Se intampla ceva frumos la Muzeul Cotroceni care pare ca prinde straie moderne si se scutura de praf.
Tocmai au lansat un concurs de design de obiect pentru suvenirurile care se vor vinde in magazinul muzeului. Suveniruri care sa fie inspirate din obiectele din muzeu, sau din povestile din spatele obiectelor.
Ce ma incanta pe mine in acest concurs si imi da un semn de incredere ca nu va fi precum Logo-ul din concursul primariei este JURIUL. Ii cunosc pe unii dintre jurati, sunt oameni care sunt foarte la curent cu ceea ce este in designul romanesc autentic si sprijina mica industrie de design autentic de la noi.
Tocmai de aceea cred ca vom avea si noi in Muzeul Cotroceni un magazinas cool cu obiecte faine pe care chiar sa vrei sa le cumperi ca amintire.
La marile muzee de afara, magazinul de suveniruri este o experienta in sine, o sursa generoasa de venit pentru muzeu – alaturi de cafenea -, dar si o mini galerie de obiecte de design curatoriata cu grija de oameni care stiu meserie. Imi doresc foarte foarte tare sa se intample asta si la noi, asa ca…
Daca aveti prieteni care au studiat design de obiect, anuntati-i de acest concurs.
Inscrierile sunt pana la data de 25 august, se cer creatii de obiecte sau seturi de obiecte, autentice si originale, cu caracteristici specifice suvenirurilor: funcționale si practice, decorative si reprezentative pentru Muzeu, astfel incat experiența vizitatorilor sa poată fi prelungita post-vizitare.
Va las aici si juriul care evalueaza propunerile primite, tocmai pentru a vedea ca e un concurs serios si… cred ca ar fi un motiv de mare mandrie sa stiti ca aveti un obiect creat de voi care se vinde ca suvenir in Muzeul Cotroceni.
Juriul este alcătuit din profesioniști din domenii relevante pentru proiect: design de obiect, design grafic, muzeologie și management cultural: Radu Manelici (designer grafic și profesor la departamentul de design al Universității Naționale de Arte din București), Ruxandra Sacaliș (arhitect și designer de obiect), Andrei Borțun (inițiator al Romanian Design Week), Eliza Yokina (arhitect partener la studioul CUMULUS și designer de produs), Liviu Sebastian Jicman (director general al Muzeului Naţional Cotroceni) și Roxana Bedrule (manager cultural).
Juriul va acorda 5 premii, în valoare de 10.000 lei fiecare, sumă ce acoperă remunerația pentru ideea artistică și drepturile de autor, producția prototipului și a unei serii limitate de minim 40 de bucăți.
Proiectele câştigătoare vor fi prezentate publicului larg în luna octombrie, cu ocazia evenimentului Diploma, inițiat de The Institute. După finalizarea concursului, obiectele vor fi comercializate în magazinul Muzeului.
Calendarul concursului Cotroceni creativ:
12 iulie lansare concurs
12 iulie – 25 august înscriere
25 august – 4 septembrie jurizarea propunerilor
5 septembrie anunțarea câștigătorilor
5 septembrie – 5 octombrie producția seriilor de obiecte
octombrie prezentarea propunerilor câștigătoare la evenimentul Diploma
Hortensiile sunt unele dintre cele mai frumoase cadouri ale naturii. Si, din fericire, aceste flori vibrante roz, albastru, violet si alb au un sezon lung de inflorire de la sfarsitul primaverii pana la inceputul toamnei. Dar daca acest fapt nu este suficient de lung pentru tine, avem o veste buna: datorita unor cofetari talentati, te poti bucura de aceste frumuseti pe tot parcursul anului in forma de glazura. Suna delicios, nu-i asa?
Aceasta tendinta a aparut la petrecerile dinaintea nuntilor, cat si la nuntile de peste tot (desi miresele ar trebui avertizate ca prajiturile pot fura atentia de la buchetul lor). Realizarea prajiturilor cu glazura in forma de hortensie variaza de la cofetar la cofetar, in functie din ce sunt facute petalele, deoarece unii folosesc glazura, in timp ce altii folosesc fondant pentru flori mai structurate. Dar, nu cred ca exista o alegere gresita atunci cand rezultatele finale sunt la fel de frumoase ca acestea:
Artista Pippa Dyrlaga din Yorkshire are un portofoliu minunat de lucrari din hartie taiata meticulos. Fiecare piesa este realizata manual, fiind taiata dintr-o singura foaie de hartie si este presarata cu un model bogat de taieturi repetitive, care formeaza detaliile amanuntite ale serpilor unduitori pana la modelul penajului papagalilor sau blana pisicilor.
Dyrlaga a absolvit studiile de arta contemporana la Universitatea Metropolitan din Leeds si lucreaza acum ca si freelancer la o varietate de proiecte si comenzi. De asemenea, ea transpune lucrarile din hartie in serii limitate de tiparituri, pe care le vinde in magazinul ei.
Orele petrecute in fata laptopului iti afecteaza tenul. Daca nu iti place cum arata pielea cand te uiti in oglinda, iar oboseala se citeste pe chipul tau si tenul si-a pierdut din stralucire, e cazul sa iei masuri.
O solutie simpla si rapida, cu rezultate la care nici nu te gandesti, ar fi sa aplici o masca energizanta din cateva ingrediente: o lingura de iaurt, 4-5 picaturi de lamaie, o lingurita de lapte, una de ulei de masline si una de miere (ai grija sa fie naturala).
Aceasta masca hidrateaza in profunzime si curata eficient tenul incarcat si lipsit de stralucire. Iaurtul are proprietati de reglare a PH-ului pielii, iar mierea si uleiul de masline hidrateaza si lasa pielea moale si radianta.
Masca trebuie aplicata intotdeauna pe un ten curat. Poti sa folosesti un scrub bland, care nu irita pielea.
Toate ingredientele se amesteca pana se formeaza o pasta omogena si apoi se aplica pe toata suprafata fetei, mai putin zona sensibila a ochilor.
Masca energizanta isi va face efectul in 15 minute, dupa care clatesti fata cu apa calduta si aplici crema pe care o folosesti in mod obisnuit.
Nu stiu despre voi ce faceti cand e canicula si e week end sau puteti sa va luati zile libere, dar eu… fie dorm, fie ma uit la seriale. (asta pentru ca nu sunt prietena cu soarele care arde intrucat pielea mea e ca o inghetata de vanilie, alba si sufera modificari grave in contact cu soarele)
Nu stiu daca astazi aveti noroc in viata sa aveti parte de liber (eu nu, dar am avut – doar – ziua de sambata), dar stiu ca… winter is coming pentru unii dintre voi, chiar daca vor fi 35 de grade la umbra.
Nu ma uit la GoT (asta este), dar am prieteni si m-am mai lovit si eu de cateva stiri despre productia geniala care e in spatele acestui serial, asa ca da stiu ca winter is coming si la 35 de grade si ca „is coming” lunea. Dar am solutii muuult mai simpatice si mai girlish in materie de seriale.
Sambata m-am uitat putin la un serial nou de pe Netflix, Glow, despre niste actrite care n-au job si ajung in ring la lupte libere si vreau sa va recomand filmul asta pentru detaliile din spatele industriei de film, pentru marketingul discret pe care-l numesc pe alocuri, pentru umor si pentru nostalgia anilor 80.
E un prim sezon cu 10 episoade, eu am dovedit jumatate si mi-am relaxat si mintea, dar si corpul.
Ma rog, din cauza lui Chinezu – care m-a molipsit cu un nou soi de gelato de cand s-a dus el in italia direct la fabrica familiei Guglielmo Visani, unde se produce gelato Siviero Maria – acum ma uit la seriale in compania unor arome naturale racoroase, cu potential mic de ingrasare.
