lor, îmi spuneam că fiica mea ne face în ciudă nevrînd să citească; așa că, atunci cînd m-a întrebat dacă i-am luat o carte cadou de ziua ei, am privit-o zîmbind misterios. “O carte???”, a repetat ea, luînd zîmbetul meu drept răspuns afirmativ. “O carte?!!!” Ochii îi înotau deja în lacrimi: nu era supărată, nu era dezamăgită, era de-a dreptul indignată. Văzînd-o subit agitată, fetele au întrebat-o ce s-a întîmplat. Vestea era atît de teribilă încît, de undeva, de la capătul rîndului, am auzit-o pe una dintre copile exclamînd: “O carte? Ce nasol!!!”

Evident, tortura n-a durat prea mult. Lucrurile s-au liniștit cînd Ana și-a primit telefonul. Mi se pare interesant cum ne schimbăm părerile, concepțiile, principiile: nu cred să fie mai mult de 3-4 ani de cînd mă declaram surprins că un bun amic îi luase fiului un mobil la aniversarea de zece ani. Da, e o vîrstă rotundă, care merită sărbătorită printr-un cadou important, dar tot mi se părea că e prea devreme pentru un mobil.

Între timp, am depășit dilema dintre moft și utilitate, mai ales că azi punem atît de mare preț pe comunicare – sau, mă rog, pe obiectele care facilitează comunicarea. Dar n-o mai lungesc inutil cu filosofeala: lucrurile se schimbă sub ochii noștri așa că m-am lăsat și eu dus de valul evoluției: cînd fiică-mea a împlinit, la rîndu-i, zece ani, chiar dacă am introdus puțină tensiune în peisaj, nu mi-am pus problema dacă îi iau telefon sau nu, ci care model i s-ar potrivi.

Pînă la urmă, telefonul s-a dovedit un compromis util. Ana nu socializează mai mult (în viața reală, că în cea virtuală cred că e cel mai popular copil din sud-estul Europei), dar a înțeles că i-am făcut un moft și, încetul cu încetul, a început să citească mai mult. Nu foarte mult, suficient însă cît să scadă la un minim nepericulos șansele de a primi vreo carte în dar la următoarele aniversări.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

foto cover: shutterstock

2160
mi-e-pofta-sa-fac-bineMi-e pofta sa fac bine – tomograful pentru Grigore Alexandrescu a fost cumparat

Mi-e pofta sa fac bine – tomograful pentru Grigore Alexandrescu a fost cumparat

Am o amintire speciala legata de tomograful nou de la spitalul  Grigore Alexandrescu.

Eram in masina cu Alexandra Olaru care e cunoscuta in spatiu public drept “communications manager la McDonalds”, dar care pentru mine e o prietena care stie pasiunea mea pentru povesti speciale si emotionante, care ar putea inspira lumea sa faca fapte bune.

Eram in masina ei si ma ducea, la cererea mea, in Spitalul Grigore Alexandrescu unde aflasem ca McDonalds are o casa (chiar mini hotel s-a dovedit) unde gazduiesc copiii aflati in tratamente (chimio cel mai adesea) , copii  care nu si-ar permite sa stea intr-un hotel in Bucuresti si sa vina zilnic la proceduri si pe care spitalul nu-i interneaza pentru ca nu are paturi suficiente, iar tratamentul lor ocupa citeva ore intr-o zi.

Casa Ronald se numeste locul si Alexandra ma ajuta sa intru acolo ca sa aflu povestile oamenilor.

In masina pe drum catre spital mi-a zis ca exista asemenea case Roland in mai multe locuri ale lumii si ca prin fundatia Roland McDonald si copii romani au fost gazduiti pe perioada tratamentului in spitale din strainatate. Mi-a spus specific de un caz care fusese l televizor, un copil pentru care se luptasera multi ca sa-i fie bine si stiu ca am intrebat-o din reflex:

Si-ati comunicat asta? ati anuntat pe undeva?

Iar Alexandra, care e si ea mama unei fetite, mi-a zis emotionata “nu, e important ca l-am putut ajuta. nu trebuie sa si comunicam asta”.

*

in ziua aia in vizita de la Grigore Alexandrescu, m-am plimbat prin camerele din casa Roland McDonald, am stat de vorba cu parinti care erau fericiti ca micutii lor sunt din ce in ce mai bine, dar si cu parinti ingrijorati, l-am cunoscut pe medicul Dan Enescu care are har si o mare pasiune pentru meseria sa si-am aflat despre tomograful de care aveau nevoie in spital. Tomograf care era tinta urmatoarei campanii “Mi-e pofta sa fac bine” de la McDonald’s.

Acum tomograful e montat. Au spart un perete si-au reasezat altfel o parte dintr-o sectie pentru ca tomograful era mai mare decit spatiul unde fusese amplasat vechiul aparat. E un instrument f f performant care o sa ajute mii de copii lunar pentru o diagnosticare mai buna.

Si stiti ce e frumos? E facut si cu ajutorul celor care au fost la McDonald’s si-au cumparat in perioada campaniei “Mi-e pofta sa fac bine”, sau au lasat maruntisul de la rest in cutiutele transparente de la casa. Adica e facut si cu ajutorul vostru.

Stiu ca Alexandra Olaru sau Daniel Boaje sau oricare dintre responsabilii mari McDonald’s RO nu vor spune niciodata public asta – pentru ca e precum cazul copilului de la televizor: am ajutat pentru ca am putut – dar eu stiu sigur ca ei ar fi facut tot posibilul sa duca la bun sfirsit operatiunea tomograf pentru ca promisesera ca ajuta spitalul.

Insa in numele lor, pentru ca sunt prieteni cu mine, va multumesc frumos ca lasati maruntisul in cutiile de plastic de la casele de marcat si ca participati la McHappy Day. El se transforma in fapte bune pentru copiii care au nevoie.

P.S. acesta nu este un articol publicitar, nu exista niciun contract si nicio parte financiara care sa implice acest articol. e un text despre importanta unor gesturi mici care, coordonate cu cap, se transforma in lucruri care pot schimba lumea. un text care va invita sa mai faceti si alta data gesturi mici care se transforma in fapte mari.

2052
test de sarcinaFifi &The City: cea mai mare teama cind afli ca esti gravida

Fifi &The City: cea mai mare teama cind afli ca esti gravida

Text de Cristina Popa

In viata cind nu ai o pereche, un apartinator ca sa zic asa, răsar din partea anturajului niste intrebari clasice. Sunt patru si vin ca un tavalug.

1.     Cand o sa ai si tu pe cineva?

2.     Aaa, in sfarsit! Cand te casatoresti?

3.      Mah, da mai copilariti mult, nu faci si tu un copil?

4.     Vaii, da ce copil reusit! Un fratior, o surioara?

Cam asta e setul de patru intrebari clasice pe care le auzim toti si le urâm toţi.

