in februarie 2008, am facut un interviu cu Elena Udrea pentru Tabu. il gasiti integral mai jos

foto Cosmin Gogu, tabu feb 2008
***
Există o declarație a dvs., pe blog, în care faceți referire la copilărie: „Când văd copii, mă gândesc la copilăria mea și la șansa de a trăi într-o familie unită, chiar dacă modestă social, dar și la câte mi-aș fi dorit și mi-au lipsit și aș vrea ca niciun copil să nu rămână cu vreo dorință neîmplinită.“ Cum a fost copilăria dvs.? Ce v-ați dorit și nu ați avut?

Elena Udrea: Am avut o copilărie foarte frumoasă, cu jocuri în fața blocului; o copilărie fericită pentru că părinții ne-ar fi dat tot ce ne doream.

Mai aveți frați?
E.U.: Da, mai am un frate mai mare cu doi ani și jumătate. Eram foarte mulți copii în cartierul în care locuiam, ne jucam în fața blocului, până noaptea târziu în vacanțe, nu exista internetul care să ne preocupe ca acum. Era frumos și nu pot să spun că atunci am simțit lipsurile. Dar acum, privind în urmă, îmi dau seama că ne lipseau lucruri. Eu n-am văzut Pepsi Cola până la 14 ani. Nici nu știam că există.

Dar există lucruri pe care vi le doreați, de exemplu de Crăciun, și nu le-ați primit?
E.U.: Nu. Am vrut o dată o păpușă care spunea „mama“. Costa 260 de lei pe vremea aceea, iar păpușile mai mici erau 180. Eu am primit-o pe cea mică, dar nu e ceva care să fi fost o dramă. Iar mai târziu, părinții încercau să-mi asigure ceea ce mi-aș fi dorit ca adolescentă: să am pantofi noi la începutul anului școlar, de exemplu. Dar astea sunt lucruri care acum par din altă lume. Chiar vorbeam cu o prietenă despre câți pantofi avem acum și cum ni-i cumpărăm, nu că ne trebuie, ci pentru că ne plac, lucru care era de neimaginat pe vremea aceea. Pe vremea copilăriei și a adolescenței mele, aveai o pereche nouă de pantofi la începutul anului școlar, una de cizme de care trebuia să ai grijă să nu se dezlipească pentru că trebuia să te țină două-trei ierni. Azi îmi amintesc cum mă bucuram când îmi mai creștea puțin piciorul pentru că erau obligați să-mi cumpere o altă pereche de pantofi chiar dacă pe cealaltă n-o stricasem.

Erați ambițioasă la școală, în grupul de colegi?
E.U.: Da, am fost un copil foarte ambițios. Am luat premiul întâi din clasa I și până într-a VIII-a. La liceu am trecut prin acea perioadă tumultuoasă a adolescenței, pe care eu am simțit-o acut, punându-mi întrebările pe care și le-a pus toată lumea, doar că mi se părea că eu sunt prima. Apoi am devenit pragmatică și am început să învăț doar la materiile care mă interesau. N-am mai fost premiantă, dar am rămas un elev bun.

Dar erați un lider informal?
E.U.: Nu știu, cred că ar trebui întrebați foștii colegi, ei ar ști să răspundă cel mai bine. Eram lider și prin faptul că eram comandant, mai întâi de detașament, apoi locțiitor de unitate. Îmi amintesc că am fost prima elevă care a fost făcută pionier. Era o formă de recunoaștere importantă pentru acea perioadă și-mi aduc aminte că am fost așa de mândră când m-au făcut comandant de detașament, că mi-am pus șnurul și la șorțuleț. Mi-a spus învățătoarea că trebuie să-l port doar când mă îmbrac în costumul de pionier.

