una dintre cele mai volatile dintre arte e body paintingul.
iata un artist uluitor care imbina bodypointingul cu jocurile copilariei cind desenam umbre pe pereti cu miinile; transforma miinile – prin tehnica de body painting, in animale de o veridicitate incredibila.
guido daniele are 64 de ani, locuieste in milano si a invatat sa picteze pe corp dupa ce a stat citiva ani in india.
la proiectul cu transformarea miinilor lucreaza de 14 ani.
Mai intii a fost imparte Coca-Cola cu… fata sexy, baiatul cu muschi, frumosul frumosilor sau ce lucruri simpatice mai scriau pe cutiile de Coca-Cola.
(eu mai am si acum cutia de Coca-Cola pe care scrie numele meu:) )
Acum s-a trecut la nivelul urmator, adica poate tu vrei sa imparti in vara asta o Coca Cola cu EL (sau EA) dar e posibil ca baiatul, fata sa nu stie de existenta ta, sa nu te fi remarcat, asa ca pentru a interactiona pentru prima data e nevoie (ca mai mereu) de un truc.
Baieti uitati de replicile stupide cu “am observat ca nu m-ai observat” si alte asemenea flori intre flori, puteti sa va remarcati in fata unei fete mult mai subtil: descoperindu-i gusturile muzicale sau aratindu-i-le pe ale voastre.
Cautati cutia/sticla de Coca-Cola cu titlul melodiei care va place cel mai mult si o livrati impreuna cu gheata fetei vizate. Puteti sa o rugati sa scaneze QR code-ul de pe cutie ca sa si asculte un fragment din cintecel.
Procedura se poate aplica si pentru prieteni necajiti ca sunt la birou in loc sa fie la plaja:)
Toate cintecele care sunt in Campania aceasta simpatica – spune-i cu in cintec – se afla pe site-ul www.spuneicuuncantec.ro
In plus daca descarcati aplicatia spune-i cu un cintec din App Store (https://itunes.apple.com/us/
Cum functioneaza aplicatia puteti afla din filmuletul de mai jos
Am cercetat lista cu cele 118 piese alese in colaborare cu Universal Music si oftez dupa niste cintecele pe care eu le prefer si nu se afla acolo. Mi-ar fi placut sa impart o Coca-Cola “Numai la doi”, mai ales ca o sa fie o vara minunata pentru “Fiecare” dintre noi, sunt sigura.
Dar ma pregatesc sa-mi fac un play list special, o colectie de cutii de Coca-Cola care se va adauga (dupa ce cutiile vor fi mai usoare) cutiei cu numele meu. Le vinez prin alimentare, va fi primul playlist care sta la rece, in frigider:))
Nu cred ca exista cineva care sa nu-si doreasca sa lase o urma frumoasa pe lumea asta.
Invatam de acasa, de mici, ca trebuie sa construim o casa, sa plantam un copac si sa facem un copil, iar asta e o lectie despre a face ceva bun pe lumea asta.
Lectia merge mai departe cu fiecare generatie si, slava Domnului, incepem sa fim interesati si de comunitate, sa dezvoltam comunitatea si sa ingrijim spatiul public, nu doar sa construim pentru noi.
Uneori cu o idee mica se schimba lumea si in urmatoarele 2 saptamini aveti o sansa in plus sa scrieti o frumoasa pagina in istoria personala: sa arati ca va pasa de cei din jur, sa spuneti o idee care poarte lasa o urma in comunitate, poate face mai mult decit “casa-copacul-copilul”.
Puteti face asta in campania Philips pe http://www.ideideviitor.philips.ro/ si putem schimba impreuna viata copiilor din Romania.
Zic sa te alaturi si tu cu o idee despre cum poate fi imbunatatita viata copiilor din comunitatea ta (inscrierile se pot face pe trei piloni: „Start sanatos in viata, „Recreere prin lumina” si „Perioada de sarcina”) si s-ar putea sa fie una dintre ideile in care se vor investi 100.000 de euro ca sa prinda viata.
In 5 saptamini s-au adunat peste 400 de idei si asta inseamna ca exista peste 400 de oameni frumosi in tara asta care nu se gindesc doar la ei si ca mai avem o speranta de mai bine.
Printre idei e un brad de Craciun din led-uri care sa fie alimentate cu efortul facut de oameni la pedalat pe biciclete (imaginati-va distractia asta intr-un loc unde nu exista nici macar curent electric, iar copiii nu au vazut in viata lor un brad luminat. Asta e magie care e pentru o viata in mintea cuiva)
Mai e o idee simpatica despre un aparat de epilat pentru gravide (care se misca greu in ultimele luni de sarcina), cum mai sunt idei despre iluminarea parcurilor din diverse orase sau de crearea unor saloane cu recreere prin lumina in spitalele de copii.