Cea mai nepotrivita e aia cu copilul. Pur si simplu as vrea sa va ganditi si sa nu mai puneti aceasta intrebare. Daca se poate niciodata. Sunt femei care nu pot face copii si care nu vor sa spuna ca au pierdut sarcini sau nu pot concepe. Sau pur si simplu nu vor sa faca un copil si n-au datoria sa stea sa explice asta.

Cand am aflat ca sunt insarcinata a fost bucuria cea mai mare din lume. Aveam 35 de ani. Cam tarziu, a comentat gura lumii. Acum la rece va spun: multe lucruri le-am facut tarziu in viata, dar n-am regrete din cauza asta.

Nu am avut probleme medicale, doar ca am vrut sa fac acest copil cind am simtit eu, nu cind a vrut publicul telespectator.  Am sperat la gemeni sau la un baiat. Avea sa il cheme Vlad. Am facut o fata MINUNATĂ. O cheama Maria.

N-am avut cine stie ce frici in sarcina. Gravida neinfricata imi spunea ginecologul. Eram sigura ca voi livra tarii un copil viabil, sanatos.  Mi-a fost frica de nasterea naturala si am ales sa nasc prin cezarianacuanestezietotala. Nu imi pare rau nicio secunda de alegerea pe care am făcut-o.

De ce le e frică femeilor când află că aşteaptă un copil? Iata raspunsurile prietenelor mele.

Nu m-am temut de nimic, caci am realizat in timp si secvential ca eu diva nu voi mai putea fi aceeasi, iar el, copilul era musai sa aiba o sexy mama !!! Nu m-am gandit la nimic rau, m-am bucurat de fiecare pas facut, de fiecare cm din talie prins luna de luna la cingatoare, de multele ciocolati devorate si de momente de dragoste …asa ca pentru o gravida !!! M-am temut , totusi, ca voi pierde din splendoarea suprema a iubirii, ca dragostea va avea variabile si interpretari, că EL …ma va privi altfel si ma va dori …mai putin !!!! La inceput …m-a iubit ..putin spre deloc !!! A lasat mult loc pentru frustrari ..si angoase !!! Apoi, ca din nimic, ne-am regasit, ne-am dorit, ne-am….faurit un nou univers de dorinte !!!

***

Cea mai mare frică a mea a fost…

continuarea aici unde aflati cum una dintre prietenele lui FIFI a facut naveta cit era insarcinata si se temea sa nu nasca pe drum.

FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

 

o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE

foto cover shutterstock

2149
didion 1Joan Didion, “On Self-Respect”

Joan Didion, “On Self-Respect”

Joan Didion e scriitoarea mea preferata. Intr-un clasament al preferintelor la sectiunea scriitoare preferate, Didion e urmata la ….multe locuri distanta de Simone de Beauvoir si Zadie Smith.   Didion imi place pentru sinceritatea, acuratetea si minimalismul ei analitic.

Am gasit un eseu “on seff respect” pe care l-a publicat in Vogue in 1961, dar care e valabil si acum in fiecare cuvint al lui. Despre asta e vorba intr-o scriere MARE, sa poata sa stea in picioare si peste 50 de ani distanta.

Puteti citi textul mai jos, l-am spart cu citeva fotografii cu Joan Didion pentru ca gratia, delicatetea si eleganta pe care le simtiti din foto va vor ajuta sa o cunoasteti mai repede.

 

 

   Once, in a dry season, I wrote in large letters across two pages of a notebook that innocence ends when one is stripped of the delusion that one likes oneself. Although now, some years later, I marvel that a mind on the outs with itself should have nonetheless made painstaking record of its every tremor, I recall with embarrassing clarity the flavor of those particular ashes. It was a matter of misplaced self-respect.

I had not been elected to Phi Beta Kappa. This failure could scarcely have been more predictable or less ambiguous (I simply did not have the grades), but I was unnerved by it; I had somehow thought myself a kind of academic Raskolnikov, curiously exempt from the cause-effect relationships which hampered others. Although even the humorless nineteen-year-old that I was must have recognized that the situation lacked real tragic stature, the day that I did not make Phi Beta Kappa nonetheless marked the end of something, and innocence may well be the word for it. I lost the conviction that lights would always turn green for me, the pleasant certainty that those rather passive virtues which had won me approval as a child automatically guaranteed me not only Phi Beta Kappa keys but happiness, honor, and the love of a good man; lost a certain touching faith in the totem power of good manners, clean hair, and proved competence on the Stanford-Binet scale. To such doubtful amulets had my self-respect been pinned, and I faced myself that day with the nonplussed apprehension of someone who has come across a vampire and has no crucifix at hand.

Although to be driven back upon oneself is an uneasy affair at best, rather like trying to cross a border with borrowed credentials, it seems to me now the one condition necessary to the beginnings of real self-respect. Most of our platitudes notwithstanding, self-deception remains the most difficult deception. The tricks that work on others count for nothing in that well-lit back alley where one keeps assignations with oneself; no winning smiles will do here, no prettily drawn lists of good intentions. One shuffles flashily but in vain through ones’ marked cards the kindness done for the wrong reason, the apparent triumph which involved no real effort, the seemingly heroic act into which one had been shamed. The dismal fact is that self-respect has nothing to do with the approval of others – who we are, after all, deceived easily enough; has nothing to do with reputation, which, as Rhett Butler told Scarlett O’Hara, is something people with courage can do without.

To do without self-respect, on the other hand, is to be an unwilling audience of one to an interminable documentary that deals one’s failings, both real and imagined, with fresh footage spliced in for every screening. There’s the glass you broke in anger, there’s the hurt on X’s face; watch now, this next scene, the night Y came back from Houston, see how you muff this one. To live without self-respect is to lie awake some night, beyond the reach of warm milk, the Phenobarbital, and the sleeping hand on the coverlet, counting up the sins of commissions and omission, the trusts betrayed, the promises subtly broken, the gifts irrevocably wasted through sloth or cowardice, or carelessness. However long we postpone it, we eventually lie down alone in that notoriously uncomfortable bed, the one we make ourselves. Whether or not we sleep in it depends, of course, on whether or not we respect ourselves.


To protest that some fairly improbably people, some people who could not possibly respect themselves, seem to sleep easily enough is to miss the point entirely, as surely as those people miss it who think that self-respect has necessarily to do with not having safety pins in one’s underwear. There is a common superstition that “self-respect” is a kind of charm against snakes, something that keeps those who have it locked in some unblighted Eden, out of strange beds, ambivalent conversations, and trouble in general. It does not at all. It has nothing to do with the face of things, but concerns instead a separate peace, a private reconciliation. Although the careless, suicidal Julian English in Appointment in Samara and the careless, incurably dishonest Jordan Baker in The Great Gatsby seem equally improbably candidates for self-respect, Jordan Baker had it, Julian English did not. With that genius for accommodation more often seen in women than men, Jordan took her own measure, made her own peace, avoided threats to that peace: “I hate careless people,” she told Nick Carraway. “It takes two to make an accident.”