Gelato are mai putina grasime 7% – comparativ cu 10% – fata de o inghetata normala, iar sentimentul meu este ca are si mai putin zahar (nu pot dovedi, dar asa mi se pare in cazul Siviero Maria, poate pentru ca toate ingredientele sunt naturale si respecta reteta gelato italian traditional)
Ce vreau sa spun cu asta? Sa incercati gelato Siviero Maria pentru ca asta te poti racori cand te relaxezi si vezi filme multe in vacanta, in familie, chiar daca nu esti dintre cei care oftezi de placere si spui “winter is coming” in mijlocul verii. (daca va tine inima uitati-va pe pagina Siviero Maria a vedeti fotografii cu gelato din care parca urla aroma si veselia verii)
Si sa va uitati la Glow pentru ca e un serial diferit de ce vedeti acum pe ecrane… in plus e comedie, nu mor personaje gramada la sfarsitul fiecarui episod !!!
Ii gasiti pe toate drumurile in aceasta perioada: pepenii. Sunt foarte gustosi si sanatosi. Fie ca va plac cei galbeni sau cei rosii, am pregatit pentru voi cateva retete de smoothie-uri delicioase, pe care sa le preparati in zilele caniculare de vara.
Smoothie cu pepene rosu – reteta simpla
Ingrediente: pepene rosu, zahar brun si cuburi de gheata de la 250 ml apa. Poti pune optional si cateva frunze de menta sau de busuioc.
Cum se prepara: Tai 2-3 felii dintr-un pepene si indepartezi semintele si coaja verde. Apoi, tai pepenele in bucati si le adaugi intr-un blender, alaturi de cuburile de gheata (eventual zdrobite deja pentru a se amesteca mai usor). Stiu ca pepenele este dulce, insa poti opta pentru o lingurita de zahar brun, care ii va oferi un gust placut. Omogenizeaza bine, pana devine o bautura cremoasa, fara bucati de gheata prin el.
Smoothie cu pepene si zmeura
Ingrediente necesare: 2 cani de pepene verde, 1 cana de zmeura, o jumatate de lamaie fara coaja si 100 ml de apa.
Se prepara foarte simplu: pepenele verde se adauga in blender si se mixeaza impreuna cu zmeura, apa si jumatatea de lamaie, pana la omogenizare.
Smoothie cu pepene galben si lapte de migdale
Ai nevoie de 2 cani cu pepene galben, o cana cu lapte de migdale fara zahar, frunze de menta si o cana cu gheata.
Cum se prepara: toate ingrediente se pun intr-un blender si se amesteca pana la omogenizare.
Zilele trecute una dintre prietenele mele care s-a mutat in casa noua si si-a cumparat un nou aragaz, de fapt, o masina de gatit sofisticata.
Pana a ajuns la obiectul pe care voia sa-l cumpere am dezvoltat toti prietenii teorii despre cum va arata cuptorul/ aragazul viitorului, asta pentru ca Diana voia ceva care sa fie de ultima tehnologie si daca se poate sa fie si eco.
Pe parcursul discutiilor noastre am descoperit – atentie!!!! – ca pe glob sunt 3 miliarde de oameni care au mari probleme de sanatate influentate de felul in care isi pregatesc mancarea. Inhalarea fumului de la lemnul care arde sau de la carbuni este foarte toxica si in fiecare an duce la 1.9 milioane de morti, in principal femei si copii care petrec mai mult timp acasa.
(cu aceasta informatie sa va vad cum mai stati la gratar 🙂 )
De aici ne-am dus sa cercetam daca exista cuptoare care functioneaza pe energie solara (si da, desigur exista), iar daca genul acesta de cuptoare- cu sau fara aragaz – ar fi vandute la scala mare (in bucatarii special gandite pentru asemenea instalatii), s-ar reduce mult defrisarea padurilor in zona rurala.
Ma rog, sa precizez ca prietena mea isi dorea special aragaz clasic pentru ca ea crede ca se curate mai usor decat masinile de gatit electrice si, in plus, cand e o pana de curent electric nu ai probleme de gatit.
N-am mai participat de multa vreme la o asemenea discutie, in toate casele in care am locuit exista deja aragaz, iar cand si-au cumparat parintii mei nu m-a interesat foarte tare, dar cu experienta de acum as putea spune 3 lucruri care sunt importante cand alegi un aragaz 🙂
Volumul cuptorului (am descoperit ca exista aragazuri cu … cuptor dublu, care poate oferi posibilitatea de coacere simultana a mai multor feluri de mancare!)
Iluminatul cuptorului si sa aiba rotisor 🙂
Numarul de arzatoare (ochiuri de gatit le spuneau parintii mei), habar nu aveam ca exista cu mai mult de 4 “ochiuri” si pentru familii, nu doar gatit professional.
Sper sa va ajute informatiile de mai sus daca vreti sa va cumparati un aragaz. Prietena mea l-a comandat la eMAG, nu ma lasa sa spun ce si-a luat:), dar il gasiti printre cele de la link:)
Pinar Du Pre este o artista contemporana, ce creeaza metafore artistice care reflecta viziunea noastra diferita asupra realitatii.
Scopul artistei este sa ne administreze o mica doza de perceptie interioara. Privind dincolo de panza, ea spera ca vom gasi prin intermediul lucrarilor, noi modalitati de a povesti ceea ce vedem. Fiecare lucrare are propria ei naratiune, menita sa stimuleze publicul sa reflecteze asupra spatiului neclar care uneste vizibilul de invizibil. Mintea umana contine intotdeauna intreaga imagine, dar cu o perspectiva limitata, deoarece fiecare dintre noi are experiente diferite, fiecare perspectiva este valabila si la fel de distorsionata.
“Ce este realitatea?” – este tema centrala a seriei, iar in fiecare tablou, vedem o fractiune din ea.
Tehnica lui Pinar Du Pre implica o fuziune de materiale, perspective si diverse inspiratii. Bazandu-se pe intensitatea sintetica a artei digitale, stilul ei figurativ descrie viata noastra cotidiana. Aceasta amesteca materiale precum acrilice, elemente tiparite si foite de aur si sticla pictata, pentru a sugera aspectul realitatii stratificate, care ne influenteaza in fiecare zi. Artista imbina arta digiatala cu elemente folosite in arta clasica.
Pinar Du Pre s-a nascut in 1972 si a fost influentata profund de artistii Künstlerhaus si Wiener Werkstaette. La varsta de 6 ani a realizat aproximativ 500 de papusi de hartie desenate, iar la 13 ani a pictat primele sale figuri de culoare si a inventat o tehnica de imprimare a culorii petrolului. In 2006, ea si-a dezvoltat tehnica curenta, in care ea amesteca arta digitala cu “lumea reala”, o tehnica pe care o numește fuziune mediatică.
Cautam idei de scari decorative pentru ca vreau sa fac ceva adaugiri in apartamentul in care locuiesc. Scari care duc catre nicaieri, vorba lui Carlas Dreams pentru ca locuiesc intr-un apartament cu doua camere care se intinde doar pe un etaj/ ma rog o patrime din etajul cladirii in care locuiesc.
Dar ma doboara cartile (desi nu le pastrez pe toate si sunt foarte darnica la a imparti carti citite) si imi doresc sa pun niste plante noi in liviving.
Ma rog, asta nu e chiar interesant de prezentat, ci rezultatul cautarilor. Mai intai am descoperit individual scari al caror design e spectaculos, apoi am ajuns la un articol de pe blogul de la Metropolitan Museum.