Stiti ce e minunat la Campania asta? Ca nu e nevoie sa faci bugete, sa completezi tabele; spui ideea care crezi ca ar putea imbunatati viata copiilor din comunitatea ta pe http://www.ideideviitor.philips.ro/ si ai sanse foarte mari sa se transforme in realitate.
Pina pe 3 august poti face asta.
Ajuta-i pe ceilalti ca sa te ajuti pe tine si, mai ales, ca sa-i ajuti pe copiii tai, nascuti sau nenascuti inca.
foto shutterstock
in cea mai recenta carte a lui Eric Emmanuel Schmitt, Doi domni din Bruxelles, sunt 6 povestiri despre vietile imaginare pe care oamenii le duc cu ei, despre iubirile invizibile ascunse de ochii lumii, ba chiar si de ochii beneficiarului intru iubire.
una dintre povestirile mele preferate e cea care da titlu cartii – Doi domni din Bruxelles.
e povestea a doi barbati gay care-si unesc destinele in spatele unei biserici in timp ce in fata altarului isi spune juraminte o familie heterosexuala.
cum gay-ii sunt instariti incep sa o ajute anonim pe femeia din cuplul care s-a casatorit in acelasi timp cu ei. femeia e inselata de sot, are copii, o viata grea, cei doi barbati merg anonim la botezurile copiilor, sunt martori de la distanta ai evolutiei (involutie de fapt) familiei care s-a casatorit in aceeasi zi cu ei.
si-o urmeaza cu cadouri anonime sau ambalate in justificari de genul”va aflati pe o lista a primariei pentru cadouri” ca sa-i faca viata mai usoara. pina cind, atunci cind mor, ii lasa prin testament intreaga lor avere.
si-aici intervine drama femeii. pentru ca nu stie sa le explice rudelor de ce a fost ajutata. si-alege cea mai usoara cale, care sa satisfaca ego-ul ei si al celor din jur.
*
imi place mult povestea asta pentru ca vorbeste despre cum, uneori, noi oamenii, chiar si cind primim ceva din bunavointa si intelegerea celorlalti, fara nici cel mai mic interes din partea lor, ne gindim ca e cumva meritul propriei persoane – ca poate cel care face darul e indragostit pe ascuns sau poate are un interes pe care si-l urmeaza in pasi mici.
si vedem intimplarea prin propriul ego ratind de fapt bucuria unei fapte bune care e ca o rasplata pentru o asociere emotionala care a insemnat ceva pt cel care face darul sau e pur si simplu o fapta buna.
si asa, ratam sansa unei libertati a sufletului.
***
si celelalte povesti din carte sunt frumoase si-mi mai place una foarte mult: despre alegeri si despre cum judecam in dreptul altora sperind ca le va fi mai bine. se numeste Copilul Fantoma.
***
Cei doi domni din Bruxelles – Eric Emmanuel Schmitt a aparut in colectia Humanitas Fiction. Are 230 de pagini, fix cit pentru o lectura de o zi la plaja:)
text de Cristina Popa (FIFI)
In teorie, lucrurile sunt simple. Timpul este perfect egal pentru toată lumea, toți ne naștem cu ziua de 24 de ore.
In practica insa lucrurile se complica. Percepem si folosim diferit. Timpul.
Umoristic vorbind: Timpul este acea unitate de măsura dintre somn si serviciu , cafeaua din zori si cina pe fuga , concediu si leafa.
Sunt oameni care traiesc exploziv, incandescendent, continuu. Ei trateaza fiecare clipa ca pe darul suprem. Altii pur si simplu isi bat joc de clipe. Ale lor si ale altora.
Daca ar fi sa facem un top al celor mai mari minciuni si scuze din toate timpurile, faimoasa formula: n-am timp ar fi pe primele pozitii. Cati avem totusi tupeul sa spunem: bai, n-am chef de mutra ta. Dispari. Eu nu stiu niciunul. Toti cuvantam simplu, ipocrit: iarta-ma dar nu am timp. (Nu-s io de vina ca nu vreau sa te vad. In boxa acuzatilor intra agendele astea penibile care nu iti gasesc si tie un loc….)
Am cunoscut pe cineva care avea o viata super plina. Muncea enorm, nu-i ajungea timpul niciodata. Se plangea mereu ca ziua are prea putine ore. Intilniri peste intilniri, stres non stop, vrie. Pina intr-o zi cind a venit infarctul. Ce sa vezi? Neprogramat. Nu-l trecuse in vreun calendar, nici secretara nu il anuntase prin planing. (O superficiala.) Si inima …si inima i s-a oprit. A stat o vreme. Ea in repaos. El in coma. Cand si-a revenit dupa multe ceasuri era altul. Din clipa aia a inteles ca stresul nu poate fi legat de timp, ca timpul doar noi il ingradim. Ii dam valoare sau nu. S-a mai relaxat, se bucura de momente si de intuitie. Are un ceas super scump si cel putin un prieten in plus. Ceasul e acum pe post de bijuterie ca sa nu zic bibelou.