Like Jordan Baker, people with self-respect have the courage of their mistakes. They know the price of things. If they choose to commit adultery, they do not then go running, in an access of bad conscience, to receive absolution from the wronged parties; nor do they complain unduly of the unfairness, the undeserved embarrassment, of being named co-respondent. In brief, people with self-respect exhibit a certain toughness, a kind of mortal nerve; they display what was once called character, a quality which, although approved in the abstract, sometimes loses ground to other, more instantly negotiable virtues. The measure of its slipping prestige is that one tends to think of it only in connection with homely children and United States senators who have been defeated, preferably in the primary, for reelection. Nonetheless, character – the willingness to accept responsibility for one’s own life – is the source from which self-respect springs.

Self-respect is something that our grandparents, whether or not they had it, knew all about. They had instilled in them, young, a certain discipline, the sense that one lives by doing things one does not particularly want to do, by putting fears and doubts to one side, by weighing immediate comforts against the possibility of larger, even intangible, comforts. It seemed to the nineteenth century admirable, but not remarkable, that Chinese Gordon put on a clean white suit and held Khartoum against the Mahdi; it did not seem unjust that the way to free land in California involved death and difficulty and dirt. In a diary kept during the winter of 1846, an emigrating twelve-yaer-old named Narcissa Cornwall noted coolly: “Father was busy reading and did not notice that the house was being filled with strange Indians until Mother spoke out about it.” Even lacking any clue as to what Mother said, one can scarcely fail to be impressed by the entire incident: the father reading, the Indians filing in, the mother choosing the words that would not alarm, the child duly recording the event and noting further that those particular Indians were not, “fortunately for us,” hostile. Indians were simply part of the donnee.

In one guise or another, Indians always are. Again, it is a question of recognizing that anything worth having has its price. People who respect themselves are willing to accept the risk that the Indians will be hostile, that the venture will go bankrupt, that the liaison may not turn out to be one in which every day is a holiday because you’re married to me. They are willing to invest something of themselves; they may not play at all, but when they do play, they know the odds.

That kind of self-respect is a discipline, a habit of mind that can never be faked but can be developed, trained, coaxed forth. It was once suggested to me that, as an antidote to crying, I put my head in a paper bag. As it happens, there is a sound physiological reason, something to do with oxygen, for doing exactly that, but the psychological effect alone is incalculable: it is difficult bin the extreme to continue fancying oneself Cathy in Wuthering Heights with ones head in a Food Fair bag. There is a similar case for all the small disciplines, unimportant in themselves; imagine maintaining any kind of swoon, commiserative or carnal, in a cold shower.

But those small disciplines are valuable only insofar as they represent larger ones. To say that Waterloo was won on the playing fields of Eton is not to say that Napoleon might have been saved by a crash program in cricket; to give formal dinners in the rain forest would be pointless did not the candlelight flickering on the liana call forth deeper, stronger disciplines, values instilled long before. It is a kind of ritual, helping us to remember who and what we are. In order to remember it, one must have known it.

To have that sense of one’s intrinsic worth which constitutes self-respect is potentially to have everything: the ability to discriminate, to love and to remain indifferent. To lack it is to be locked within oneself, paradoxically incapable of either love or indifference. If we do not respect ourselves, we are the one hand forced to despise those who have so few resources as to consort with us, so little perception as to remain blind to our fatal weaknesses. On the other, we are peculiarly in thrall to everyone we see, curiously determined to live out – since our self-image is untenable – their false notion of us. We flatter ourselves by thinking this compulsion to please others an attractive trait: a gist for imaginative empathy, evidence of our willingness to give. Of course I will play Francesca to your Paolo, Helen Keller to anyone’s Annie Sullivan; no expectation is too misplaced, no role too ludicrous. At the mercy of those we cannot but hold in contempt, we play roles doomed to failure before they are begun, each defeat generating fresh despair at the urgency of divining and meeting the next demand made upon us.

It is the phenomenon sometimes called “alienation from self.” In its advanced stages, we no longer answer the telephone, because someone might want something; that we could say no without drowning in self-reproach is an idea alien to this game. Every encounter demands too much, tears the nerves, drains the will, and the specter of something as small as an unanswered letter arouses such disproportionate guilt that answering it becomes out of the question. To assign unanswered letters their proper weight, to free us from the expectations of others, to give us back to ourselves – there lies the great, the singular power of self-respect. Without it, one eventually discovers the final turn of the screw: one runs away to find oneself, and finds no one at home.

Vogue, 1961

5112
all aglowlemnul in minunate obiecte de design

lemnul in minunate obiecte de design

am mai scris despre pasiunea mea pentru lemn si despre cum e important pentru mine sa locuiesc intr-o casa in care e parchet vechi (imi place mult sa merg desculta pe parchet si sa am cit mai putine covoare), cum am mai scris si despre pasiunea mea pentru mobilier vechi din lemn (acasa – cu exceptia unui stander pentru haine, nu am niciun obiect de mobilier care sa nu fie din lemn vechi, sigur restilizate unele, dar lemn vechi)

nu mai stiu daca am scris despre dragostea mea pentru oamenii care prelucreaza lemnul. mi se pare o meserie foarte masculina si … foarte sexy.

(aici poti citi despre 10 obiecte de design, din lemn, pe care o sa le vrei acasa)

cum astazi cautam ceva din lemn care sa se potriveasca intr-un anume colt al casei, am mai adaugat la colectia de fotografii reper pentru diverse proiecte citeva obiecte din lemn.

Kwon Jae Min

William Stranger

all aglow

designeri necunoscuti

3514
kevin-spacey-tie“nu exista o rasplata din afara” – in loc de la multi ani pentru Kevin Spacey

“nu exista o rasplata din afara” – in loc de la multi ani pentru Kevin Spacey

kevin spacey este unul dintre cei mai speciali oameni din lume. nu pentru ca e actor, nu pentru ca e manager de teatru, nu pentru ca e vizionar.
kevin spacey este special pentru ca a inteles care e SCOPUL in meseria lui, care e scopul de fapt pentru oricare alta meserie.

(si) de asta il iubim pe Kevin Spacey

iata traducerea unui moment dintr-un interviu de la actors studio

*

Nu exista o rasplata din afara pentru meseria asta. Nu asta trebuie sa fie telul. Rasplata adevarata vine din interior. Ceea ce voi simtiti si ceea ce ati implinit voi pentru voi, cu propriile persoane. iesind din zona de confort.

Anii de inceput pot fi bogati in experiente sau nu, dar am vazut de-a lungul anilor atit de multi tineri care nu stiau ce vor. Stiau ca trebuie sa vrea, sa fie ambitiosi si sa aiba succes. dar asta nu e suficient. Asta e doar dorinta.