Părinții ce ziceau?
E.U.: Au fost întotdeauna mândri de mine, sunt și acum. Dar am fost un copil foarte ascultător. Erau cozile acelea celebre. Se aduceau ouă, se striga în tot cartierul. Se aducea detergent, stăteai la coadă. Eu am crescut copiii din bloc, am făcut cumpărăturile vecinilor, le-am spălat covoarele sau mașinile. Dacă era vorba despre o treabă casnică, eram și eu la ajutat vecinii. Nu refuzam pe nimeni, până s-a supărat mama pentru că acasă nu mă punea să fac nimic și eu făceam treaba prin vecini.

Cu cine vă înțelegeați mai bine, cu tata sau cu mama?
E.U.: Cu mama. Părinții ne-au crescut într-un spirit foarte conservator. Tata era mai indulgent pentru că așa sunt tații, ei oricum stau mai puțin lângă copii. Mama a încercat să ne crească într-un fel foarte rigid, dar eram mai apropiată de ea. Acasă eram extrem de protejați față de tot ceea ce se întâmpla în societate la vremea respectivă. Singura pretenție pe care o aveau era să venim cu note bune, gândindu-se că asta e șansa noastră să facem mai mult decât au făcut ei.

Vă aduceți aminte de momentele în care discuțiile cu părinții au devenit „serioase“, când au început să vă considere un adult?
E.U.: Foarte târziu, plecasem deja de acasă. Mama și acum are pretenția să-mi spună cum să fac și ce să fac. N-am avut acel gen de relație în care să discuți, cum cred că se întâmplă astăzi pentru că acum copiii sunt educați altfel. Noi știam că sunt lucruri pentru oameni mari care nu se discută cu părinții, și nu discutam. Multe lucruri firești nu le-am discutat cu mama decât foarte târziu când plecasem de mult de acasă. După ce terminasem facultatea, eram pe picioarele mele. Dar și atunci cu atenție și reticență.

Erați printre fetele populare din școală, cele pe care le plăceau cei mai mulți băieți?
E.U.: Am avut o adolescență foarte ciudată. Poate din cauza educației și a mediului în care am trăit, nu prea existau fete în cercul nostru de copii care să aibă prieten în școală sau în liceu. Nu se permitea așa ceva. Eram în clasa XII-a și ieșeam în oraș, iar mama trebuia să știe dacă plecam cu colega de bancă, să mă plimb, să beau un suc. Duminica sau sâmbăta când ieșeam, trebuia să știe foarte clar că mă întorc la ora 7 sau la 8, după cum se întuneca și dacă nu se întâmpla așa, scandalul era cât casa.
Într-un interviu pe care l-au dat vecinii fără ca eu să știu, au și recunoscut cu sinceritate că „noi n-am văzut-o niciodată pe Găbița – așa mi se spunea pentru că mă mai cheamă și Gabriela – cu vreun băiat când a stat în Buzău“. Iar dacă stau și mă uit în urmă, cred că eram o adolescentă obișnuită. Nu cred că aveam sex-appeal. Umblam în niște rochii până la pământ. Cred că aveam cea mai lungă uniformă din liceu și nu puteam niciodată să calc din acest motiv. Tot timpul se rupea pe lateral și mama trebuia să o coasă.

Dar care a fost momentul în care ați început să aveți încredere în dvs.?
E.U.: O, foarte târziu. Să vă dau un alt exemplu. În facultate, erau petreceri cu colegii de an. Eu n-am fost la nicio petrecere. Nu ieșeam cu colegii pentru că aveam complexul studentului venit din provincie. Am trăit cu complexul ăsta foarte mulți ani, terminasem fa¬cultatea când am ieșit prima oară cu soțul meu într-un loc în care veneau multe personalități publice. Nu știu dacă vreodată am avut încredere în mine ca femeie. Plus că nu m-am bazat pe asta. Întotdeauna mi s-a părut că sunt alții care aveau mai multe calități decât mine.