Pina de curand eram regina intirzierilor. Alergam de nebuna si tot intarziam la fiecare intilnire. Dada, eu priceputa in desfasuratoare, de profesie producator ( calcule la minut si secunda) eram mereu depasita de timp, fuga intre intilniri, redactie, familie si prieteni imi daduse peste cap tot minutarul. Intr-o zi am realizat ca nu mai apreciam de fapt corect ziua. Daca spuneam ca ajung in jumatate de ora, ajungeam intr-un ceas. Am reglat aceste intrizieri prin disciplina si ambitie de a nu lasa pe nimeni sa ma astepte. Cineva mi-a spus: daca tu intirzii ti se pare ceva firesc, daca eu nu ajung…oooo, otravesti fantanile!
Sa va spun un secret: Pentru mine timpul este cel mai frumos dar pe care cineva poate sa mi-l faca cineva. Sa iti smulgi ore sau zile din viata ta si sa mi le dai mie face cat cel mai grozav inel cu cea mai scumpa piatra. Pentru ca minutele acelea sunt de maxima audienta. Cum spunem noi in televiziune: minute de aur. Varfuri de rating.
Si daca tot vorbim de varfuri sa atingem subiectul nostru preferat: dragostea.
(continuarea povestirii la Fifi pe blog)
*
FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.
N-am vazut-o cind s-a asezat la masa de linga mine. Eram ocupata sa vorbesc in toate limbile necesare ca sa spun multele lucruri pe care le aveam de zis simultan: vecinului de masa in romana, chelnerului intr-o italiana dubioasa – poate intelegea unul dintre ei ce voiam sa beau, in timp ce la telefon vorbeam in engleza – cu mult entuziasm si mare bucurie – multumind unui prieten pentru favoarea pe care tocmai o consumasem in arhivele Casei Buonarroti.
Cind in sfirsit m-am linistit si-am savurat Aperolul rece, divin (altceva decit frizzante-ul pe care-l doream intial), am remarcat-o.
Pantalon culoarea mentei uscate, bluza bej, de matase, cu taietura “barca” la git. Un sir fin de perle la mina stinga. Balerini bej. O geanta Chanel, putin mai inchisa la culoare decit bluza, pe care am evaluat-o rapid ca fiind dintr-o colectie de acum citiva ani. Asta a facut-o sa mai urce o treapta in plus in ochii mei: avea haine scumpe, dar nu era obsedata de trenduri sau de moda.
Avea peste 60 de ani si parul prins ca balerinele, cu un coc in virful capului, si pentru ca strinsura era lejera, parul grizonat parea o coroana regala.
Toate aceste detalii, plus postura ei impecabila, cu spatele drept, cu picioarele inclinate elegant spre marginea opusa mie, unde era garduletul cu flori care separa terasa de piata, toate acestea au palit in fata obiectului care-l tinea pe masa linga cafeaua si prajiturile care tocmai i se adusesera: un binoclu mic, cu coada de os, la fel cu cel pe care-l purtau nobilii la Opera in urma cu citeva sute de ani.
Era singura.
Ma intrebam: ce naiba face doamna asta eleganta in piata, pe terasa, cu un binoclu?!
Mi-a urmarit privirea, a vazut probabil ca m-am uitat curioasa la binoclu si mi-a zimbit:
– Inteleg engleza dar nu vorbesc, intelegi italiana?
– Si.
– Am auzit fara sa vreau conversatia de la telefon.
Brusc mi s-a facut rusine, stiind cam cit de galagios vorbisem putin mai devreme.
– Am inteles ca-ti place Michelangelo, desi nu pari o femeie Michelangelo.
Am ris.
– Exista femei Michelangelo? Cum arata ele?
– Michelangelo era un vagabond, statea cu aceleasi haine fara sa se schimbe zile in sir. Da Vinci, care se imbraca numai in matasuri, ridea de el sugerindu-i sa se mai spele. Michelangelo facea doar ce voia, Da Vinci voia sa fie prieten cu Papa si cardinalii lui. Imi place sa spun ca femeile Michelangelo sunt mai hippy, cele Leonardo sunt mai elegante.
– In cazul asta dvs sunteti o femeie “Leonardo”, am continuat sa rid.
– Nu. Si mie tot Michelangelo imi place mai mult.
– Pot sa va intreb ce faceti cu binoclul aici?
S-a uitat fix in ochii mei si vedeam cum ii stralucesc a incintare si a amuzament. Avea niste ochi verzi foarte frumosi.
– Curajoasa, direct la obiect.
Eu am zimbit, n-am mai zis nimic, stiind ca pauza o sa o faca sa spuna ceva, orice, din politete. A vorbit dupa citeva secunde.