De fapt, in viata este despre actiune: sa stii ceea ce faci, sa intelegi de ce faci asta, sa-ti dedici fiecare respiratie a trupului tau ca sa acumulezi mijloacele cu care sa poti sa daruiesti…

Daca simtiti ca aveti ceva inauntru de daruit, ca aveti un talent, atunci exploatati-l si slefuiti-l. Nu e nimic mai important decit sa acumulati mijoacele ca sa puteti sa va expuneti talentul.

O sa cresteti alaturi de colegii vostri, o sa-i vedeti avind succes sau cum vor rata. Si o sa vedeti cum reusesc sa dealuiasca in ambele situatii, iar ei va pot fi profesori la fel ca oricare dintre profesorii vostri de la scoala. Important este sa fiti deschisi, sa vreti sa munciti cu voi ca si cum ati munci cu un personaj pentru o piesa si sa actionati ca atare.

Kevin Spacey.

1866

Jake Gyllenhaal in Nightcrawler, pe drumul catre Oscar

Nightcrawler este un thriller in care domnul Jake Gyllenhaal se lupta pentru job-ul si viata lui.

daca treaba functioneaza dupa regulile cu Mattew Mcconaughey, Gyllenhaal ar putea ajunge pe lista pentru un Oscar.  Asta pentru ca a slabit foarte foarte mult pentru acest rol.

filmul este povestea unui sofer de noapte in Los Angeles care e sursa pentru o televiziune locala in privinta accidentelor de noapte. cind prinde gustul notorietatii si al povestilor bune, soferul incepe sa se transforme ca sa cistige un rol principal

filmul intra in Octombrie pe ecrane , adica la timp ca sa ramina in mintea oamenilor din academia americana de film pina la nominalizari

1678
fetita1 (2)puterea de a nu decide pentru altul

puterea de a nu decide pentru altul

suntem crescuti (sau ar trebui) ca sa fim buni.

sa ne facem bine treaba (la job), sa construim relatii bune (frumoase) in viata noastra privata, sa fim buni si in afara ariilor directe de interes (munca, familie).

invatam, crestem (imbatrinim sau ne inteleptim) si “knowledge-ul”  – despre oameni, despre viata, despre proiectiile viitoare ale unor fapte – pus intr-o balanta nu mai sta in echilibru: unii stiu mai multe.

e usor ca acest Knowledge sa fie folosit in job. asa au aparut consultantii.

dar poate cineva sa faca asta cu viata altcuiva?

poate cineva sa spuna altcuiva “nu trai asa pentru ca esti pe o linie moarta”, “nu face asta pentru ca ii va afecta pe multi cind tu nu vei mai fi”, mai ales cind faptele, consecintele, parcursul lucrurilor sunt doar detalii ale unei existente obisnuite?!

oamenii isi traiesc (sau ar trebui sa faca asta) experientele singuri, asa cum simt si gindesc intr-un anume moment al existentei.

si e un exercitiu extrem de greu, cind ai knowledge-ul cu care poti intelege in detalii pasii pe mai departe, sa ai puterea sa nu spui “nu e bine” si sa lasi omul sa descopere singur drumul.

tu spui “nu e bine?”

 

3017
Guido-Daniele-Handimals-7povesti spuse cu miinile

povesti spuse cu miinile

una dintre cele mai volatile dintre arte e body paintingul.

iata un artist uluitor care imbina bodypointingul cu jocurile copilariei cind desenam umbre pe pereti cu miinile; transforma miinile – prin tehnica de body painting, in animale de o veridicitate incredibila.

guido daniele are 64 de ani, locuieste in milano si a invatat sa picteze pe corp dupa ce a stat citiva ani in india.

la proiectul cu transformarea miinilor lucreaza de 14 ani.

 

2053

dati mai departe vestea: tabara pentru copii dislexici

o informatie care trebuie sa ajunga la cit mai multa lume.
pentru prima data in Romania se organizeaza o tabara pentru copiii dislexici, unde specialsiti vor lucra si se vor juca impreuna cu copiii ajutindu-i sa-si dezvolte creativitatea si exprimarea personala.
tabara este organizata de OMV (care si-a dedicat de multi ani intregul buget de CSR intru sprijinirea copiilor dislexici – ei au finantat si primele manuale pentru copiii dislexici) si Asociatia Romane pentru Copii Dislexici
Tabara se organizeaza in perioada 9 – 20 august 2014 si este impartita pe doua grupe de varsta:
• Perioada 9-14 august – clasa pregatitoare – clasa a 4-a inclusiv / grupa de varsta: 7 – 11 ani
* 20 locuri pentru copii insotiti de un parinte sau tutore legal
* 4 locuri disponibile pentru „Big Brothers” – grupa de varsta: 16 – 24 ani
• Perioada 15-20 august – clasa a 5-a – clasa a 8-a inclusiv / grupă de varsta 12 – 15 ani
* 35 locuri pentru adolescenti
* 4 locuri disponibile pentru „Big Brothers” – grupa de varsta: 16 – 24 ani
OBS. In perioada 15-20 august (in limita locurilor disponibile) pot sa se inscrie si copii mai mici, insotiti de un parinte/ tutore legal.
Termenul de inscriere este prelungit pana la data de 30 iulie 2014.
Informatiile cu privire la locatie, termenii de inscriere, coordonatori si activitati le puteti citi pe siteul:
va rog dati mai departe stirea. initiativa inseamna imens pentru moralul si dezvoltarea copiilor dislexici, dar si a familiilor lor.
1589
spunei cu un cinteccum sa cuceresti pe cineva cu un cintecel:)

cum sa cuceresti pe cineva cu un cintecel:)

 

Mai intii a fost imparte Coca-Cola cu… fata sexy, baiatul cu muschi, frumosul frumosilor sau ce lucruri simpatice mai scriau pe cutiile de Coca-Cola.

 

(eu mai am si acum cutia de Coca-Cola pe care scrie numele meu:) )

 

Acum s-a trecut la nivelul urmator, adica poate tu vrei sa imparti in vara asta o Coca Cola cu EL (sau EA) dar e posibil ca baiatul, fata sa nu stie de existenta ta, sa nu te fi remarcat, asa ca pentru a interactiona pentru prima data e nevoie (ca mai mereu) de un truc.

 

Baieti uitati de replicile stupide cu “am observat ca nu m-ai observat” si alte asemenea flori intre flori, puteti sa va remarcati in fata unei fete mult mai subtil: descoperindu-i gusturile muzicale sau aratindu-i-le pe ale voastre.

 

Cautati cutia/sticla de Coca-Cola cu titlul melodiei care va place cel mai mult si o livrati impreuna cu gheata fetei vizate. Puteti sa o rugati sa scaneze QR code-ul de pe cutie ca sa si asculte un fragment din cintecel.