Bucurati-va putin privirea cu aceste creatii si ganditi-va ce creative sunt mintile care le-au desenat si cat de frumos pot gandi in afara rigorilor clasice.
Instruita atat in Paris, cat si in Istanbul, Fahrelnissa Zeid (1901-1991) a fost un personaj important in grupul avangardist turc in anii 1940 si in Ecole de Paris (Scoala de la Paris) in anii 1950. Picturile sale abstracte si pline de viata, sunt o sinteza a influentelor islamice, bizantine, arabe si persane, combinate cu abordari europene ale abstractizarii. Multe dintre lucrarile sale abstracte sunt monumentale si sunt greu de inteles.
In anii 1950, cand locuia fie la Londra, fie la Paris, a inceput sa fie cunoscuta si sa se expuna la nivel international. Prima data nu a fost luata in serios deoarece era femeie. Artista a experimentat pictura pe oua de curcan si oua de gaina, pe care mai tarziu le-a inlocuit cu panouri din rasini poliesterice evocatoare de vitralii. In ultimii ani de viata, ea s-a reintors in mod neasteptat la pictura figurativa, creand portrete stilizate ale prietenilor si membrilor familiei sale.
Rasfata-ti ochii cu picturile colorate ale artistei Fahrelnissa Zeid si descopera talentul acestei artiste a secolului XX. Daca ai drum la Londra, expozitia o poti viziona la Tate Museum pana pe 8 octombrie 2017.
Acum ca s-a terminat Wimbledon 2017, ca Federer a scris istoria din nou, sa trecem si la lucruri frivole… sau nu.
Am facut o selectie de vedete care au fost zilele acestea la Wimbledon, uitati-va la cat de relaxat sunt imbracate, dar in acelasi timp cat de rafinat.
Pe aceasta cale doresc sa va spun (pana vedeti fotografiile cu vedetele lor) ca de maine la Bucuresti este un important turneu de tenis feminin, singurul pe care-l mai avem in Ro la acest nivel – BRD Bucharest Open. Va puteti cumpara bilete de aici si, desigur, imbracati-va frumos cand mergeti la Arenele Progresul:)
Mai spun ca mi-ar placea sa vina si la noi actori, cantareti, designeri si chiar politicieni cum au mers in ultimele doua saptamani la wimbledon la englezi. E un semnal frumos pe care-l dam si sportivilor, dar mai ales copiilor care fac sport. (premierul britanic, Theresa May, a fost intr-o zi la Wimblendon!!!)
intr-o ordine aleatorie
Anna Wintour
David Beckham
Eddie Redmayne si sotia, hannah
Grace Jones (mi se pare super smart cum a ales Grace Jones sa fie “diferita” si de data aceasta 🙂 )
Hillary Swank
Stella McCartney
Preferata mea, pentru rafinament si simplitate, dar mai ales pentru atitudine – Joely Richardson (fiica Vanesei Redgrave)
Am citit o carte despre cum functioneaza creierul si despre cum putem, intelegandu-i mecanismele, sa-l folosim la capacitatea lui optima (nu maxima) pentru fericirea noastra.
Cartea se numeste My Stroke of Insight: A Brain Scientist’s Personal Journey, si e scrisa de un medic neurolog care a avut un atac cerebral – Jill Bolte Taylor, o puteti gasi aici in varianta Kindle, iar in print exista si in romaneste la editura Curtea Veche.
Eu am citit-o in versiunea electronica in engleza pentru ca am ajuns la ea via o alta carte (Impacarea cu noi insine – Pema Chodron) si n-am avut rabdare sa o comand / sau sa merg la librarie sa o cumpar in romaneste.
Pema Chodron povesteste cum, in cartea sa, Jill Bolte Taylor explica mecanismul psihologic care sta la baza emotiei: o emotie precum furia, care este o reactie mecanica, dureaza doar 90 de secunde din clipa in care s-a declansat pana isi incheie parcursul. Un minut si jumatate. Cand dureaza mai mult, si de obicei dureaza mai mult, este pentru ca noi am ales sa o reactivam. Sa o alimentam cu gandurile noastre, cu cuvintele noastre si ceea ce ar trebui sa dureze 90 de secunde poate ajunge si pana la …20 de ani!
In completare Dr Jill Botle Taylor spune in cartea ei –
If, however, I remain angry after those 90 seconds have passed, then it is because I have chosen to let that circuit continue to run. Moment by moment, I make the choice to either hook into my neurocircuitry or move back into the present moment, allowing that reaction to melt away as fleeting physiology. The really exciting news about acknowledging my right and left characters is that I always have an alternative way of looking at any situation-is my glass half full or half empty? If you approach me with anger and frustration, then I make the choice to either reflect your anger and engage in argument (left brain), or be empathic and approach you with a compassionate heart (right brain). What most of us don’t realize is that we are unconsciously making choices about how we respond all the time. It is so easy to get caught up in the wiring of our pre-programmed reactivity (limbic system) that we live our lives cruising along on automatic pilot. I have learned that the more attention my higher cortical cells pay to what’s going on inside my limbic system, the more say I have about what I am thinking and feeling. By paying attention to the choices my automatic circuitry is making, I own my power and make more choices consciously. In the long run, I take responsibility for what I attract into my life.
*
When my brain runs loops that feel harshly judgmental, counter-productive, or out of control, I wait 90 seconds for the emotional/physiological response to dissipate and then I speak to my brain as though it is a group of children. I say with sincerity, “I appreciate your ability to think thoughts and feel emotions, but I am really not interested in thinking these thoughts or feeling these emotions anymore. Please stop bringing this stuff up.” Essentially, I am consciously asking my brain to stop hooking into specific thought patterns. Different people do it differently of course.
*
The secret to hooking into any of these peaceful states is the willingness to stop the cognitive loops of thought, worry, and any ideas that distract us from the kinesthetic and sensory experience of being in the here and now. Most important, however, our desire for peace must be stronger than our attachment to our misery, our ego, or our need to be right. I love that old saying, “Do you want to be right, or do you want to be happy?” Personally, I really like the way happy feels inside my body and therefore choose to hook into that circuitry on a regular basis. I’ve often wondered, If it’s a choice, then why would anyone choose anything other than happiness? I can only speculate, but my guess is that many of us simply do not realize that we have a choice and therefore don’t exercise our ability to choose. Before my stroke, I thought I was a product of my brain and had no idea that I had some say about how I responded to the emotions surging through me. On an intellectual level, I realized that I could monitor and shift my cognitive thoughts, but it never dawned on me that I had some say in how I perceived my emotions. No one told me that it only took 90 seconds for my biochemistry to capture, and then release me. What an enormous difference this awareness has made in how I live my life.
Dr Jill Botle Taylor face o lista cu 40 de lucruri pe care apropriatii celor care sufera un atac cerebral ar trebui sa le stie despre recuperarea prietenilor/ rudelor lor. Cum se vede recuperarea din partea cealalta, mai ales cand esti medic si intelegi toate procesele care ti se intampla.
Le las mai jos in print screen ca sa fie usor de dat mai departe, pentru ca asta este dorinta doctorului exprimata direct in carte. (atentie! dupa listele din carte, mai urmeaza doua observatii importante ale doamnei doctor:) )
Si doua observatii ale doamnei doctor de dupa recuperarea personala dupa atacul cerebral, observatii care o sa va faca sa va ganditi la oamenii din jurul vostru care au trecut prin situatii extreme de viata si …”au invatat sa nu mai puna la suflet” si “sa fie intelegatori si buni cu altii”.