– De pe terasa asta se vede cel mai bine statuia lui David. Imi place sa ma uit la turisti sa vad daca-i descopera ochii. Ai vazut ochii lui David?
– Da, am citit ca sunt oarecum strimbi pentru ca a vrut sa para ca se uita la privitor si din fata si din lateral.
– Nu, nu. Te-ai uitat la ochii lui David?
Mi-a intins binoclul si mi-a indicat un anume loc din fata cafenelei de unde sa ma uit.
Mi-a luat ceva vreme sa ma descurc sa vad prin el ochii lui David si am simtit cum ma priveste analitic, in tot acel timp.
– Are ochii in forma de inima?! De ce?
– A vrut sa-i faca vii. Sa exprime o emotie, ceea ce parea imposibil pentru statui, pentru ca erau de piatra.
Si in timp ce-i intindeam binoclul mi-am dat seama ca pe inelul pe care-l port pe aratatorul sting scrie “limpede vezi doar cu inima”. E un citat din Micul Print, poveste scrisa la multe sute de ani distanta de facerea lui David.
I-am spus si ei si-am vazut-o cum i se lumineaza fata.
Am invitat-o la masa noastra, ne-a refuzat elegant spunind ca suntem in vacanta ca sa ne relaxam nu sa vorbim cu femei de virsta ei, dar mi-a intins o carte de vizita.
“Mi-ar placea sa pastram legatura. Poate vii cindva in vizita sa-ti arat Florenta si pe Michelangelo altfel decit l-ai descoperit astazi in arhive.”
A plecat cind si-a terminat cafeaua, eu am vrut sa stau acolo pina aproape de ultimul client ca sa savurez intimplarile unei zile magice.
Sub numele de pe cartea de vizita scrie “Universita degli Studi Firenze, Scuola di Scienze Matematiche”.
Mai tirziu le-am povestit prietenilor din tara intimplarea crezind ca e cea mai suprarealista dintre intimplarile cu sincronicitati pe care le-am trait, dupa care mi s-a adus aminte de magia de pe terasa Economat de la Sinaia :).
florenta, iulie 2014
N-am gasit nicaieri mai stiintifc de ce ochii lui David sunt in forma de inima. Singura informatie pe care am gasit-o e ca au fost facuti cu un burghiu subtire si ca, sunt mult mai expresivi ochii lui Moise, ca a experimentat mai mult ca sa faca statuile sa priveasca in asa fel incit sa dea senzatii oamenilor, chiar daca sunt de piatra.
*
Daca ajungeti in Florenta, beti o cafea sau un Aperol si mincati o prajitura in café Rivoire. E fix vis a vis de statuia lui David, in Piazza della Signoria. Aveti parte de o priveliste incintatoare (statuia lui David e chiar in fata si, cu cit se lasa seara, vezi cum incepe sa dispara freamatul turistilor) si, cu putin noroc, aveti parte si de povesti magice.
text de Doru Iftime
Prometeu a fost inamicul numărul unu al copilăriei mele. Era paznic la profesorului Liceul Petru Rareș din Piatra Neamț și misiunea lui era să nu lase țâncii să intre pe terenul de sport: copiii loveau cu mingile în pereții sălii de sport, care își pierdeau tencuiala și se șubrezeau; o altă sarcină a sa – și de aici i se trage porecla – era să aprindă focul în sobele din sălile de clasă. Iarna, Prometeu își începea traseul prin liceu pe la 7.30 în fiecare dimineață, însă, cum erau multe încăperi de încălzit, se întâmpla să intre în unele clase și după ora 8.00, când deja începuseră cursurile. Bătea la ușă și îi cerea politicos voie profesorului să dea drumul la gaz, în timp ce elevii își dădeau coate și chicoteau: „A venit Prometeu.”
Am crescut pe terenul de sport de la Rareș. Aveam probabil puțin peste trei ani când am intrat pentru prima dată pe acel teren – bineînțeles, în mod fraudulos, sărind gardul. „Mă duc pe teren”, le spuneam bunicilor, care mă aveau în grijă în timpul săptămânii – doar week-end-ul îl petreceam pe atunci cu părinții. Cu timpul, mi-am făcut tot soiul de cunoștințe la locul favorit de joacă: femeia de serviciu, administratorul liceului, elevii de la seral cu care jucam fotbal și, desigur, Prometeu, care nu pierdea nici o ocazie să mă fugărească deîndată ce mă vedea. Scăpam de el fie sărind gardul uriaș de la intrarea principală, fie fugind pe terenul viran din spatele sălii de sport, învecinat cu intrarea laterală în curtea bunicilor. De fiecare dată însă mă întorceam după mai puțin de zece minute. Cum s-ar zice, făceam pe atunci ceea ce ar fi trebuit să fac – dar n-am făcut niciodată – în cariera de jurnalist: ieșeam pe ușă ca să intru pe fereastră.