 

Procedura se poate aplica si pentru prieteni necajiti ca sunt la birou in loc sa fie la plaja:)

Toate cintecele care sunt in Campania aceasta simpatica – spune-i cu in cintec – se afla pe site-ul  www.spuneicuuncantec.ro

In plus daca descarcati aplicatia spune-i cu un cintec din   App Store (https://itunes.apple.com/us/app/coca-cola-music-connections/id896723690?mt=8) sau   Google Play (https://play.google.com/store/apps/details?id=net.mready.cokeconnections) poti sa afli repede ce preferinte muzicale au prietenii tai sau cei pe care vrei sa ti-I faci prieteni si sa te intri in dialog cu ei, direct pe telefon.

Cum functioneaza aplicatia puteti afla din filmuletul de mai jos

 

Am cercetat lista cu cele 118 piese alese in colaborare cu Universal Music si oftez dupa niste cintecele pe care eu le prefer si nu se afla acolo. Mi-ar fi placut sa impart o Coca-Cola “Numai la doi”, mai ales ca o sa fie o vara minunata pentru “Fiecare” dintre noi, sunt sigura.

Dar ma pregatesc sa-mi fac un play list special, o colectie de cutii de Coca-Cola care se va adauga (dupa ce cutiile vor fi mai usoare) cutiei cu numele meu. Le vinez prin alimentare, va fi primul playlist care sta la rece, in frigider:))

2188
shutterstock_172730270100.000 de euro pentru fapte bune. Ajuta-ne sa fie cheltuiti frumos.

100.000 de euro pentru fapte bune. Ajuta-ne sa fie cheltuiti frumos.

Nu cred ca exista cineva care sa nu-si doreasca sa lase o urma frumoasa pe lumea asta.

Invatam de acasa, de mici, ca trebuie sa construim o casa, sa plantam un copac si sa facem un copil, iar asta e o lectie despre a face ceva bun pe lumea asta.

Lectia merge mai departe cu fiecare generatie si, slava Domnului, incepem sa fim interesati si de comunitate, sa dezvoltam comunitatea si sa ingrijim spatiul public, nu doar sa construim pentru noi.

Uneori cu o idee mica se schimba lumea si in urmatoarele 2 saptamini aveti o sansa in plus sa scrieti o frumoasa pagina in istoria personala: sa arati ca va pasa de cei din jur, sa spuneti o idee care poarte lasa o urma in comunitate, poate face mai mult decit “casa-copacul-copilul”.

Puteti face asta in campania Philips pe http://www.ideideviitor.philips.ro/ si putem schimba impreuna viata copiilor din Romania.

Zic sa te alaturi si tu cu o idee despre cum poate fi imbunatatita viata copiilor din comunitatea ta (inscrierile se pot face pe trei piloni: „Start sanatos in viata, „Recreere prin lumina” si „Perioada de sarcina”) si s-ar putea sa fie una dintre ideile in care se vor investi 100.000 de euro ca sa prinda viata.

In 5 saptamini s-au adunat peste 400 de idei si asta inseamna ca exista peste 400 de oameni frumosi in tara asta care nu se gindesc doar la ei si ca mai avem o speranta de mai bine.

Printre idei e un brad de Craciun din led-uri care sa fie alimentate cu efortul facut de oameni la pedalat pe biciclete (imaginati-va distractia asta intr-un loc unde nu exista nici macar curent electric, iar copiii nu au vazut in viata lor un brad luminat. Asta e magie care e pentru o viata in mintea cuiva)

Mai e o idee simpatica despre un aparat de epilat pentru gravide (care se misca greu in ultimele luni de sarcina), cum mai sunt idei despre iluminarea parcurilor din diverse orase sau de crearea unor saloane cu recreere prin lumina in spitalele de copii.

 

Stiti ce e minunat la Campania asta? Ca nu e nevoie sa faci bugete, sa completezi tabele; spui ideea care crezi ca ar putea imbunatati viata copiilor din comunitatea ta pe http://www.ideideviitor.philips.ro/ si ai sanse foarte mari sa se transforme in realitate.

Pina pe 3 august poti face asta.

Ajuta-i pe ceilalti ca sa te ajuti pe tine si, mai ales, ca sa-i ajuti pe copiii tai, nascuti sau nenascuti inca.

foto shutterstock

1808
books3ce mai citim in vacanta: Eric Emmanuel Schmitt – Doi domni din Bruxelles

ce mai citim in vacanta: Eric Emmanuel Schmitt – Doi domni din Bruxelles

in cea mai recenta carte a lui Eric Emmanuel Schmitt, Doi domni din Bruxelles, sunt 6 povestiri despre vietile imaginare pe care oamenii le duc cu ei, despre iubirile invizibile ascunse de ochii lumii, ba chiar si de ochii beneficiarului intru iubire.

una dintre povestirile mele preferate e cea care da titlu cartii – Doi domni din Bruxelles.

e povestea a doi barbati gay care-si unesc destinele in spatele unei biserici in timp ce in fata altarului isi spune juraminte o familie heterosexuala.

cum gay-ii sunt instariti incep sa o ajute anonim pe femeia din cuplul care s-a casatorit in acelasi timp cu ei. femeia e inselata de sot, are copii, o viata grea, cei doi barbati merg anonim la botezurile copiilor, sunt martori de la distanta ai evolutiei (involutie de fapt) familiei care s-a casatorit in aceeasi zi cu ei.

si-o urmeaza cu cadouri anonime sau ambalate in justificari de genul”va aflati pe o lista a primariei pentru cadouri” ca sa-i faca viata mai usoara. pina cind, atunci cind mor, ii lasa prin testament intreaga lor avere.

si-aici intervine drama femeii. pentru ca nu stie sa le explice rudelor de ce a fost ajutata. si-alege cea mai usoara cale, care sa satisfaca ego-ul ei si al celor din jur.

*
imi place mult povestea asta pentru ca vorbeste despre cum, uneori, noi oamenii, chiar si cind primim ceva din bunavointa si intelegerea celorlalti, fara nici cel mai mic interes din partea lor, ne gindim ca e cumva meritul propriei persoane – ca poate cel care face darul e indragostit pe ascuns sau poate are un interes pe care si-l urmeaza in pasi mici.

si vedem intimplarea prin propriul ego ratind de fapt bucuria unei fapte bune care e ca o rasplata pentru o asociere emotionala care a insemnat ceva pt cel care face darul sau e pur si simplu o fapta buna.

si asa, ratam sansa unei libertati a sufletului.

***
si celelalte povesti din carte sunt frumoase si-mi mai place una foarte mult: despre alegeri si despre cum judecam in dreptul altora sperind ca le va fi mai bine. se numeste Copilul Fantoma.

***
Cei doi domni din Bruxelles – Eric Emmanuel Schmitt a aparut in colectia Humanitas Fiction. Are 230 de pagini, fix cit pentru o lectura de o zi la plaja:)

2087
1555655_711353558883809_829452663_nFIFI & THE CITY: Opriti timpul. Mic tratat de management.