For me, it’s really easy to be kind to others when I remember that none of us came into this world with a manual about how to get it all right. We are ultimately a product of our biology and environment. Consequently, I choose to be compassionate with others when I consider how much painful emotional baggage we are biologically programmed to carry around. I recognize that mistakes will be made, but this does not mean that I need to either victimize myself or take your actions and mistakes personally. Your stuff is your stuff, and my stuff is my stuff. Feeling deep inner peace and sharing kindness is always a choice for either of us. Forgiving others and forgiving myself is always a choice. Seeing this moment as a perfect moment is always a choice.
*
To experience pain may not be a choice, but to suffer is a cognitive decision. When children are ill, it is often more difficult for the child to handle parental grief than it is for the child to endure the illness. The same can be true for anyone who is ill. Please be very careful what circuits you stimulate when you visit someone who is not well. Death is a natural process we all must experience. Just realize that deep inside your right mind (deep within your heart’s consciousness) rests eternal peace. The easiest way I have found to humble myself back into a state of peaceful grace is through the act of gratitude. When I am simply grateful, life is simply great!
De ziua Frantei, m-am gandit sa public un fragment din biografia lui Peggy Guggenheim, una dintre cele mai importante “patroane” de arta din anii 30-50 ai secolului trecut, fragment dedicat lui Constantin Brancusi – romanul pe jumatate francez:)
Inainte de a citi fragmentul de mai jos as vrea sa va recomand cu foarte mare incredere biografia lui Peggy Guggenheim – Confesiunile unei dependente de arta, chiar daca nu aveti preocupari in zona artei moderne pe care americanca a promovat-o toata viata.
Sa o cititi pentru sinceritatea, relaxarea si asumarea unei femei care a trait printre artisti toata viata ei, a avut banii sa-i finanteze si sa le schimbe fundamental vietile si carierele. E o carte foarte sincera, scrisa cu foarte mult umor… o care despre o aristocratie asumata si traita intens inca din primele clipe de viata. (Sunt delicioase fragmentele in care-si descrie unchii – si ei foarte bogati, cum era si tatal sau – cu defectele lor duse pana la nebunie, o face cu mult umor si cu o ironie foarte foarte fina. Un limbaj care a disparut cu totul astazi la noi si pe care l-am gasit, de exemplu, in jurnalul printesei Martha Bibescu)
Peggy Guggenheim – Confesiunile unei dependente de arta a aparut la editura Pandora la inceputul acestui an si se gaseste in toate librariile. Va fi o incantare pentru doamne, un acces fara barfe dar cu ironii la o lume a aristocratiei care patrona arta intre cele doua razboaie mondiale.
Citind cartea mi-am dorit sa revad unul dintre muzeele Guggenheim din lume (sunt printre norocosii care au vazut si colectia de la New York, dar si pe cea de la Venetia) si probabil ca o sa-mi iau curand un city break spre Venetia.
Daca ajungeti la Venetia si nu vreti sa vizitati galeria Guggenheim pentru ca vi se pare prea complicat (e si un Brancusi acolo, dar si un Pollock), incercati varianta mai soft- Restaurantul si hotelul All’Angelo (foarte aproape de piata San Marco, unde mancau marii pictori ai vremii alaturi de Peggy si care pastreaza pe pereti picturile acestora in original.) Il gasiti aici http://www.allangelo.it/
Brancusi, descris de Peggy Guggenheim (despre care se spune ca a fost una din marile iubiri ale maestrului) fragment din cartea Confesiunile unei dependente de arta,
De ani de zile voiam sa cumpar un bronz de-ale lui Brancusi dar nu imi permisesem. Acum parea ca a sosit momentul pentru aceasta mare achizitie. Am petrecut luni de zile apropiindu-ma tot mai mult de Brancusi, inainte ca aceasta vanzare sa se produca efectiv. Il cunosteam de 17 ani dar nici nu visasem sa ajung in asemenea complicatii cu el. Era foarte dificil sa discuti despre pret cu Brancusi, iar daca aveai cumva curajul sa faci asta, trebuia sa te astepti sa-ti ceara o suma monstruoasa. Eram constienta de asta si speram ca marea noastra prietenie sa usureze lucrurile. Dar, in ciuda acestor lucruri, am ajuns sa ne certam groaznic cand el mi-a cerut patru mii de dolari pentru “Pasarea in spatiu”.
Atelierul lui Brancusi se gasea intr-o fundatura. Era un spatiu imens, plin cu sculpturile lui enorme, si arata ca un cimitir, numai ca sculpturile erau mult prea mari ca sa stea pe morminte.
Langa aceasta incapere mare era una mica, cea in care lucra efectiv. Peretii erau acoperiti cu toate instrumentele imaginabile necesare muncii lui. In mijloc se afla un cuptor in care isi incalzea instrumentele si topea bronzul. In acelasi cuptor gatea si mese delicioase, arzandu-le intentionat doar ca sa se prefaca apoi ca fusese o greseala.
Manca la o tejghea si servea bauturi minunate, preparate cu grija. Intre aceasta incapere mica si cea mare, care in timpul iernii devenea de nefolosit din pricina ca era teribil de friguroasa, exista o mica firida in care Brancusi punea muzica orientala la un gramofon facut chiar de el. La etaj se gasea dormitorul lui, ceva foarte modest. Intreaga locuinta, inclusiv dormitorul, era acoperita de pulbere alba de la sculpturi.
Brancusi era un barbat micut si extraordinar, cu barba si ochii intunecati si patrunzatori. Pe jumatate taran istet, pe jumatate zeu. Te simteai foarte fericita alaturi de el, dar din pacate a devenit prea posesiv cu mine si voia sa-i dedic tot timpul. Imi spunea Peghita si mi-a zis ca-i placea sa faca lungi calatorii in care inainte luase cu el si fete frumoase. Acum voia sa ma duca pe mine, dar eu nu am vrut.
Ii placea, de asemenea, sa mearga in hoteluri foarte elegante din Franta si sa soseasca imbracat ca un taran, iar apoi sa comande cele mai scumpe lucruri posibile. Fusese in India, ca sa-l viziteze pe Maharajahul din Indore, in a carui gradina amplasase trei “Pasari in spatiu”, una in marmura alba, alta in marmura neagra si alta in bronz. Se intorsese de asemenea si in Romania, tara lui, unde guvernul ii ceruse a construiasca monumente publice. Era foarte mandru de asta.
(…)
Brancusi isi slefuia toate sculpturile de mana. Cred ca de asta erau atat de frumoase. Aceasta “Pasare in spatiu” avea sa-i dea de lucru timp de mai multe saptamani. La momentul la care a terminat-o, nemtii erau langa Paris, iar eu m-am dus si am adus-o cu mica mea masina, ca sa o impachetez si sa o expediez la timp. Pe fata lui Brancusi curgeau lacrimile. Am fost sincer miscata. N-am aflat niciodata de ce era atat de tulburat, dar am presupus ca era din cauza ca se despartea de pasarea lui preferata.
Vorbim tot mai des despre discriminare, incercand sa le luam apararea comunitatilor defavorizate unde avem prieteni si intelegem nuantele problemelor prin care trec.
Dar cand suntem intr-o situatie de criza, limita, in mintea noastra incolteste ceva ce a fost adanc inradacinat si incepem sa mergem prin sabloane care discrimineaza.
Vi se pare ca nu e asa? Imaginati-va ca mergeti seara pe o strada nu foarte luminata si un domn de etnie rroma vine din fata. Nu vi se activeaza nimic in minte? (va rog nu-mi raspundeti cu argumente despre… dar cate se intampla de fapt in viata; eu scriu despre cum functioneaza mintea noastra fara sa aiba niciun motiv sa discrimineze, altul decat inradacinarea unor idei)
Oricat am fi de educati, daca suntem onesti cu noi, stim ca suntem tentati zinic sa discriminam: sa nu le dam sanse egale celor depre care credem ca nu merita (pentru ca nu au aceeasi educatie, credinta, familie etc decat noi).
