M-am intilnit cu Ozana Oancea acum citeva saptamini, la proiectia de lucru a filmului lui Tudor Giurgiu, De ce eu?. Era ingrijorata ca fiul ei nu isi facuse bine lectiile la o materie. Nu mai stiu despre ce materie era vorba, dar din argumentatia ei vedeam , din nou, perfectionismul expus linistit, cu vorbe lente.

I-am zis ca am facut curat in arhiva si am gasit interviul cu ea si ca o sa-l pun online, ea a zimbit si-a zis “ok”. Astazi la 5 ani distanta de la interviu constat ca e inca foarte valabila concluzia pe care am tras-o dupa prima noastra intilnire.

Si mi se pare frumos ca intr-o zi in care am publicat (via FIFI) un articol despre lectiile pe care copiii le dau partintilor, fac public acest articol (care a fost doar in print, niciodata online) despre o relatie mama fiica , ajunse la maturitate.

interviu publicat in Tabu, iunie 2009

Ozana, înainte de toate

Face parte de mulţi ani din echipa de organizare TIFF, îi datorăm vizitele actorilor şi regizorilor mari la festivalurile de film sau de teatru, a tradus multe dintre piesele jucate de trupele străine aici. Acum, Ozana Oancea e la primul ei rol principal într-un film: „Felicia, înainte de toate”.

Text de Cristina Bazavan

Felicia, fiica de 40 de ani a unei familii de intelectuali vine în Bucureşti pentru o săptămână. E bibliotecară într-un oraşel olandez, are un copil dintr-o căsătorie care s-a încheiat şi îşi petrece vacanţa cu părinţii – parte din dragoste, parte din datorie. Sunt destul de bătrâni ca să nu apară gândul că la următoarea vizită nu-i va mai găsi în viaţă.

Acesta este pretextul regizorilor Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf pentru a intra în mecanismul fin al relaţiei mamă-fiică în filmul „Felicia, înainte de toate”. O poveste despre adulţii care rămân copii în ochii părinţilor lor.

Ozana Oancea a ajuns să o joace pe Felicia fără să participe la vreun casting.

„Istoria filmului porneşte de la sora lui Răzvan care e mai mare decât el şi care trăieşte în Italia. Sora lui e minionă. Eu sunt înaltă şi Răzvan nu se gândise nicio clipă la mine. Nu m- a asociat cu modelul pe care-l avea în cap. I-a spus Ada Solomon (n. r. producătoarea filmului) că ştiu bine germana. El mă cunoscuse la Berlin când împărţisem un apartament cu românii care aveau treabă acolo şi, după recomandarea Adei, m-a luat în calcul.

Ce mi s-a parut apăsător a fost faptul că am început repetiţiile cu un film pe care ni l-a proiectat Răzvan, despre familia lui. A făcut nişte interviuri foarte dureroase şi foarte personale cu mama şi sora lui. Ce am spus noi în film are o încărcătură similară, dar nu e acelaşi lucru.
Acolo, la început, am intrat în povestea grea a unor oameni şi nici măcar nu mi se pare că a fost absolut necesar. Poate că pentru el a fost, dar noi am fi putut şi fără.
Am şi cunoscut-o pe sora lui la filmări. Apare într-o secvenţă în care eu mă spăl la closetul aeroportului; e o doamnă blondă care-şi pune lentilele de contact.”

Când a terminat facultatea de actorie, Ozana a început să joace la Teatrul din Craiova în celebrele montări ale lui Silviu Purcărete (Titus Andronicus, Phaedra, Orestia), a continuat pentru o vreme cu Ofelia din Hamletul lui Adrian Pintea la TNB, dar o montare nereuşită cu Negustorul din Veneţia şi o altă colaborare cu tineri regizori germani i-au adus aminte de vorbele tatălui ei, Gheorghe Oancea şi el actor: „Trebuie să ai o meserie când te amăreşte actoria”. Aşa că, în paralel, s-a îndreptat către organizarea festivalurilor mari şi către traducerile textelor celebre.

„Îmi plăcea la teatru regimul de turneu, din oraş în oraş. Jucam uneori şi de două ori pe zi, iar asta te ţine într-o formă.
Pe mine mă sperie oarecum că joci azi şi după aia zugrăveşti, speli prin casă, te duci la magazin şi te trezeşti peste o lună că trebuie să te sui în maşină şi te duci la teatru…Sigur că te gândeşti la rol înainte, dar ai teama că eşti cu lecţiile nefăcute.
Pentru satisfacţia pe care o ai tu ca actor este când eşti antrenat pentru ce faci, dacă te sui la bârna asta a ta, nu simţi ca <> Te simţi în formă. Chiar şi fizic.

La filmul acesta, 5 săptămâni am fost cu mintea doar acolo. M-au pus să promit că nu mă implic în nimic altceva. De asta nu am mai lucrat pentru FNT, când au fost filmările.”

Ozana Oancea are 42 ani, un fiu de 8 ani, Barbu, şi, de ceva vreme, locuieşte cu mama ei. Seamănă cumva cu eroina pe care o interpretează, între ea şi mamă se află multe vorbe suspendate în aer, indecizii şi neîncrederi profesionale. Ozana, însă, nu se recunoaşte în ipostaza de copil-adult al părinţilor săi.

