text de Doru Iftime
Pe 31 decembrie 1989, seara, unchiul Nic era în Gara de Nord. Pleca la Arad. Țara era în fierbere, Bucureștiul în haos, dar unchiul meu pleca la Arad. Se ducea acolo pentru un motiv absolut pueril în ochii noștri, dar de o însemnătate capitală pentru el. După multe luni de căutare prin toate consignațiile din capitală, după ce zi de zi răsfoise paginile cu anunțuri din România liberă, după ce încercase să facă tot soiul de combinații cu diverse cunoștințe din străinătate, găsise în sfârșit casetofonul pe care și-l dorea.
Anunțul l-a văzut în ziar. A vorbit prima dată cu vânzătorul după Crăciun și încă o dată în ultima zi a lui 89, pe la prînz, ca să-l întrebe dacă putea veni chiar atunci. Zilele dintre Crăciun și Anul Nou trebuie că au fost o corvoadă. Parcă îl văd pe unchiul, cu ochelarii pe nas, scanînd anunțurile oarecum resemnat, că făcea asta de aproape un an de zile, așezat în fotoliul lui favorit din sufragerie (fotoliu în care numai el avea voie să stea – mătușa mi-a zis precipitată, de cîteva ori, să mă mut pe celălalt fotoliu sau pe canapea, se enerva unchiul dacă-și găsea locul ocupat). Și deodată, uite-l, chiar acolo, sub ochii lui: dublu casetofon Sharp, boxe detașabile, de vînzare la Arad. Subit, ziarul a devenit invitatul de onoare la masa de Crăciun: a stat în dreapta unchiului, care a lecturat anunțul pînă i s-a înțepenit în minte.
Unchiul n-a ieșit din starea de agitație nici după ce arădeanul i-a confirmat că aparatul era exact ce trebuie și în starea care trebuie. Nu mai avea răbdare, nu mai putea sta locului, casetofonul pe care îl căuta de atîta vreme era acolo, trebuia doar să întindă mîna pînă la Arad și să-l apuce; n-avea el să se împiedice de niște sărbători sau de o revoluție ca să ajungă să-și vadă visul cu ochii. Trăgea cu sete din țigara pusă în țigaretul de chihlimbar în timp ce patrula nerăbdător prin casă, sub tirul necruțător al reproșurilor repetate a mia oară de mătușa: „E a doua zi de Crăciun, lumea ține sărbătorile astea, nu ca tine, necredinciosule! Unde vrei să te duci de nebun peste ei?”, bombănea tanti. Cîteva zile, bombardamentul necontenit al vorbelor ei l-a ținut pe unchiul captiv în tranșeele rațiunii. Pe urmă demonii iraționalului l-au dovedit pe bietul unchi. Pe 31 decembrie l-a sunat iar pe vînzător. Arădeanul își făcea probabil antrenamentul pentru Revelion și, ușor cherchelit, s-a arătat chiar entuziasmat de oaspeți de la București: „Vină mata încoa, scapi câteva zile de teroriști!…”, i-a zis unchiului care n-a așteptat să fie poftit de două ori.
Mătușa – să înnebunească, nu alta. Nu că făcea Revelionul singură. Trecuseră de prea multe ori împreună cumpăna dintre ani ca s-o mai mire ceva din apucăturile unchiului; nu de puține ori și-a zis că, dacă acesta îmbătrînește, o să se mai potolească, și o vreme chiar așa a fost, pînă și-a găsit de lucru cu casetofonul. Făcuseră revelioane frumoase, cu zăpadă și colindători, ca capră și urs, cu țuică și vin de casă făcut de celălalt unchi al meu, Ghiță, fratele mamei și al unchiului Nic, dar avuseseră și vacanțe de Anul Nou întrerupte fără veste fiindcă îi cășunase unchiului să plece la București spintecînd troienele cu Dacia lui grena, pe 2 ianuarie. Odată s-au înzăpezit pe la Bacău și au înnoptat în casa unui binevoitor necunoscut. Unchiul a pufăit din țigaret ca o locomotivă, și tot ca o locomotivă a făcut manevre toată noaptea în veranda gazdei, fără să închidă un ochi, nemulțumit că vremea îi încurca socotelile. Mătușa își privea interzisă soțul, nevenindu-i să creadă că, la 70 de ani trecuți, acesta continua să se poarte ca un țînc răzgâiat care face orice pentru a intra în posesia jucăriei favorite. Își epuizase argumentele și știa că pierduse. În timp ce îi mai spunea o dată că face un lucru smintit, se gîndea cum ar putea să-l ajute. Să plece cu el? Cum să-l apere de frig, de necunoscut, de propria nebunie? În viața lungă și bună pe care o trăiseră împreună, mătușa a fost mereu cea cu picioarele pe pămînt. Și-a îngrijit soțul, l-a hrănit, l-a dischisit, l-a răsfățat, l-a iubit și l-a suportat, cam ca oricare nevastă. Uneori extravaganțele lui o amuzau, alteori o îngrozeau. Cînd credea că s-a obișnuit, unchiul o surprindea din nou. Mătușa compensa exuberanța lui Nic cu un zîmbet tăcut. Ea știa mai bine. Îl lăsa pe unchiul să-și facă toanele, să umple camera cu energia lui, să spună orice, să se laude sau să se lamenteze; îl lăsa s-o ia peste picior sau să umfle dincolo de limitele credibilului balonul unei povești cu care călătoriseră amîndoi; uneori îl susținea, alteori îl dezaproba fățiș pentru a-și revizui părerea și a trece de partea lui cîteva ceasuri mai tîrziu. În viața lor, lucrurile mari sau mici, importante sau nu, se făcuseră toate numai cum a vrut Nic. De ce ar fi fost acum altfel?
Sub privirile resemnate ale mătușei, care își încheiase pledoaria pe care o știa de la bun început inutilă, unchiul și-a pus căciula de blană pe cap, mănușile în mîini și a ieșit pe ușă în pas vioi.
(va urma)
*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar
fotocover shutterstock