Nu-mi amintesc cum arăta Prometeu. Îi țin minte doar sprâncenele stufoase, părul negru și des și mersul ușor aplecat într-o parte. Cum casa bunicilor era la doi pași de liceu, îl vedeam uneori trecând agale spre locul de muncă. Iarna purta o căciulă rusească, cu urechile legate deasupra capului, și o haină impermeabilă albastru închis.
De la 3 la 14 ani mi-am disputat cu Prometeu terenul de sport de la Rareș. Potrivit standardelor actuale, universul copilăriei mele nu era deloc vast, dar magia lui a fost suficientă ca să inspire aceste rânduri stângace. Aveam vreo 5 ani când am căzut de pe panoul de baschet. Aruncam la coș și mingea a rămas înțepenită între inel și panou. Ca s-o dau jos, m-am cățărat pe scheletul metalic care susținea panoul și, după ce am eliberat-o, am sărit. Mai făcusem chestia asta de nenumărate ori, doar că atunci am aterizat pe toată talpa, cred. Și nu m-am mai putut mișca. Nu mai era nimeni în preajmă, cu excepția femeii de serviciu: m-a văzut, și-a dus mâna la gură, apoi a venit iute și, fără să spună o vorbă, m-a luat în brațe și m-a dus acasă, la bunicii înmărmuriți. N-a fost nimic grav, mi-am revenit în câteva minute.
Tot pe terenul de sport de la Rareș l-am întâlnit pe Bogdan Uritescu, fiul actorului Valentin Uritescu, aflat în vremea aceea sub contract cu Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Bineînțeles că pe atunci habar n-aveam cine era Bogdan, l-am identificat 20 de ani mai târziu, când l-am văzut într-un film în care mi se părea că seamănă cu Mircea Eliade. Bogdan a apărut într-o seară, pe neașteptate, pe teren. Era un excelent portar de fotbal. Prietenul care îl însoțea l-a antrenat preț de câteva zeci de minute la poarta desenată cu cretă pe unul dintre ziduri, în timp ce noi, țâncii, așezați pe mingile de plastic, ne minunam de mișcările de portar profesionist ale lui Bogdan și eram uimiți de paradele pe care le făcea neținând cont că pe jos era bitum, nu iarbă.
Pe terenul de la Rareș am jucat fotbal cu seraliștii bucuroși să facă mișcare în aer liber în loc să-și tocească coatele pe bănci pe la vreo oră insipidă de tehnologia materialelor. Primele întâlniri cu fetele tot acolo mi le-am dat. Eram pe terenul meu. Era locul în care mă simțeam în siguranță și suficient de stăpân pe mine încât să fac față tensiunii copleșitoare a primei întâlniri. Tot aici am furat și primul sărut, sub brazii care străjuiesc scara de piatră care urcă de la sala de sport către liceu.
Prometeu a fost probabil martorul tăcut al tuturor acestor întâmplări. Al întâmplărilor mele și ale prietenilor cu care împărțeam minunatul loc de joacă. Chiar dacă eram precum câinele și pisica, Prometeu nu a fost niciodată paznicul care să facă exces de zel, nu era din soiul acela care se bagă în seamă și pe care îl întâlnim azi la tot pasul, păzind cu cerbicie 2-3 locuri de parcare sau intrarea în diverse instituții mai mult sau mai puțin importante.
Oficial, pe terenul de sport aveau voie doar elevii liceului. Poarta se încuia după încheierea orelor. Cu toate acestea, cel puțin seara, terenul era plin de copii de toate vârstele. Cei mari jucau baschet, cei mici își inventau tot soiul de jocuri. Cumva, vigilența lui Prometeu părea să fie înșelată în permanență. Sau poate că vigilența lui s-a transformat, cu trecerea anilor, în toleranță; poate își spunea încă de pe atunci, cum îmi zic și eu azi, că jocul copiilor în aer liber e mai important decât câteva geamuri sparte sau un perete care trebuie tencuit o dată pe săptămână.
Am revenit în Piatra Neamț după ce am terminat facultatea. Lucram la un ziar local unde țineam o rubrică pentru tineret intitulată Recreația Mare. Cu puțin timp înainte de a pleca la un job nou și a mă muta definitiv în București, am organizat – pe terenul de sport de la Petru Rareș, desigur -, Cupa Recreația Mare la baschet. Cum toată acțiunea s-a derulat prin intermediul ziarului, am avut surpriza ca la startul competiției să se înscrie nu mai puțin de 24 de echipe din tot județul Neamț. Pentru câteva zile, terenul de la Rareș și-a recăpătat exuberanța de altă dată.