Cred ca lupta anti discriminare ar trebui sa se poarte in fiecare zi in fiecare dintre noi, in mod constient, activ. Doar asa vor fi schimbari in societate.
UNICEF a realizat 3 filme de scurt metraj inspirate de situatii reale in care copiii sunt discriminati (chiar si prin ricoseu, prin parinti) in Romania. La doua dintre ele am plans. Mi se pare cumplit filmul cu scoala, pe care-l las mai jos imediat, si stiu ca e foarte real.
E cumplit pentru copii, pentru tanara invatatoare, pentru parintii copiilor. Filmul dureaza 6 minute si o sa va puna f f tare pe ganduri.
Evident ca UNICEF nu s-a oprit doar la a face aceste filmulete ci a dezvoltat un program prin care, pentru a asigura accesul neingradit al copiilor la servicii de sanatate, educatie si protectie, a format 180 de profesionisti de la nivel judetean si local. De asemenea, a dezvoltat un ghid de lucru care ofera informatii despre formele de discriminare si cum pot fi adresate si prevenite de catre lucratorii comunitari. Cele trei filme vin ca o completare a acestui ghid si demonstreaza, prin natura cazurilor selectate, ca oricine poate fi discriminat si poate discrimina la randul sau, chiar daca este condus de cele mai bune intentii, si ca primele victime ale discriminarii sunt copiii. Acest pachet de training va fi disponibil la nivel national pentru toti profesionistii.
Iata si celelalte doua filme din proiect.
Motivul pentru care scriu astazi despre acest proiect (dincolo de faptul ca m-au impresionat foarte foarte tare fimele) este ca sa te rog sa dai mai departe oricare dintre cele 3 filmulete. Daca constientizeaza cat mai multa lume ca fiecare dintre noi greseste, schimbarea incepe mai usor, pentru ca pleaca din interiorul nostru.
Sigur ca UNICEF lucreaza institutional si incearca sa faca educatie si sa influenteze niste constiinte de adulti care iau decizii si lucreaza cu copii in fiecare zi, dar fiecare dintre noi poate face sa fie bine in jurul lui.
Stiu ca voi care cititi acest blog sunteti persoane educate, cititi multe carti, vedeti filme de arta, sunteti pasionati de teatru sau de dans… dar sa nu va suparati, va intreb cu toata sinceritatea pentru ca stiu – din dreptul meu – ca fiecare greseste: Tu cand ai discriminat ultima data?!
Stiu ca ni se intampla tuturor, de asta te rog tare sa alegi unul dintre filme si sa-l dai mai departe prietenilor tai din social media. Multumesc mult.
Prietenul Radu Tanase (co proprietar Calif) a deschis cu partenerii lui un nou restaurant, Condimental de Calif.
N-am ajuns la lansare, dar m-am dus in vizita ca mystery shopper fara sa stie cei din restaurant ca am numarul patronului in telefon.
Inainte de orice precizez ca suntem amici si ma mandresc ca un produs pe care l-am creat impreuna – falafelul cu sos de vinete, tahina si boabe de rodie – e unul dintre cele mai vandute produse Calif.
Condimental de Calif are insa un produs nou – Kebun – care e altceva…
E next level, e mai rafinat, e mai orientat catre mancarea sanatoasa (dada, se poate si fast food sanatos) si reinterpreteaza aromele orientale intr-o zona proprie. E ca si cum si-ar fi luat un chef cu multe diplome pe care l-au rugat sa creeze mancaruri care sa pastreze aroma orientala dar sa fie fara prajeala, fara lipie daca se poate…
Rezultatul?
Au eliminat complet prajirea in baie de ulei. Cartofii sunt rumeni, dar sunt copti cu un strop de ulei in cuptoare. Chiftelutele de falafel sunt crocante si aurii, iar miezul moale, de un verde crud garanteaza ca produsul isi pastreaza proprietatile nutrivite. Falafelul e pregatit tot la cuptor, iar orezul este preparat la abur.
Kebun este o gustare f f speciala – sau un pranz (practic la cat mananc eu mi-a ajuns de o masa si jumatate, am plecat la pachet cu restul) – in care poti combina pe pat de orez sau cartofi prajiti niste minunatii ca sos tahina, seminte de rodie, humus, taboulleh, carne de vita, carne de pui…
E delicios ce am testat eu – kebun cu vita pe pat de orez cu sos tahina si seminte de rodie … (seamana cu falafelul simpa, desigur si m-am bucurat tare ca au reinterpretat ceva de succes intr-o forma si mai sanatoasa si… mai pentru cei care mananca si carne).
Data fiind amicitia mea cu Radu, profit de acest moment ca sa-i spun si ce nu imi place la restaurantul lui… care e foarte chic si minimalist, f curat si in care m-am speriat cat de repede a fost mancarea gata. Pe bune, am facut 2 pasi in lateral de la casa la masa de servire si mancarea mea era gata!
Dar, revenind
Draga Radu,
Doresc sa spun ca ma enerveaza tare tare tare doua lucruri la Condimental de Calif.
Nu e deschis si in week end si eu nu pot sa ajung in timpul saptamanii decat foarte rar. As manca mai des, daca ar fi deschis si in we (aici am dat virtual din gene, poate poate se va intampla o minune curand)
Nu exista cu livrare acasa. Pai si io care stau in partea cealalalta de Bucuresti si nu mi-am facut birou pe langa Ministerul Culturii si biblioteca nationala ce fac? Da, stiu, o sa fiu intelectuala si o sa petrec multe ore la biblioteca, dar tot mai bun e un home delivery.
Altfel, imi place tare numele, inteleg ratiunea de ce il cheama Kebun (chiar e bun), dar mie imi place ca rimeaza cu nebun (si asta imi aduce aminte cum ai pus-o tu pe mama ta sa stea la casa la Calif-ul din Iancului ca sa fii sigur ca sunt toti clientii multumiti. Bine, si ca doamna a acceptat cu gratie sa munceasca in picioare multe ore ca sa nu mai ai tu o grija in plus ca nu e lumea fericita care vine sa manance la tine, ca sunt toti tratati ca-n familie, cu dragoste)
*
Aaa, pt restul lumii, luna asta daca va duceti la Condimental de Calif si ziceti #maipotsidesert primiti desert gratis:) cand eram acolo a venit un tanar cu prietena lui si stiau parolaJ
Daca n-ati mancat astazi, nu va uitati la fotgrafiile de mai jos. In caz de extrema urgenta e bine sa stiti ca adresa Condimental de Calif este Bdul Marasesti 100, la intersectia cu Splai Unirii. Programul e luni vineri de la 11.30 la 20.00
In minutele urmatoare, nu mai mult de 7, veti citi o poveste despre un om care a fost atat de onest cu meseria lui, care a vrut sa faca lucrurile cat a putut el de bine si… a revolutionat invatamantul.
John Hunter este creatorul unui joc – World Peace Game – care ii invata pe copiii de 9-10 ani, in locul lectiior despre geografie, economie si stiinte sociale, cum sa salveze lumea. Iar copiii pe parcursul unui semestru rezolva unele dintre cele mai importante probleme ale omenirii cu empatie, intelegere si bun simt… copii de 9-10 ani.
John Hunter a creat World Game in 1978 cand era profesor la o scoala generala fara bugete mari si nu avea prea multe manuale dar si nici copii foarte interesati de scoala. Isi dorea ca elevii lui sa vina de drag la scoala, sa fie implicati in lectii si sa invete lucruri care sa le fie utile in viata, sa le dezvolte empatia, umanitatea si intelegerea pentru problemele celorlalti.
