In martie 2001 ma duceam la Los Angeles sa vad Oscarurile de la ei de acasa.
Era un cadou – in loc de prima de bune rezultate la job – pe care managementul Europa FM mi-l facuse pentru munca si rezultatele din campania de lansare a “primului post privat de radio cu acoperire nationala” (acesta a fost primul descriptiv pt efm, anul urmator a devenit “un radio de milioane de romani”)
Ca si acum, nici atunci nu ma interesau banii, ci experientele si amintirile pe care mi le-as fi putut face din ceea ce traiam/ intilneam, asa ca obtinusem cadoul asta cind seful statiei ma intrebase “ce prima vrei pentru ce ai facut in anul asta?”/ “sa ma duc la Oscar daca obtin acreditare”, am raspuns scurt si direct, iar dinsul – Dan Ghibernea (mai tirziu ambasadorul Romaniei la Londra) – a zimbit si mi-a facut acest dar memorabil, mobilizind echipa de vinzari sa-mi gaseasca cazare buna, bilete de avion etc etc.
*
In avion – in calatoria aia lunga – ca sa nu ma plictisesc, am citit din scoarta in scoarta editia Vanity Fair care era atunci pe piata.
Adica editia cu aceasta coperta care se deschidea spectaculos in 3 parti.
Era, evident, un numar special Hollywood si-avea multe articole spectaculoase, nu doar ca informatie, ci si ca modalitate in care erau scrise, o tehnica pe care la vremea respectiva nu o intelegeam in detaliile ei, dar ma uimea prin felul in care curgeau informatiile si cum era structurat textul. (nici macar asta nu stiam sa spun atunci, ma uimea pur si simplu dar nu stiam sa spun de ce… in presa anilor 90 in Ro fusese o mare veselie, nu-si punea nimeni problema sa scrie articole in felul asta)
Am adus revista acasa si multa vreme am avut-o in colectie, apoi – cindva cind m-am mutat dintr-o casa in alta – am pierdut-o. Habar n-am unde si cum, dar regret si acum ca nu mai pot avea acces (nu sunt online) la citeva articole de acolo.
Unul era despre oamenii cheie de la Hollywood, despre Michael Ovitz si Pat Kingsley.
Ovitz era talent agent cu super fler si putere, cel care a infiintat Creative Artists Agency (printre clientii sai erau Tom Cruise, Dustin Hoffman, Kevin Costner, John Belushi, Michael Douglas, Bill Murray, Sylvester Stallone, Barbra Streisand, Steven Spielberg, Barry Levinson, Sydney Pollack) si care fost presedinte al Walt Disney Company pentru 2 ani si jumatate la sfirsitul anilor ’90.
Kingsley era doamna NU, publicistul cu cea mai mare putere de la Hollywood; printre clientii ei erau Tom Cruise, Al Pacino, Will Smith, Robert Redford, Candice Bergen, Raquel Welch, Charlie Chaplin, Jodie Foster …
La vremea aceea articolele despre ei au fost ca si cum mi-ar fi aprins cineva lumina intr-un tunel si am inceput sa vad pe unde merge stirea despre o vedeta si cit de “despre control si planificare” e vorba in showbiz.
Astazi stiu ca au fost mult mai mult de atit.
*
Am gasit din intimplare in aceasta dimineata (cautam sa aflu detalii despre publicistul lui Meryl Streep pentru ca tocmai a facut o noua miscare de comunicare foarte foarte smart si am vazut ca doamna care o are in grija pe Meryl, Leslee Dart, a fost partenera lui Pat Kingsley in business) un minunat articol despre Kingsley post activitatea ei din comunicarea pentru vedete.
Un articol care-i arata relaxarea de dupa stresul controlului pe care-l impunea si si-l impunea (desi era cea mai buna prietena a lui Tom Cruise, vorbeau in fiecare seara la telefon, pe vremea cind era in activitate spunea ca meseria ei e sa-i deschida usa limuzinei in fata covorului rosu cu smerenia si respectul ca intilneste unul dintre cele mai mari staruri ale lumii si sa se asigure ca fiecare jurnalist l-a intrebat ce e util pentru actor, nu pentru orgoliul jurnalistului 🙂 ), un articol in care ii vezi super increderea in sine si asumarea a tot ceea ce a fost, dar in care da si ‘din casa’ foarte mult.
On Cruise: “His assistant called and made an appointment for Tom to come into my office. He had never been to my office before. And he came in, had a few minutes of chitchat, and he said, ‘I want you to know I’ve decided to make a change.’ I said: ‘I knew that was going to happen today. I guess I’ll probably take a pretty big hit with the media.’ And he said, ‘Well, we’ve all had those hits, haven’t we?’ I said, ‘Yeah. I’ll be OK.’ And then I said, ‘A lot of people have worked on your behalf that you’re not aware of, and I’d like to have you say hello to them.’ So I took him around, and he saw everybody and even went to see the mailman, just as cordial as could be.”
(…)
Cruise’s Scientology played a role, but only toward the end. Before that, there had been just one serious conflict with reps for the religious organization, “but it was taken care of very early in the game,” says Kingsley. “I felt that they were involved in a story that I was doing on Tom, and I said: ‘It’s not your story, it’s Tom’s. You have to step aside.’ And they did.”
Later, however, Cruise wanted to be more vocal about his beliefs. “I did have that conversation with Tom, about cooling it,” notes Kingsley, saying she told him: ” ‘Scientology is fine. You want to do a tour for Scientology? Do a tour for Scientology. But Warner Bros. is sponsoring this tour.’ That was for [2003’s] The Last Samurai. He didn’t say yes or no, except he did not discuss Scientology on that European tour.”
articolul a aparut in Hollywood Reporter in urma cu 2 ani si il puteti citi aici. este o minunatie de portret al unei femei care nu are nimic de demonstrat nimanui.
Drive up to Pat Kingsley’s house in Pacific Palisades, Calif., and you’ll be in for a bit of a shock. Amid the elegant homes and manicured mansions, it seems incongruously small, a modest, single-story place built in the early 1950s, its blandness almost studied, with little to set it apart except, perhaps, for the blinds drawn closed, as if to keep the world out.
This is where you’ll find the woman who ruled Hollywood for years, dispensing favors to a few and fearsomeness to many more, terrifying reporters and editors alike — and even several of the studio executives who paid her bills — a woman who, before her 2009 retirement, held sway at the nexus of Hollywood and the media, as authoritative as she was authoritarian, as strategic as others were tactical, a giant in a land of dwarfs.
*
Pentru mine, reintilnirea in aceste zile cu un text despre Pat Kingsley – la 14 ani de cind am aflat de existenta ei – intr-un context special al vietii mele profesionale (am sa dau detalii curind), mi se pare … un zimbet mare.
In 2001, cind m-am intors din America, mi s-a parut ca a fost lectia mea despre maturizare. Era prima data cind plecasem singura undeva (deplasarile mele in strainatate nu depasisera Parisul – pentru job mai ales- si Turcia pentru vacanta), ma dusesem ca jurnalist si informatiile din relatarile mele fusesera preluate si de Pro Tv si de presa nationala; aveam deci motive de mindrie.
Astazi stiu ca deplasarea aceea n-a fost doar despre asta. Ci a fost un fel de initiere.
Si da, inca imi mai doresc sa am editia aceea de Vanity fair, dar nu am mai gasit-o nicaieri.