FIFI & THE CITY: Opriti timpul. Mic tratat de management.

text de Cristina Popa (FIFI)

In teorie, lucrurile sunt simple. Timpul este perfect egal pentru toată lumea, toți ne naștem cu ziua de 24 de ore.

In practica insa lucrurile se complica. Percepem si folosim diferit. Timpul.

Umoristic vorbind: Timpul este acea unitate de măsura dintre somn si serviciu , cafeaua din zori si cina pe fuga , concediu si leafa.

Sunt oameni care traiesc exploziv, incandescendent, continuu. Ei trateaza fiecare clipa ca pe darul suprem. Altii pur si simplu isi bat joc de clipe. Ale lor si ale altora.

Daca ar fi sa facem un top al celor mai mari minciuni si scuze din toate timpurile, faimoasa formula: n-am timp ar fi pe primele pozitii. Cati avem totusi tupeul sa spunem: bai, n-am chef de mutra ta. Dispari. Eu nu stiu niciunul. Toti cuvantam simplu, ipocrit: iarta-ma dar nu am timp. (Nu-s io de vina ca nu vreau sa te vad. In boxa acuzatilor intra agendele astea penibile care nu iti gasesc si tie un loc….)

Am cunoscut pe cineva care avea o viata super plina. Muncea enorm, nu-i ajungea timpul niciodata. Se plangea mereu ca ziua are prea putine ore. Intilniri peste intilniri, stres non stop, vrie. Pina intr-o zi cind a venit infarctul. Ce sa vezi? Neprogramat. Nu-l trecuse in vreun calendar, nici secretara nu il anuntase prin planing. (O superficiala.) Si inima …si inima i s-a oprit. A stat o vreme. Ea in repaos. El in coma. Cand si-a revenit dupa multe ceasuri era altul. Din clipa aia a inteles ca stresul nu poate fi legat de timp, ca timpul doar noi il ingradim. Ii dam valoare sau nu. S-a mai relaxat, se bucura de momente si de intuitie. Are un ceas super scump si cel putin un prieten in plus. Ceasul e acum pe post de bijuterie ca sa nu zic bibelou.

Pina de curand eram regina intirzierilor. Alergam de nebuna si tot intarziam la fiecare intilnire. Dada, eu priceputa in desfasuratoare, de profesie producator ( calcule la minut si secunda) eram mereu depasita de timp, fuga intre intilniri, redactie, familie si prieteni imi daduse peste cap tot minutarul. Intr-o zi am realizat ca nu mai apreciam de fapt corect ziua. Daca spuneam ca ajung in jumatate de ora, ajungeam intr-un ceas. Am reglat aceste intrizieri prin disciplina si ambitie de a nu lasa pe nimeni sa ma astepte. Cineva mi-a spus: daca tu intirzii ti se pare ceva firesc, daca eu nu ajung…oooo, otravesti fantanile!

Sa va spun un secret: Pentru mine timpul este cel mai frumos dar pe care cineva poate sa mi-l faca cineva. Sa iti smulgi ore sau zile din viata ta si sa mi le dai mie face cat cel mai grozav inel cu cea mai scumpa piatra. Pentru ca minutele acelea sunt de maxima audienta. Cum spunem noi in televiziune: minute de aur. Varfuri de rating.

Si daca tot vorbim de varfuri sa atingem subiectul nostru preferat: dragostea.

(continuarea povestirii la Fifi pe blog)


*
FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.

1767
davide sepiasincronicitati: cum am aflat povestea ochilor lui David al lui Michelangelo

sincronicitati: cum am aflat povestea ochilor lui David al lui Michelangelo

N-am vazut-o cind s-a asezat la masa de linga mine. Eram ocupata sa vorbesc in toate limbile necesare ca sa spun multele lucruri pe care le aveam de zis simultan: vecinului de masa in romana, chelnerului intr-o italiana dubioasa – poate intelegea unul dintre ei ce voiam sa beau, in timp ce la telefon vorbeam in engleza – cu mult entuziasm si mare bucurie – multumind unui prieten pentru favoarea pe care tocmai o consumasem in arhivele Casei Buonarroti.

Cind in sfirsit m-am linistit si-am savurat Aperolul rece, divin (altceva decit frizzante-ul pe care-l doream intial), am remarcat-o.

Pantalon culoarea mentei uscate, bluza bej, de matase, cu taietura “barca” la git. Un sir fin de perle la mina stinga. Balerini bej. O geanta Chanel, putin mai inchisa la culoare decit bluza, pe care am evaluat-o rapid ca fiind dintr-o colectie de acum citiva ani. Asta a facut-o sa mai urce o treapta in plus in ochii mei: avea haine scumpe, dar nu era obsedata de trenduri sau de moda.

Avea peste 60 de ani si parul prins ca balerinele, cu un coc in virful capului, si pentru ca strinsura era lejera, parul grizonat parea o coroana regala.

Toate aceste detalii, plus postura ei impecabila, cu spatele drept, cu picioarele inclinate elegant spre marginea opusa mie, unde era garduletul cu flori care separa terasa de piata, toate acestea au palit in fata obiectului care-l tinea pe masa linga cafeaua si prajiturile care tocmai i se adusesera: un binoclu mic, cu coada de os, la fel cu cel pe care-l purtau nobilii la Opera in urma cu citeva sute de ani.

Era singura.

Ma intrebam: ce naiba face doamna asta eleganta in piata, pe terasa, cu un binoclu?!

Mi-a urmarit privirea, a vazut probabil ca m-am uitat curioasa la binoclu si mi-a zimbit:
– Inteleg engleza dar nu vorbesc, intelegi italiana?
– Si.
– Am auzit fara sa vreau conversatia de la telefon.

Brusc mi s-a facut rusine, stiind cam cit de galagios vorbisem putin mai devreme.
– Am inteles ca-ti place Michelangelo, desi nu pari o femeie Michelangelo.
Am ris.

– Exista femei Michelangelo? Cum arata ele?
– Michelangelo era un vagabond, statea cu aceleasi haine fara sa se schimbe zile in sir. Da Vinci, care se imbraca numai in matasuri, ridea de el sugerindu-i sa se mai spele. Michelangelo facea doar ce voia, Da Vinci voia sa fie prieten cu Papa si cardinalii lui. Imi place sa spun ca femeile Michelangelo sunt mai hippy, cele Leonardo sunt mai elegante.
– In cazul asta dvs sunteti o femeie “Leonardo”, am continuat sa rid.
– Nu. Si mie tot Michelangelo imi place mai mult.

– Pot sa va intreb ce faceti cu binoclul aici?
S-a uitat fix in ochii mei si vedeam cum ii stralucesc a incintare si a amuzament. Avea niste ochi verzi foarte frumosi.
– Curajoasa, direct la obiect.
Eu am zimbit, n-am mai zis nimic, stiind ca pauza o sa o faca sa spuna ceva, orice, din politete. A vorbit dupa citeva secunde.