Totul a plecat de la o tabla de joc – un fel de monopoly – prin care John Hunter a incercat sa le explice copiilor ce se intampla in Africa. Le-a asezat contextul social si cu figurine care aratau cladiri, arme, soldati, bani le-a prezentat problemele continentului si i-a rugat sa le rezolve.
Astazi – la aproape 40 de ani de la primul joc World Peace Game – copiii primesc o instalatie pe 4 etaje cu soldati, case, arme, terenuri si o carticica cu problemele cu care se confrunta planeta si trebuie sa rezolve jocul…
Lectia se numeste World Peace Game pentru ca jocul e castigat daca toate problemele sunt rezolvate iar pe pamant e pace.
Undeva in cele cateva saptamani in care copiii rezolva probleme de resurse, de teritorii, de gazduire de refugiati, de dezvoltare economica, se produce o transformare. De la munca individuala se ajunge la lucrul in echipa, de la a detine se trece la a darui, de la a cuceri se ajunge la a imparti.
Copiii, cu sinceritatea lor, se iau foarte in serios in rezolvarea unor probleme complicate de strategie economica (reduse la informatii de baza de catre profesorul Hunter, in manualul pe care-l primesc la inceput) si incep sa citeasca suplimentar despre matematica, istorie, sociologie.
Practic gandesc tot timpul cum sa rezolve problemele omenirii, chiar si dincolo de orele de clasa.
*
Ce face Hunter cu jocul asta? E ca un mic magician…
In aproape 40 de ani de joc doar de 2 ori copiii nu au putut rezolva toate problemele, dar cand s-a dovedit ca solutiile lor au fost f agresiv- razboinic- violente, Hunter si-a aratat magia.
Intr—un an copiii au fost foarte razboinici si au omorat multi soldati. Profesorul i-a rugat pe fiecare elev din echipa care isi pierduse armata sa-si aleaga un soldatel figurina, iar pe colegii care castigasera razboiul i-a rugat sa le scrie cate o scrisoare parintilor soldateilor morti. A doua zi la lectie, au venit parintii copiilor care detineau soldatel si au citit scrisorile in lacrimile tuturor. A fost o puternica lectie despre umanitate si despre empatie.
Elevii care joaca World Peace Game isi amintesc la multi ani distanta despre transformarile pe care le-au simtit pe parcursul semestrului. Pentru ca lectia nu mai este doar despre a asimila niste informatii, devine despre a le integra in lumea ta, despre a le sintetiza si a le exploata intr-un context real care are un impact direct.
In plus lectia e foarte interactiva, profesorul intervine f f rar, doar copiii cauta solutii la problemele din joc.
*
World Peace Game e astazi celebru in toata lumea ca si profesorul care l-a inventat John Hunter. Copiii lui au mers la Pentagon si au vorbit cu generali specializati in strategii militare explicandu-le acestora de ce ei au rezolvat o situatie intr-un anume fel si nu pe calea razboiului.
Despre Hunter s-a facut si un film documentar, iar profesorul vrea acum sa lase mostenire lumii intregi metoda lui de predare a stiintelor.
In septembrie se va afla la Bucuresti la invitatia Verita School si o clasa de copii va incerca sa rezolve jocul. In fiecare seara profesorii care vor sa invete si sa-si dezvolte abilitatile pedagogice, vor analiza cu profesorul Hunter solutiile propuse de copii in raport cu personalitatea lor si vor intra in culisele magiei acestui joc.
In plus, profesorul Hunter va sustine o conferinta publica pe 26 septembrie despre educatie, parenting si cum poti sa le dezvolti copiilor capacitatea de a invata cu drag intr-o vreme in care sunt asaltati de informatii. Despre cum sa ii ajuti pe copii sa isi atinga intregul potential intelectual si emotional.
*
Daca esti lider al unui grup / antreprenori/ top management ar fi bine sa mergi la conferinta lui Hunter pentru ca, prin lectiile pe care le-a invatat de la copii, o sa-ti explice cat de simple sunt de fapt solutiile la problemele tale.
Daca esti parinte si vrei sa inveti despre educatie si despre cum sa pregatesti mintea copilului tau pentru a sintetiza informatia si pentru a o asimila fara sa-i strice personalitatea si umanitatea, atunci cred ca si tu trebuie sa mergi la conferinta lui Hunter.
Daca esti profesor si crezi ca metoda ta e depasita, suferi ca elevii se plictisesc la ore si vrei sa se bucure de scoala, ai doua optiuni in raport cu profesorul Hunter:
Sa te inscrii sa vezi cum se joaca world peace game si sa participi la analize in feicare seara (ai nevoie de o dovata ca esti profesor), detalii aici…
Sa mergi ca noi toti ceilalti la conferinta publica a lui John Hunter din 26 septembrie.
John Hunter e un profesor de la o scoala saraca din America, pe dreapta, de fapt in Richmond si a ajuns faimos in toata lumea pentru felul in care i-a schimbat in bine pentru toata viata pe copiii care au fost la lectiile lui. Este el insusi o frumoasa lectie de viata.
Detalii despre conferinta si cum poti sa te inscrii ca profesor la lectiile lui John Hunter pot gasi aici
Toti oamenii MARI pe care i-am intalnit ca jurnalist sunt generosi. Sunt impacati cu ei si cu ce pot ei sa aduca in spatiul public si in societate, si nu se tem ca altii ar putea “fura” de la ei.
In randurile de mai jos, e o poveste despre generozitate… cu nume mari.
*
Ultima data cand l-am intalnit pe Catalin Stefanescu s-a intamplat cam asa: eu stateam de vorba cu o tanara simpatica, Georgiana Ene, in biroul unei agentii de publicitate, el a venit cu treaba, ne-am imbratisat si a spus cu vocea lui calda si molcoma catre fata “tu nu existi, nu te-am vazut”.
Ar parea o nepolitete, iar pentru un om cum e Catalin acest lucru e imposibil, numai ca gestul lui marca onestitatea. Cei doi urmau sa se intalneasca intr-o conversatie interviu, iar Catalin voia ca totul sa fie autentic, sa nu faca niciunul dintre ei “actorie” la momentul intalnirii pe camera.
Georgiana este una dintre cei patru castigatori ale unei campanii foarte frumoase lansate de Mercedes- Benz – Pe urmele celor mai buni – prima campanie de brand nationala, o campanie care include si primul show online realizat de Mercedes-Benz avandu-i protagonist pe ambasadorii sai locali. Catalin, alaturi de Andreea Esca, Camelia Potec si Andi Moisescu sunt protagonistii show-ului si sunt pregatiti sa le ofere sprijin si mentorat romanilor care vor sa-si duca la indeplinire visurile.
*
Pentru cei care nu-l stiu pe Catalin Stefanescu dincolo de interviurile lui minunate sau de spectacolele de teatru pe care le regizeaza, pe texte scrise de el, as vrea sa descriu o intamplare.
In urma cu cativa ani, am ajuns mai devreme decat ora de incepere la un eveniment la care Catalin Stefanescu era gazda. L-am gasit retras dupa o usa transformata in paravan, recitind insemnarile din desfasurator, rostind ca “pe scena” prezentarile invitatilor pe care urma sa le introduca publicului cateva minute mai tarziu. Era foarte foarte multa concentrare pe chipul lui, nu era deloc prezent zambetul cu care-l vezi pe scena sau la televizor, era ca un sportiv inaintea startului, care se pregateste de competitie.
