Mi-ar placea sa scriu despre prietenii mei cei mai dragi, pentru ca de foarte mult timp nu i-am simtit atat de aproape de mine cum au fost seara trecuta.
Cred insa ca nu as termina nici in 3 zile daca as incepe sa astern toate gandurile care m-au vizitat in momentul in care i-am vazut pe toti. O sa ma rezum la a spune ca oamenii astia, pentru mine, sunt o parte din corpul meu, fara de care cred ca nu as putea fi.

Si spun asta pentru ca in ultimele luni, starea mea generala, a fost o combinatie de alb cu negru. Imi lipsea ceva. Simteam ca nu ma pot aduna, simteam cumva ca in corpul meu a adormit ceva, nu puteam sa stiu cu exactitate ce. Am incercat foarte mult timp sa identific ce-mi lipseste, de ce am dormit atat de mult timp, insa nici o parte din mine nu ma ajuta nici cu cel mai mic indiciu. Revelatia a venit in momentul in care, seara trecuta, din intamplare, am reusit sa ne strangem toti.

Nu stiu daca vi s-a intamplat vreodata sa simtiti cum va ciocane cineva in piept si apoi in tot corpul si sa simtiti cum va copleseste o dragoste cu care ai putea trai toata viata, fara nimic altceva. Nu stiu daca exista cuvinte care sa poata descrie sentimentul asta, dar daca exista cu siguranta eu nu le-am descoperit, insa am descoperit faptul ca prietenii mei ma intregesc. Ii iubesc cu toata fiinta mea si daca exista vreun lucru in lumea asta, de care sa fiu mandra 100% ei sunt.

Sunt mandra ca sunt ai mei si ca sunt a lor.