– De pe terasa asta se vede cel mai bine statuia lui David. Imi place sa ma uit la turisti sa vad daca-i descopera ochii. Ai vazut ochii lui David?
– Da, am citit ca sunt oarecum strimbi pentru ca a vrut sa para ca se uita la privitor si din fata si din lateral.
– Nu, nu. Te-ai uitat la ochii lui David?

Mi-a intins binoclul si mi-a indicat un anume loc din fata cafenelei de unde sa ma uit.
Mi-a luat ceva vreme sa ma descurc sa vad prin el ochii lui David si am simtit cum ma priveste analitic, in tot acel timp.

– Are ochii in forma de inima?! De ce?
– A vrut sa-i faca vii. Sa exprime o emotie, ceea ce parea imposibil pentru statui, pentru ca erau de piatra.

Si in timp ce-i intindeam binoclul mi-am dat seama ca pe inelul pe care-l port pe aratatorul sting scrie “limpede vezi doar cu inima”. E un citat din Micul Print, poveste scrisa la multe sute de ani distanta de facerea lui David.

I-am spus si ei si-am vazut-o cum i se lumineaza fata.
Am invitat-o la masa noastra, ne-a refuzat elegant spunind ca suntem in vacanta ca sa ne relaxam nu sa vorbim cu femei de virsta ei, dar mi-a intins o carte de vizita.

“Mi-ar placea sa pastram legatura. Poate vii cindva in vizita sa-ti arat Florenta si pe Michelangelo altfel decit l-ai descoperit astazi in arhive.”

A plecat cind si-a terminat cafeaua, eu am vrut sa stau acolo pina aproape de ultimul client ca sa savurez intimplarile unei zile magice.

Sub numele de pe cartea de vizita scrie “Universita degli Studi Firenze, Scuola di Scienze Matematiche”.

Mai tirziu le-am povestit prietenilor din tara intimplarea crezind ca e cea mai suprarealista dintre intimplarile cu sincronicitati pe care le-am trait, dupa care mi s-a adus aminte de magia de pe terasa Economat de la Sinaia :).

florenta, iulie 2014

N-am gasit nicaieri mai stiintifc de ce ochii lui David sunt in forma de inima. Singura informatie pe care am gasit-o e ca au fost facuti cu un burghiu subtire si ca, sunt mult mai expresivi ochii lui Moise, ca a experimentat mai mult ca sa faca statuile sa priveasca in asa fel incit sa dea senzatii oamenilor, chiar daca sunt de piatra.

*
Daca ajungeti in Florenta, beti o cafea sau un Aperol si mincati o prajitura in café Rivoire. E fix vis a vis de statuia lui David, in Piazza della Signoria. Aveti parte de o priveliste incintatoare (statuia lui David e chiar in fata si, cu cit se lasa seara, vezi cum incepe sa dispara freamatul turistilor) si, cu putin noroc, aveti parte si de povesti magice.

7148
apa focDoru Iftime, Story of my life: Prometeu

Doru Iftime, Story of my life: Prometeu

text de Doru Iftime

Prometeu a fost inamicul numărul unu al copilăriei mele. Era paznic la profesorului Liceul Petru Rareș din Piatra Neamț și misiunea lui era să nu lase țâncii să intre pe terenul de sport: copiii loveau cu mingile în pereții sălii de sport, care își pierdeau tencuiala și se șubrezeau; o altă sarcină a sa – și de aici i se trage porecla – era să aprindă focul în sobele din sălile de clasă. Iarna, Prometeu își începea traseul prin liceu pe la 7.30 în fiecare dimineață, însă, cum erau multe încăperi de încălzit, se întâmpla să intre în unele clase și după ora 8.00, când deja începuseră cursurile. Bătea la ușă și îi cerea politicos voie profesorului să dea drumul la gaz, în timp ce elevii își dădeau coate și chicoteau: „A venit Prometeu.”

Am crescut pe terenul de sport de la Rareș. Aveam probabil puțin peste trei ani când am intrat pentru prima dată pe acel teren – bineînțeles, în mod fraudulos, sărind gardul. „Mă duc pe teren”, le spuneam bunicilor, care mă aveau în grijă în timpul săptămânii – doar week-end-ul îl petreceam pe atunci cu părinții. Cu timpul, mi-am făcut tot soiul de cunoștințe la locul favorit de joacă: femeia de serviciu, administratorul liceului, elevii de la seral cu care jucam fotbal și, desigur, Prometeu, care nu pierdea nici o ocazie să mă fugărească deîndată ce mă vedea. Scăpam de el fie sărind gardul uriaș de la intrarea principală, fie fugind pe terenul viran din spatele sălii de sport, învecinat cu intrarea laterală în curtea bunicilor. De fiecare dată însă mă întorceam după mai puțin de zece minute. Cum s-ar zice, făceam pe atunci ceea ce ar fi trebuit să fac – dar n-am făcut niciodată – în cariera de jurnalist: ieșeam pe ușă ca să intru pe fereastră.

Nu-mi amintesc cum arăta Prometeu. Îi țin minte doar sprâncenele stufoase, părul negru și des și mersul ușor aplecat într-o parte. Cum casa bunicilor era la doi pași de liceu, îl vedeam uneori trecând agale spre locul de muncă. Iarna purta o căciulă rusească, cu urechile legate deasupra capului, și o haină impermeabilă albastru închis.

De la 3 la 14 ani mi-am disputat cu Prometeu terenul de sport de la Rareș. Potrivit standardelor actuale, universul copilăriei mele nu era deloc vast, dar magia lui a fost suficientă ca să inspire aceste rânduri stângace. Aveam vreo 5 ani când am căzut de pe panoul de baschet. Aruncam la coș și mingea a rămas înțepenită între inel și panou. Ca s-o dau jos, m-am cățărat pe scheletul metalic care susținea panoul și, după ce am eliberat-o, am sărit. Mai făcusem chestia asta de nenumărate ori, doar că atunci am aterizat pe toată talpa, cred. Și nu m-am mai putut mișca. Nu mai era nimeni în preajmă, cu excepția femeii de serviciu: m-a văzut, și-a dus mâna la gură, apoi a venit iute și, fără să spună o vorbă, m-a luat în brațe și m-a dus acasă, la bunicii înmărmuriți. N-a fost nimic grav, mi-am revenit în câteva minute.

Tot pe terenul de sport de la Rareș l-am întâlnit pe Bogdan Uritescu, fiul actorului Valentin Uritescu, aflat în vremea aceea sub contract cu Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Bineînțeles că pe atunci habar n-aveam cine era Bogdan, l-am identificat 20 de ani mai târziu, când l-am văzut într-un film în care mi se părea că seamănă cu Mircea Eliade. Bogdan a apărut într-o seară, pe neașteptate, pe teren. Era un excelent portar de fotbal. Prietenul care îl însoțea l-a antrenat preț de câteva zeci de minute la poarta desenată cu cretă pe unul dintre ziduri, în timp ce noi, țâncii, așezați pe mingile de plastic, ne minunam de mișcările de portar profesionist ale lui Bogdan și eram uimiți de paradele pe care le făcea neținând cont că pe jos era bitum, nu iarbă.

