in cea mai recenta carte a lui Eric Emmanuel Schmitt – Cea mai frumoasa carte din lume, Humanitas Fiction 2011 – e o povestire care se cheama chiar asa ” e o frumoasa zi cu ploaie”

e povestea lui Helene care e o perfectionista innascuta si un critic sever, si pentru ea si cu cei din jur.
Helene poate vedea in citeva secunde orice defect si nu se sfieste sa-l spuna cu voce tare.
cind il intilneste pe Antoine invata sa taca, sa nu mai spuna tot raul pe care-l vede. o socheaza optimismul lui cind sunt in vacanta si ploua; ea e nervoasa si exclama ” ce vreme urita!”, iar el ii raspunde ” nu draga mea, e o frumoasa zi, cu ploaie”.

desi nu-l iubeste, Helene se casatoreste cu Antoine pentru ca e singurul care ii poate ascunde vocea raului; vocea ramine in ea multi ani (isi iubeste copiii sincer, desi crede ca sunt uriti si nu foarte inteligenti), iar cind moare Antoine, dupa 20 de ani de casnicie, isi da seama ca nu mai are pe nimeni care sa o invete sa taca in fata raului.
se mai baricadeaza o data, ascunde inauntrul ei si pe vaduva care sufera dupa Antoine, si pleaca in vacanta in jurul lumii.

peste o vreme, pe o plaja exotica, se uita la ocean linistita, chiar daca tocmai a inceput sa ploua.

un turist de linga ea exclama “ce vreme urita!”, iar ea ii raspunde zimbind “nu domnule, e o frumoasa zi, cu ploaie”.

*
o poveste despre cum ne impregnam de cei cu care traim chiar si cind pare ca nu ne lasam atinsi.