I-am si povestit peste o vreme despre uimirea mea legata de concetrarea lui in acele momente de repetitie, a zambit si-a spus simplu: “trebuie sa ne pregatim pentru ceea ce facem”.
Cu rigoarea, statornicia si discretia sa, Catalin Stefanescu e partener cu Mercedes-Benz Romania de noua ani, iar proiectul “Pe urmele celor mai buni” ii vine manusa. A ales-o pe Georgiana Ene sa o mentoreze in indeplinirea unui vis mare – sa scrie o carte despre promovarea teatrelor din Romania, o carte care pleaca de la masteratul pe care l-a facut.
*
Georgiana lucreaza ca Project Manager pentru o firma internatioanla, la sucursala din Bucuresti, dar pasiunea ei pentru teatru e dincolo de job sau de orice beneficiu. E una dintre acele persoane care fac lucrurile pe care le iubesc de dragul de a pune ceva frumos in spatiul public si, mai ales, pentru a ajuta.
Asa s–a intamplat cu echipa Unteatru, pe care Georgiana a ajutat-o in partea de comunicare – word of mouth – inca de cand era foarte foarte la inceput. I-a vazut cum au crescut si odata cu ei, a crescut si ea. Spera ca intr-o zi, echipa Unteatru sa aiba comunitati de spectatori cat mai diverse, iar Zilele Unteatru sa devina un festival international.
Intre munca ei de unde isi plateste facturile si cea din care se incarca emotional, Georgiana isi face timp sa scrie cronici de teatru si interviuri pentru ziarul Metropolis si sa mearga la festivalurile de profil din tara ca sa relateze pe blogul ei despre spectacolele care i-au placut. Nu vrea sa scrie despre ce e rau, pentru ca teatrul – crede ea – are nevoie de multa sustinere, nu e nevoie sa-l daramam cand nu ne place ceva.
A ajuns sa scrie primele cronici de teatru dupa ce a participat la un concurs la Cristian China Birta pe blogul lui. Chinezu, cum i se spune lui Cristian, a remarcat-o si a invitat-o sa scrie la el pe blog o cronica a unui spectacol la care era invitat. Asta i-a dat aripi si a prins curaj sa-si exprime sincer opiniile despre spectacolele pe care le vedea. Asa a remarcat-o Doru Mares, un important critic de teatru, care a invitat-o in festivaluri ca blogger acreditat.
Acum s-a inscris la competitia Mercedes-Benz – “Pe urmele celor mai buni” – pentru ca-l admira pe Catalin Stefanescu si stie ca are multe de invatat de la el. Si-a dorit atat de mult sa castige incat a completat aplicatia imediat cum a aparut pe Facebook, si-a aflat mai tarziu ca a fost prima care s-a inscris in tot concursul.
*
Catalin a ales-o dintr-o lista scurta. I-a remarcat ambitia, determinarea, a fost impresionat de anii pe care i-a investit Georgiana in a invata despre lumea administrativa a teatrului.
A mai ales-o si pentru ca ea reprezinta o situatie pe care el incearca sa o combata din lumea teatrului romanesc. “Noi suntem o lume destul de conservatoare, indiferent de teritoriu. In lumea teatrala, cu tot dragul fata de lumea asta, nu incetez sa spun ca exista destul de mult provincialism si destul de mult instinct de conservare. Suntem o lume cumva inchisa. In general, filologul, muzicianul, filosoful patrund daca e vorba despre vreun patruns in lumea asta (desi eu nu inteleg despre ce e vorba in acest patruns), dar pentru “ceilalti” e mult mai greu. Dar lumea teatrului are nevoie de oameni noi, din punct de vedere etic, igienic. E foarte multa nevoie de lume “venita din afara”, e nevoie de eroare, de exagerare pentru ca acesta genereaza un sistem viu… si teatrul are nevoia asta”, spune Catalin, care a mers pe drumul lui in teatru.
Dincolo de prieteniile de lunga durata cu “oameni din lumea teatrului”, cand a inceput sa scrie piese de teatru, sa dramatizeze texte, a stiut care e piesa de puzzle pe care vrea sa o completeze in imaginea cu toate spectacolele de pe “piata”: un spectacol la care publicul sa lucreze, nu in sensul participarii fizice, ci al gandirii, al experientei emotionale si intelectuale.
Nu e interesat sa faca parte dintr-un sistem, din lumea teatrului asa cum o vad veteranii, nu cauta validari si incadrari in clasamente, face dramaturgie si regie cu bucurie pur si simplu. Din perspectiva asta, o intelege foarte bine pe Georgiana si pasiunea ei non-profit pentru teatru.
*
Acum pasiunile lor se intalnesc gratie campaniei Mercedes-Benz. Catalin o va mentora pe Georgiana dupa regulile lui care implica si etica: “In intalnirea asta nu poate sa fie nimic de complezenta, nu fac nimic din ceea ce se cheama trafic de influenta, dar daca pot sa incurajez pe cineva sa-si duca la buna implinire un vis, asta ma face fericit.”
Intalnirile de mentorat ale lui Catalin si Georgiana vor fi filmate si va rezulta un serial unic in online, un serial despre cum se modeleaza unul pe altul doi oameni cu aceeasi pasiune. Veti putea vedea aceste episoade de consiliere pe site-ul campanei Mercedes-Benz, www.peurmelecelormaibuni.ro.
Aici puteti vedea primul episod cu Georgiana si Catalin, vor mai fi si altele ca sa intelegem cum o ajuta, pe bune, la realizarea visului ei.
*
Pe principiul pay it forward, reprezentantii Mercedes-Benz m-au invitat sa lansez aici pe blog o provocare similara. Cu toata sinceritatea si realismul pe care-l am in dotare stiu ca nu am amploarea profesionala si umana a ambasadorilor Mercedes-Benz Romania (Andreea Esca, Camelia Potec, Catalin Stefanescu si Andi Moisescu), dar daca exista cineva care crede ca l-as putea ajuta cu ceva in dezvoltarea sa profesionala, il rog frumos sa lase un comentariu si sa-mi spuna pe scurt povestea sa.
La initiativa Mercedes-Benz ne vom intalni, vom povesti… ne vom plimba si cu frumoasa masina si sper ca la sfarstul intalnirii noastre sa va fi ajutat macar cu o miime de milimetru sa mergeti mai departe in a va indeplini visul. Va multumesc.
Cateva randuri la cald dupa ce am fost putin la Mastering the Music Business, poate cea mai importanta conferinta despre muzicieni, cu muzicieni din Ro.
Am fost pentru panelul de study case pentru artisti independenti – Alexandra Usurelu, muzica underground dupa Colectiv si Nicu Alifantis – voiam sa vad in detaliu ce au facut oamenii acestia ca sa depaseasca situatii de criza.
*
Sper ca toate celelalte paneluri au fost macar la nivelul acestuia, pentru ca a avut multe lucruri importante rostite:
Bobby Stoica – managerul Alexandrei Usurelu – a vorbit despre cum mereu l-a interesat eficienta. Despre cum a fost in orice clipa constient cat baga in proiect si cand si cum urmeaza sa scoata.
Despre cum a pozitionat-o pe Alexandra si a ramas in acea pozitionare de 4 ani.
Mi-a ramas in minte diferentiatorul neconventional pe care si l-au ales.
“daca toti artistii sunt judecati dupa ultimul single (cantec/creatie), noi ne-am propus sa fim judecati dupa ultimul show.”