Pe terenul de la Rareș am jucat fotbal cu seraliștii bucuroși să facă mișcare în aer liber în loc să-și tocească coatele pe bănci pe la vreo oră insipidă de tehnologia materialelor. Primele întâlniri cu fetele tot acolo mi le-am dat. Eram pe terenul meu. Era locul în care mă simțeam în siguranță și suficient de stăpân pe mine încât să fac față tensiunii copleșitoare a primei întâlniri. Tot aici am furat și primul sărut, sub brazii care străjuiesc scara de piatră care urcă de la sala de sport către liceu.

Prometeu a fost probabil martorul tăcut al tuturor acestor întâmplări. Al întâmplărilor mele și ale prietenilor cu care împărțeam minunatul loc de joacă. Chiar dacă eram precum câinele și pisica, Prometeu nu a fost niciodată paznicul care să facă exces de zel, nu era din soiul acela care se bagă în seamă și pe care îl întâlnim azi la tot pasul, păzind cu cerbicie 2-3 locuri de parcare sau intrarea în diverse instituții mai mult sau mai puțin importante.

Oficial, pe terenul de sport aveau voie doar elevii liceului. Poarta se încuia după încheierea orelor. Cu toate acestea, cel puțin seara, terenul era plin de copii de toate vârstele. Cei mari jucau baschet, cei mici își inventau tot soiul de jocuri. Cumva, vigilența lui Prometeu părea să fie înșelată în permanență. Sau poate că vigilența lui s-a transformat, cu trecerea anilor, în toleranță; poate își spunea încă de pe atunci, cum îmi zic și eu azi, că jocul copiilor în aer liber e mai important decât câteva geamuri sparte sau un perete care trebuie tencuit o dată pe săptămână.

Am revenit în Piatra Neamț după ce am terminat facultatea. Lucram la un ziar local unde țineam o rubrică pentru tineret intitulată Recreația Mare. Cu puțin timp înainte de a pleca la un job nou și a mă muta definitiv în București, am organizat – pe terenul de sport de la Petru Rareș, desigur -, Cupa Recreația Mare la baschet. Cum toată acțiunea s-a derulat prin intermediul ziarului, am avut surpriza ca la startul competiției să se înscrie nu mai puțin de 24 de echipe din tot județul Neamț. Pentru câteva zile, terenul de la Rareș și-a recăpătat exuberanța de altă dată.

A fost doar o palidă licărire. Acum, de câte ori revin în Piatra Neamț ca să-mi vizitez părinții, terenul de sport de la Rareș e gol. Fie că e iarnă, fie că e vară, fie că e dimineață sau seară, nimeni nu mai joacă baschet, nu mai dă nimeni cu mingea în pereții sălii de sport… Într-o vreme dispăruseră chiar și inelele de pe panourile de baschet. Nu au fost furate, le-au strâns administratorii liceului ca să nu mai aibă copiii de ce să vină pe teren. O atitudine de neînțeles din partea unei instituții publice, într-o țară în care obezitatea în rândul copiilor mai are un pic și se transformă în epidemie. Însă grija pentru acareturi e mai mare decât preocuparea pentru sănătatea copiilor noștri – fiindcă, nu-i așa, mișcarea, sportul în aer liber înseamnă sănătate.

Nu știu ce s-a întâmplat cu Prometeu. Azi nu mai e el cerberul de la Rareș și, oricum, elevii n-ar mai avea de ce să-l poreclească Prometeu pe actualul paznic. Liceul are acum instalație de încălzire modernă și geamuri termopan. Sala de sport a fost reamenajată, iar terenul de sport e împrejmuit cum se cuvine. Gardul nu mai poate fi sărit, iar intrarea mea secretă, de pe terenul viran din spatele sălii de sport, a fost blocată cu un zid imposibil de escaladat; terenul este, practic, o fortăreață inexpugnabilă. Trist este că e o fortăreață pe care nu mai vrea s-o cucerească nimeni. Cei mici nu mai încearcă să sară gardul și nici nu-i mai interesează să dea de lucru zidarilor; și-au găsit alte locuri de joacă sau pierd vremea la televizor, în timp ce adolescenții își dau întâlniri virtuale și se sărută prin intermediul avatarurilor de pe OurWorld.

Adulții au înfrânt energia și spiritul de aventură al copiilor. Când n-au reușit să-i facă să respecte o interdicție, i-au ispitit cu tehnologia, iar micii inocenți au devenit o victimă ușoară a sedentarismului.

Însă greșesc când spun că terenul de la Rareș e gol. Nu e tocmai gol. Pe el este parcată o mașină. Un singur autovehicul se lăfăie într-un spațiu care, de fapt, ar trebui să fie locul de joacă pentru 50 de copii. Tehnologia a obținut o victorie categorică și are și un reprezentant în teren.

*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar

1919
The_Congress_Drafthousethe congress – robin wright isi vinde sufletul pentru o tinerete vesnica, digitala

the congress – robin wright isi vinde sufletul pentru o tinerete vesnica, digitala

dupa o nuvela a lui Stanislaw Lem, care era cu avocati, un regizor israelian s-a gindit sa faca un film care se joaca cumplit de manipulatoriu cu mintea spectatorilor si care vorbeste despre un viitor apropiat al hollywoodului. The congress.

o actrita primeste propunerea vietii ei sa-si vinda drepturile de imagine pentru un personaj digital si sa nu mai joace niciodata in filme. pe actrita pe ecran o cheama Robin Wright si e interpretata desigur de Robin Wright.

actrita isi vinde drepturile si 25 de ani mai tirziu cind ea e batrina, si n-o recunoaste nimeni pe strada pentru ca personajul ei a ramas tinar, apar problemele de constiinta. despre a nu transforma oamenii intr-un produs.

un film care e pe jumatate tema din Faust, pe alta jumatate Being John Malcovich si pe de-a intregul o ironie fina la tot ceea ce inseamna cultura hollywoodiana.

gaselnita pe care o face regizorul Ari Folman punind pe ecran varianta fictionalizata a actritei din rolul principal mi se pare darimatoare. spectatorii pleaca buimaciti si distanta dintre real si imaginar se reduce tot mai mult.

iata cum arata transformarile lui robin wright (a fost filmat inainte de House of Cards, a avut premiera la Cannes anul trecut, acum ajunge in america pe ecrane si rugati-va sa ajunga si la noi.)

 

 

 

Congress Trailer 1080p (Coming Soon) from Drafthouse Films on Vimeo.

3885

Aboneaza-te la newsletter

Adresa de email:


Aboneaza-te!