A fost doar o palidă licărire. Acum, de câte ori revin în Piatra Neamț ca să-mi vizitez părinții, terenul de sport de la Rareș e gol. Fie că e iarnă, fie că e vară, fie că e dimineață sau seară, nimeni nu mai joacă baschet, nu mai dă nimeni cu mingea în pereții sălii de sport… Într-o vreme dispăruseră chiar și inelele de pe panourile de baschet. Nu au fost furate, le-au strâns administratorii liceului ca să nu mai aibă copiii de ce să vină pe teren. O atitudine de neînțeles din partea unei instituții publice, într-o țară în care obezitatea în rândul copiilor mai are un pic și se transformă în epidemie. Însă grija pentru acareturi e mai mare decât preocuparea pentru sănătatea copiilor noștri – fiindcă, nu-i așa, mișcarea, sportul în aer liber înseamnă sănătate.
Nu știu ce s-a întâmplat cu Prometeu. Azi nu mai e el cerberul de la Rareș și, oricum, elevii n-ar mai avea de ce să-l poreclească Prometeu pe actualul paznic. Liceul are acum instalație de încălzire modernă și geamuri termopan. Sala de sport a fost reamenajată, iar terenul de sport e împrejmuit cum se cuvine. Gardul nu mai poate fi sărit, iar intrarea mea secretă, de pe terenul viran din spatele sălii de sport, a fost blocată cu un zid imposibil de escaladat; terenul este, practic, o fortăreață inexpugnabilă. Trist este că e o fortăreață pe care nu mai vrea s-o cucerească nimeni. Cei mici nu mai încearcă să sară gardul și nici nu-i mai interesează să dea de lucru zidarilor; și-au găsit alte locuri de joacă sau pierd vremea la televizor, în timp ce adolescenții își dau întâlniri virtuale și se sărută prin intermediul avatarurilor de pe OurWorld.
Adulții au înfrânt energia și spiritul de aventură al copiilor. Când n-au reușit să-i facă să respecte o interdicție, i-au ispitit cu tehnologia, iar micii inocenți au devenit o victimă ușoară a sedentarismului.
Însă greșesc când spun că terenul de la Rareș e gol. Nu e tocmai gol. Pe el este parcată o mașină. Un singur autovehicul se lăfăie într-un spațiu care, de fapt, ar trebui să fie locul de joacă pentru 50 de copii. Tehnologia a obținut o victorie categorică și are și un reprezentant în teren.
*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar
dupa o nuvela a lui Stanislaw Lem, care era cu avocati, un regizor israelian s-a gindit sa faca un film care se joaca cumplit de manipulatoriu cu mintea spectatorilor si care vorbeste despre un viitor apropiat al hollywoodului. The congress.
o actrita primeste propunerea vietii ei sa-si vinda drepturile de imagine pentru un personaj digital si sa nu mai joace niciodata in filme. pe actrita pe ecran o cheama Robin Wright si e interpretata desigur de Robin Wright.
actrita isi vinde drepturile si 25 de ani mai tirziu cind ea e batrina, si n-o recunoaste nimeni pe strada pentru ca personajul ei a ramas tinar, apar problemele de constiinta. despre a nu transforma oamenii intr-un produs.
un film care e pe jumatate tema din Faust, pe alta jumatate Being John Malcovich si pe de-a intregul o ironie fina la tot ceea ce inseamna cultura hollywoodiana.
gaselnita pe care o face regizorul Ari Folman punind pe ecran varianta fictionalizata a actritei din rolul principal mi se pare darimatoare. spectatorii pleaca buimaciti si distanta dintre real si imaginar se reduce tot mai mult.
iata cum arata transformarile lui robin wright (a fost filmat inainte de House of Cards, a avut premiera la Cannes anul trecut, acum ajunge in america pe ecrane si rugati-va sa ajunga si la noi.)
Congress Trailer 1080p (Coming Soon) from Drafthouse Films on Vimeo.
… sau cum sfirsiturile nu sunt ceea ce par
sa vedeti filmul asta, oricit de trist si delicat vi se pare acum trailerul
The Giver – probabil blockbuster-ul acestei veri – un film SF care aduce la un loc starurile adolescentilor precum Taylor Swift cu cele ale maturilor – Meryl Streep si Jeff Bridges are niste visualuri absolut fermecatoare.
e o ocazie frumoasa sa o vedem pe doamna Streep – care cred ca nu mai are loc in biblioteca unde sa-si puna premiile – transformata vizual aproape de un personaj de banda desenata.
desigur, asta arata inca o data cit de relaxata e doamna Streep in meseria ei si, mai ales, ce bun management are (sper ca va aduceti aminte cit s-a mascarit in Mamma mia)
filmul e inspirat dupa cartea omonima a lui Lois Lowry, aparuta in 1993. nu stiu cartea, dar uitati-va putin la trailerul filmului, la imaginea lui. cum alege regizorul sa arate ca oamenii traiesc intr-o lume fara emotii si fara culoare. cred ca tocmai ce se va trasa o noua granita in imagini care se va simti curind si in hainele adolescentilor.
nu-mi plac fantasy-urile dar pe 15 august o sa ma duc sa vad filmul asta pentru ca mi se pare foarte destept facut. si foarte manipulatoriu – e despre cum sa atingem cit mai mult public:)
In aceasta dimineata va provoc la un concurs dupa ce la rindul meu am provocata sa scriu o povestire in care sa ascund cit mai multe nume de filme.