Dar cum v-ați defini ca femeie?
E.U.: Sunt un partener foarte loial într-o relație. Am o relație de 11 ani cu soțul meu. Sunt o persoană foarte consecventă, mie mi se întâmplă rareori să consider că lucrurile au ajuns la o limită. Întotdeauna mai găsesc resurse pentru a trece peste probleme. În rest, sunt o femeie puternică dacă reușesc să trec peste ceea ce mi se întâmplă în viața publică. Mai puțin mă gândesc la mine ca femeie, mai mult mă gândesc la mine ca persoană, ca om. Niciodată n-am avut pretenția despre mine că aș fi un om modest, nici acum nu sunt prin ceea ce urmează să spun: chiar mă bucur de mine însămi. Sigur că mai sunt lucruri pe care le fac și n-aș vrea să le fac. Poate mi-e jenă uneori că fac lucruri care nu sunt conform cu principiile mele, dar trebuie să le fac. De exemplu, trebuie să comentez activitatea unei femei politician. N-aș vrea să fac asta, dar n-o comentez ca femeie, ci ca politician, pentru că altfel ar fi discriminare pozitivă. Dar chestiunile astea nu le fac cu dragă inimă. În rest, sunt foarte bucuroasă că am reușit să nu mă schimb nici datorită faptului că sunt o persoană publică, nici pentru că, în timp, am avut norocul de a accede social.

Când v-ați îndrăgostit, cum erați?
E.U.: Pe cât sunt de cerebrală, pe atât sunt de romantică într-o relație. Deși, dacă stau să mă gândesc bine, toată viața am făcut ce a trebuit. E adevărat că am făcut o alegere, dar am ales ce trebuie. Într-o relație, nu știu cât pun suflet și cât pun rațiune, dar cred că pun mai mult suflet. Cred că în momentul în care m-am îndrăgostit de soțul meu, am fost… o femeie în deplinătatea sensului cuvântului.

Ce zic părinții despre succesul pe care-l aveți acum?
E.U.: Mama mă sună tot timpul și de multe ori e nervoasă pentru lucrurile neadevărate care se spun despre mine. Nu o să uit niciodată că am sunat-o când m-am hotărât să-mi dau demisia de la Președinție. Era o perioadă în care auzea multe lucruri urâte despre mine, dar nu mi-a spus niciodată nimic. Atunci a fost prima dată când a plâns și a spus: „Foarte bine, lasă-i în pace. Nu ai nevoie de toate astea, n-a ajuns copilul meu să se vorbească așa despre el.“ Ea era obișnuită cu mine cu o altă ima¬gine, întotdeaua foarte bună în cercul de cunoscuți. Asta a fost singura dată când ea s-a exteriorizat. Åži m-a impresionat. Era o descărcare nervoasă după tot ce strânsese într-un an de zile.

Prima ședință politică vă mai amintiți care a fost?
E.U.: Pot să vă spun cum ne-am întâlnit prima oară cu președintele Traian Băsescu care câștigase postul de primar al Capitalei. Åži a cerut să se întâlnească cu consilierii Alianței. Vai, ce a putut să ne facă! A măturat cu noi. Pentru că noi, care tocmai câștigaserăm alegerile, dar nu aveam niciun merit – cel puțin cei ca mine care atunci intraseră în politică – ne-am permis să spunem tot felul de prostii. Ne credeam atât de importanți, că mai aveam puțin și-i fixam și agenda primarului, dar noi nici nu călcaserăm în Primărie. La un moment dat, ne-a spus testul stâlpului. „Voi veți fi politicieni când se va opri lumea pe stradă și vă va recunoaște. Dacă vă puneți la un colț în intersecție și trec oamenii pe lângă voi fără să știe cine sunteți, nu sunteți politicieni.“ Åži îmi amintesc că în toată ședința n-a mai scos nimeni un cuvânt. Atunci am început lecția de politică.

Deci a fost greu începutul.
E.U.: Da, a fost foarte greu. Dar și acum este greu pentru mine, pentru felul în care am ales să fac politică. Mai sunt și alte femei care fac politică și nu se aud atâtea scandaluri despre ele. Nu le neagă nimeni nici competența, nici moralitatea. Deci cred că ceea ce mi se întâmplă mie nu vine de la faptul că sunt femeie, ci de la felul în care am ales să intru în bătălie: total, fără rezerve, mereu în prima linie.