„Eu mă simt într-un rol inversat. În casa asta de trei, eu sunt mama şi a copilului meu şi a mamei mele.
Am locuit o perioadă separată şi după moartea tatălui meu am căutat o casă mai mare şi ne-am mutat împreună. Convieţuirea e bine tehnic, casa e cu etaj, suntem ok. Emoţional nu e bine. Uite, nu am reuşit să o conving să vină să facem poze împreună.
Cu copilul meu încă mă înţeleg destul de bine, cu mama mea nu mai reuşesc să stăm de vorbă. Nu ştiu de ce, ea s-a instalat într-o amărăciune care s-a agravat.
Are 72 de ani, e sănătoasă, dar e foarte singură, deşi stă cu noi în casă.
Tata a fost un tip solar, energic şi, ştii cum e, când nu e soare, e umbră. Acum pentru ea e umbră de foarte multă vreme şi, probabil, că eu nu pot suplini cu totul, nu sunt suficient de solară. Am devenit mult mai solară decât eram, dar nu ajută în cazul ăsta.
Dar ajută în multe alte cazuri; eu sunt bine cu mine, mă ajută în situaţiile cu băiatul meu căruia trebuie să-i ţin piept.
Am sperat că va accepta shootingul Tabu pentru că ea îşi doreşte mai tare decât mine această carieră de actriţă.
A văzut filmul înainte să fie gata, pe laptop, şi singura ei reacţie a fost că mi-a recunoscut calitatea jocului actoricesc. Se aştepta să nu fiu naturală, mă văzuse numai la teatru şi se gândea că o să fiu mai teatrală. Se gândea că o să fiu încapabilă, sau insuficientă. Nu ştiu.
Mi-a zis, cu mirare, că sunt la fel de bună ca actriţele noi pe care le-a văzut la tv. Dar n-am discutat nimic despre subiect.”

Subiectul filmului „Felicia, înainte de toate” e greu şi dureros. Cu ce mai poţi să dărâmi zidul care s-a construit în ani, din nemulţumiri, vorbe nerostite, gesturi duse până la jumătate, între tine şi părinţi? Care să fie calea pentru dialog când principala formă de manifestare a afecţiunii părinteşti e mâncarea preparată în cantităţi industriale, iar a copilului – banii pentru medicamente?
Filmul nu dă un răspuns, dar – ca la ceasornicar – desface rotiţă cu rotiţă sentimentele, putinţele şi neputinţele dintre mamă şi de fiică. La fel ca-n viaţă.

„Mama regretă că eu nu fac meseria asta în mod constant, i se pare că e greşit că acum lucrez pentru festival, negociez pentru invitaţi şi fac bilete de avion.
Ea suferă, dar mie mi se pare ca un sport pe care-l practic. E o mică ambiţie a mea să nu depind de meserie, să nu mă acresc că nu joc în teatre şi să pot să exist independent de actorie.
Nu sunt fericită pentru o perspectivă îndepărtată pentru că nu ştiu cât mai pot. Mi se pare că nu poţi să o ţii la infinit trecând din proiect în proiect, din festival în festival. Tehnic sunt destul de aproape de limita aia de vârstă, dar practic mă simt destul de departe de ea.
La TIFF am să-mi fac treaba şi anul acesta ca şi până acum, dar mă amuză ideea că o să mă opresc şi o să zic: “Aoleoo, trebuie să mă duc la Q&A” şi să las baltă laptopul şi telefoanele 15 min ca să răspund la întrebările spectatorilor.
Pentru mine, aceasta e situaţia ideală: mergi cu ceva în care joci şi nu eşti un actor distrat, eşti cineva care ştie despre ce e vorba şi poate să descurce lucruri. La TIFF m-am retras din tot ce înseamnă contact cu juriul pentru că sunt într-un film care e în concurs, dar mă bucur că oamenii cu care am negociat programe şi bilete de avion mă vor vedea jucând.
Îmi place foarte tare această dublă calitate, meseria aceasta organizatorică o fac ca un mod de a mă menţine trează.”

Îmi place mult Ozana Oancea pentru discreţia ei, serenitatea şi lipsa încrâncenării. Pentru credinţa că lucrurile bune vin şi fără să scrijeleşti cu unghiile uşile celor importanţi, o credinţă pe care nu o au mulţi în meseria asta. Am însă o mare nemulţumire legată de ea. Nu crede că actoria e o meserie care contează, care lasă urme, o meserie necesară. Nu crede că actorul poate schimba viaţa unui om oarecare. Dacă ar fi posibilă o minune, s-ar rupe de tot şi ar lua-o de la capăt într-o meserie nouă, crucială pentru oameni.
Şi mă enervează tare că nu e foarte constientă de puterea muncii ei; că nu ştie că monologul pe care-l are la sfârşitul filmului, m-a făcut să plâng.
– Eu cred că te sub apreciezi. Dar nu mă prind de ce eşti atât de auto critică sau cine te-a tot criticat, i-am spus aproape de finalul întâlnirii noastre
-Am o mamă care mă ceartă mult acum…Poţi să scrii asta, pentru că o rog mereu să nu o mai facă, mi-a răspuns zâmbind.

M-am gândit atunci şi mai păstrez gândul acela, că ar trebui să înveţe nu o nouă meserie, ci să se pună pe sine, pentru o vreme, înaintea tuturor.

*
daca n-ati vazut filmul Felicia, inainte de toate va rog sa-l cautati