As fi putut sa scriu ceva fictiune, dar… mi se pare mult mai provocator sa scriu pe bune, din viata mea.
*
Locuiesc ca-n cinema paradiso (adica aud mai intii filmele, inainte de le vedea intrucit am ferestrele catre curtea interioara a Cinema Pro) si pentru ca parte din job-ul meu e sa merg la evenimente in care sunt implicati artisti de toate felurile (unii faimosi, altii aproape celebri), dar si pentru ca am fost pentru niste multi ani redactor sef la Tabu (unul afurist si perfectionist, aproape ca-n Diavolul se imbraca la Prada, doar ca nu aveam dulapul lor de haine 🙂 ), cei mai multi isi imagineaza ca toata ziua plimb posete de firma pe Dorobanti prin cafenele. In realitate, nu ma dau in vint dupa cumparaturi, sunt foarte practica si pragmatica, port tocuri inalte doar daca e strict necesar si ies la evenimente mondene doar cind e the party, adica obligatoriu printr-un contract.
Undeva, cindva mi-a placut matematica si profesorii mei spuneau ca sunt o minte sclipitoare, as fi putut fi un profesor trasnit dar pentru ca-mi doream o alta viata si pentru ca eram ca in Jerry McGuire cu “show me the money” (adica aveam de platit facturi), am ales sa lucrez la Radio. Sau radioul m-a ales pe mine.
Nu-mi place sa vorbesc despre viata privata si miza mea ca jurnalist e sa fac cititorul sa simta viata asa cum e, nu din lucrurile pe care le-ar spune personajul pe care-l intervievez, ci din faptele lui.
Cred ca viata e frumoasa si ma bucur cind pot sa le arat si altora lucrul asta. In viata mea e mult serendipity si multe momente de magie. Si mai cred ca puterea magiei e in intimplarile cu timing perfect, adica in cit de atenti suntem la ce e in jur.
Va dati seama ca as putea face aici o poveste fara sfirsit, dar … inainte de sfirsit vreau sa va spun ca la momentul la care voi cititi aceste rinduri eu sunt pentru o singura zi in vacanta la Roma, dupa ce am fost citeva zile la Florenta. Cum e un text pe care l-am scris inainte de a pleca in vacanta si l-am programat, ceea ce fac eu acum (cind scriu) e un fel de inapoi in viitor, adica povestesc despre ceva din viitor care e la trecut de fapt.
Nebunie curata, stiu:).
*
Provocarea a venit de la McDonald’s care, cu ocazia Zilei Statelor Unite al Americii, McDonald’s Romania a lansat campania “Gusturi de Hollywood”. La fel ca si anul trecut, lantul de restaurante propune in meniu, in editie limitata, produse cu specific american, intre 4 iulie si 24 august. De data aceasta, noutatile americane sunt sandvisurile Star Chicken si Celebrity Beef.
Preferatul meu este cel cu pui, mai are sos Jalapeno, salata verde, branza Cheddar, ardei rosu si tortilla chips, e usor picant si e… mmmmm.
Celalalt, Celebrity Beef, este un burger cu carne de vita, in clasica chifla americana, cu branza Cheddar, bacon, ceapa proaspata si salata verde si un sos tomat specific , si e foarte mare, mult prea mare pentru ce maninc eu la o masa
Ce trebuie sa faceti voi? Sa identificati cit mai multe titluri de filme in povestirea mea si sa scrieti cite ati gasit cu mici indicii fara sa le aratati mai departe si altora.
Intr-o saptamina scoatem 10 cistigatori care primesc cite 4 meniuri cu noile sandvisuri.
Atentie! Titlurile filmelor sunt in versiunea romaneasca, puteti sa le verificati pe cinemagia.:) tot pe cinemagia puteti sa va faceti un profil de star cu profilul de pe FB, iar daca nu cistigati la concursul meu, direct in aplicatia de pe FB a McDonald’s puteti cistiga meniuri cu Gusturi de Hollywood.
Uite ceva ajutator ca sa puteti ghici cum e cu filmele pe care le-am ascuns printre cuvinte. Eu am pus mai multe decit baietii astia:)))
fotocover:shutterstock
COMENTARIILE CARE CONTIN SI NUMELE FILMELOR VOR FI FACUTE PUBLICE LA SFIRSITUL CONCURSULUI CA SA NU FIE INFLUENTATI CEILALTI PARTICIPANTI.
sunt celebritati iubite de multa lume care au si dubluri, si nu e vorba de cei care-i ajuta la cascadorii, ci de fratii gemeni.
iata citeva fotografii cu gemeni faimosi. de unde se vede treaba ca unii au ceva care sa-i faca celebrii si altii nu, chiar si cind esti in aceeasi familie. plus ca unii-s mai frumosi si… altii nu.