Au mutat astfel strategia de la muzica compusa la relatia cu publicul si la structura show-ului pentru ca acolo erau mai multe sanse de succes. (mi-ar fi placut sa povesteasca mai mult despre activarile gandite special pentru a transmite “aproape de public”, pentru ca ele au existat mereu in strategia lor)
*
Codrut Dumitrescu, domnul care are in grija jumatate din trupele underground din ro, a povestit despre cum a facut fata unei situatii de criza: disparitia cluburilor de profil post Colectiv, la un loc cu lipsa dorintei artistilor lui de a se mai se sui pe o scena dupa o asemenea tragedie.
Codrut a vorbit despre partea administrativa a lucrurilor, despre cum nu mai avea nicio incasare si a cautat solutii singur – a gasit doar 3 cluburi cu care putea lucra in conditii corecte. Si cum, practic, tragedia colectiv i-a resetat business-ul.
Nu e deloc intamplator ca trupele aflate sub marca Overground Music au succes, Codrut e un om care stie multa meserie cu tabele in fata. Sa va uitati pe site-ul agentiei lui, o mica revista pentru trupele pe care le reprezinta. Il gasiti aici.
*
Domnul Alifantis a povestit despre cum toata viata si-a provocat domnia sa evenimentele, fara sa astepte ca ele sa vina. Stia exact care e numarul mediu anual de concerte pe care le sustine si – ceva f f frumos – a stabilit ca 10% dinaceste concerte vor fi sociale, gratuite, banii ducandu-se la cauze umanitare.
In plus domnia sa a povestit despre cum crede ca artistii trebuie – dupa un anume nivel – sa dea inapoi catre comunitatea din care provin si despre cum finanteaza aparitii de albume, ale unor artisti mici in care crede.
a fost punctul final, intelept si darnic, o lectie indirecta despre spiritualitatea si smerenia pe care trebuie sa le cultive un artist.
*
Am fost si la prima editie Mastering the Music Business si vreau sa salut urmatoarele:
Deschiderea pentru toti jucatorii mari din industrie ( de la HAHA pana la Global, cu trecere prin casele mamut Roton si Cat music, dar si cu participari ale agentiilor mici cu artisti underground). Remarcasem ca la prima editie era doar “o tabara”, acest lucru a fost remediat si e un mare plus pentru industrie si pentru conferinta in sine.
Deschiderea pentru analiza mai multor aspecte ale muncii artistilor/ cu artisti – business, compozitie, comunicare sunt directiile care sunt cele mai vizibile, dar industria are multe nuante si anul acesta isi fac simtite prezenta (video, dans, light design pentru conceperea unui show). Sper ca intr-unul din anii viitori sa fie invitat un scenarist de show de muzica pentru ca e acolo o parte importanta de reteta pe care, cu tot respectul, prea putini artisti romani o cunosc.
Mai sper sa fie reprezentata la o editie viitoare si muzica hip hop. Cum stiu ca, odata cu experienta expunerii in spatiul public de business, speakerii vor avea prezentari din ce in ce mai tehnice si mai structurate.
Se simte ca suntem la inceput in zona asta, dar e mult mult mai bine decat anul trecut (cand a fost f bine si a fost o minune ca a aparut o asemenea conferinta)
De ce e utila o asemenea conferinta?
Pentru ca ii ajuta pe cei care vorbesc sa-si structureze corect actiunile ca sa le expuna publicului.
Pentru ca spectatorii (oameni din industrie) proiecteaza discursurile de pe scena pe propriile nevoi si sunt cu un pas in fata spre reusita.
Nu e despre networking. Industria aceasta e atat de mica incat toata lumea stie pe toata lumea, sau are nevoe de 2 zile sa-i cunoasca. E despre a invata. Si e f f f multa nevoie de educatie (si) in zona asta.
De aprope o luna s-a deschis la Londra la National Portrait Gallery o expozitie de fotografii cu unele dintre cele mai impresionante tinute ale actritei Marlene Dietrich.
Expozitia este deschisa pana in aprilie anul viitor si sper sa ajung la Londra intre timp, dar gratie comunicatelor de presa ale muzeului am putut vedea cateva dintre fotografiile expuse.
Asa am realizat ca, peste ani, doamna care spunea ca “nu se imbraca nici pentru ea, nici pentru barbati, nici pentru public si nici de dragul modei… ci pentru imagine” a fost cu mult mult inaintea vremurilor ei.
Dietrich a fost o femeie extrem de asumata si de curajoasa. Era declarat bisexuala, a fost casatorita, a avut o fetita, dar nu a locuit niciodata cu sotul in aceeasi casa. A fost extrem de voluntara si a afisat o incredere in sine si o putere de a exprima atitudini prin propriul corp care sunt cu mult inaintea vremurilor ei.
(Ocazie cu care m-am gandit sa caut o biografie a ei sa citesc, poate are un jurnal sau ceva similar)
Marlene Dietrich a impins foarte mult limitele feminitatii si a incercat sa reduca distanta granitelor dintre sexe. Privita acum, ea este un promotor minunat pentru comunitatea LGBT… doar ca gandea si facea public aceste lucruri inaintea primului razboi mondial, adica cu aproape 100 de ani in urma.
Iata-o in cateva fotografii. Remarcati va rog cat de actuale sunt hainele si ce expresie are trupul ei.
Sfaturile lui Dietrich despre moda
1. Nu urma niciodata trendurile, pentru ca in scurt timp vei fi ridicola.
2. Nu cumpara haine de culoare verde, rosie sau orice altceva flamboyant.
3. O garderoba mica trebuie sa aiba tinute care pot fi purtate o data si inca o data. Prin urmare, negru, bleumarine si gri sunt culorile tale preferate.
4. Nu cumpara piese separate si nu crede niciodata ca reducerile inseamna ca poti sa-ti cumperi 5 rochii la pret de una.
5. Nu cumpara materiale ieftine, chiar daca ti se pare ca rochia arata elegant pe tine. Nu te gandi ca nu poti sa iti permiti produse din materiale scumpe, economiseste bani ca sa-ti permiti.
6. In garderoba ai nevoie de: un costum (preferabil gri – daca e bleumarine te face slaba), doua rochii negre, o fusta neagra de lana, cateva tricouri negre si gri de lana. Vei fi bine imbracata o parte importanta din an, mai putin vara cand trebuie sa ai cateva rochii simple de bumbac.
7. Cat faci economii pentru a-ti cumpara o rochie neagra, poarta bluza si fusta de lana fina.
8. Nimic nu e cu adevarat rau atata timp cat nu ruinezi eleganta outfitului punand prea mult accent pe decolteu.
[caption id="attachment_47660" align="alignnone" width="3150"] Le grand Alibi (Stage Fright) d’AlfredHitchcock avec Marlene Dietrich wearing a Christian Dior design 1950[/caption]
Artistul roman Florian Doru Crihana prezinta timp de o luna in cladirea Consiliului Europei din Strasboug expozitia sa dedicata acestui oras, realizata cu doi ani in urma.
Expozitia cuprinde 32 de imagini pe teme istorice. Unele sunt satirice, altele sunt ironice asa cum de fiecare data, Crihana isi structureaza seriile.
Prezenta sa in Consiliul Europei a fost posibila datorita carierei sale internationale si in urma recomandarilor facute de Reprezentanta Romaniei la Consiliu. Un rol important l-a avut reprezentanta artistului pe Germania de sud si in Franta, jurnalista Iolanda Badilita – curatoarea expozitiei.
Consiliul Europei directioneaza din 1949 istoria continentului. Toti cei care lucreaza astazi acolo au posibilitatea de a vedea lucrarile unui artist care face intoarceri in timp cu fata spre viitor.
Dieter Burkamp scria cu ani in urma: “Crihana face in lucrarile sale profetii, ele se adeveresc dupa un timp. Asa ca, cine se preocupa de viitorul Europei ar trebui sa desluseasca misterele din operele galateanului.”