Dar dacă ați fi avut mai mult cu 20 de ani, să zicem, credeți că ați mai fi avut aceste probleme?
E.U.: Cred că aș fi fost scutită de comentariile care se fac la adresa femeii Elena Udrea, nu la mine ca politician. Dar această parte mondenă nu o neg foarte mult, deși mi-am promis că dacă se va mai sări foarte tare peste regulile de bun-simț, am să-i dau în judecată, pentru că m-a și ajutat. Dar dacă ar fi trebuit să încerc să obțin această notorietate, trebuia să fac un efort uriaș – și financiar, și logistic – și tot nu reușeam. De exemplu, în urmă cu mulți ani, am încercat să fac o afacere cu o prietenă; un restaurant. N-am reușit pentru că nu ne-am priceput la afaceri. Încercam atunci tot ce se putea ca să avem un minim de mediatizare. Nu ne mediatiza nimeni, deși tot eu, Elena Udrea, eram, ba chiar ceva mai tânără.

Dacă mâine ați renunța la viața publică, ce-ați face?
E.U.: Nu vreau să renunț la politică, e viața mea, fac ce mi-am dorit și îmi place foarte mult. Dar m-am gândit ce s-ar întâmpla dacă n-aș mai face asta. Cred că aș fi exact ce am fost înainte, avocat.

Ați tânji după celebritatea aceasta?
E.U.: Fiind lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult în viață, sigur aș suferi dacă n-aș mai face politică. Dar celebritatea îmi folosește ca politician dacă îmi aduce încrederea oamenilor; altfel mi-a adus numai neplăceri. Pentru mine, un pas în plus către celebritate înseamnă o mulțime de lucruri negative care se întâmplă în spate. Nu pot spune că celebritatea mă face fericită pentru că ea s-a construit pe un context negativ în ceea ce mă privește. Dar politician fiind, dacă mă gândesc la celebritate ca la forma prin care poți să obții încre¬derea oamenilor, am nevoie de ea.

În cariera dvs. politică au fost două momente delicate, mai întâi interviul lui Eugen Istodor care a făcut trimitere la decolteul dvs., apoi interviul lui Robert Turcescu cu întrebarea despre Norvegia. V-ați gândit vreo clipă în acele momente să renunțați la cariera politică?
E.U.: Momentul interviului cu Eugen Istodor a fost foarte sincer. E adevărat că m-am comportat ca o persoană care venea dintr-un spațiu privat, cineva care nu știa cum se răspunde la interviuri. Nu știam că niciodată nu spui tot ce-ți trece prin cap ca și cum ai vorbi cu un prieten. Mai ales că nu mă intervieva o persoană care să mă protejeze cumva pentru că eram începătoare. Asta este, trebuia să știu. Iar la emisiunea respectivă, mi-a părut foarte rău de întâmplare, dar aș fi depășit momentul în secunda următoare dacă nu începea tot tam-tamul. Mi-a părut rău că am dezamăgit niște oameni care mă creditaseră și care probabil că și-ar fi dorit să nu fiu în situația aceasta, dar nu m-am gândit nicio secundă să plec din cauza asta. Nici vorbă, nu dintr-atât.

Când ați plâns ultima oară?
E.U.: Am plâns la un film, în iarna asta, în vacanță. „Sweet November“ („Idilă la New York“). Bine că nu am timp să văd mai multe filme, că aș plânge mai mult. În rest, pentru lucrurile care se întâmplă, nu plâng. Mă enervez când citesc lucruri urâte despre mine, dar știu că sunt oameni care cunosc adevărul și cu toate astea scriu ce scriu ca parte a jocului politic. Azi rațiunea câștigă, reușesc să trec peste astea.