Hunter si Scarlett Johanssen
Joy si Eva Green
Michael si Ashton Kutcher
Patricia si Gisele Budchen
Rachel si Keifer Sutherland
Jake si Joseph Fiennes
Paul si Vin Diesel
in 2009, cind carey mulligan inca nu jucase roluri mari la hollywood scriam despre ea ca va fi viitoarea audrey hepburn. o vazuse un prieten in Nina (Pescarusul lui Cehov) la londra si ma rugase insistent sa vad spectacolul.
n-am ajuns dar am tot cautat atunci info despre ea si de atunci incoace o tot urmaresc
mi se pare a fi una dintre actritele care nu are nicio legatura cu ideea de frumusete pe care o promoveaza acum showbizz-ul, dar care e de un rafinament desavirsit. si in meserie, si in afara ei.
mai intii, un mic remember cu ce stie sa faca din actorie
apoi cite ceva din farmecul, discretia si minimalismul ei
La ora la care cititi aceste rinduri sper ca o parte dintre voi sa fi fost la repetitiile deschise pentru public ale piesei pe care Andrei Serban o monteaza la Teatrul Bulandra, Omul cel bun din Seciuan. Daca n-ati fost inca (sunt marti – simbata de la ora 19.00, intrarea e libera, in limita locurilor disponibile), sper sa va conving acum:)
*
Omul cel bun din Seciuan dupa Bertolt Brecht este povestea unei prostituate cu suflet mare care ajuta intr-o dimineata trei persoane nestiind ca sunt ZEI. Acestia o rasplatesc cu bani ca sa-si faca un magazin si ii spun “ bun sa fii, dar sa traiesti si tu” , iar fata incearca din rasputeri sa respecte porunca zeilor.
Din bunatate ajunge falimentara, se indragosteste de un tinar cu care ramine insarcinata si lucrurile merg din rau in mai rau. Ca sa poata “trai” ia chipul unui var si devine cea mai rea dintre cei din comunitate (negociaza aspru contractele, nu-si respecta promisiunile daca nu o avantajeaza etc )
*
E a treia oara cind domnul Andrei Serban monteaza acest text, de fiecare data facindu-l in alta cheie.
Dinsul mi-a povestit ca prima data l-a montat la Piatra Neamt in 1968, intr-un context politic european foarte dramatic, iar replicile aveau o incarcatura foarte politica. Peste ceva ani, la New York l-a montat ca un musical, intr-o zona comica, dind un alt context replicilor, mai apropiat de intelegerea americanilor.
Acum, cum textul lui Brecht pune intr-un mod universal problema lui “a fi bun”, Andrei Serban se joaca minunat cu simbolurile iar “vedetele” lumii noastre apropiate, mioritice, isi gasesc corespondent pe scena: un bogatas cu influenta media si politica, dar cu actiuni filantropice care sa-i spele imaginea, o vedeta mondena –“presedinta fundatiei caritabile anonime”.
*
Am vazut in doua zile citeva ore de repetitii, nu stiu tot contextul montarii si toate simbolurile din piesa, dar pastrez in minte citeva imagini “de lucru”
Ana Ularu (interpreta personajului principal, in distributie dubla – Alexandra Fasola e colega ei de rol) imbracata intr-un maieu negru si o fusta lunga neagra, stind jos pe scena, la picioarele colegiilor care stateau pe scaune si invatau o linie melodica noua. Repeta Alexandra, colega ei, dar buzele Anei se miscau concentrata ca la un playback perfect dupa muzica din mintea ei, in armonie cu ce se repeta pe scena. Era atita concentrare si determinare in atitudinea ei si era asa de frumoasa fara nicio urma de make-up, incit mi-as fi dorit sa o filmez si sa o dau la toate televiziunile drept model de “cum se face ca sa ai succes”.
Vlad Ivanov improvizind pe gospel, cu o voce incredibila, la o fereastra inalta din décor. Era atit de incintat ca poate sa faca ceva nou, diferit de ce a facut in actorie, incit se incarca din fiecare nota si fiecare ritm pe care le aseza la locurile lor pe text.
Doamna Rodica Mandache mergind in genunchi pe scena, impingind o valiza in care se aflau aripi de inger, reluind miscarea de citeva ori, insotita de text, fara sa arate mult din virsta pe care o poarta.
Andrei Serban asezat pe unul din scaunele ramase in mijlocul scenei dupa “scena procesului”, intr-o pauza pentru actori, ca si cum s-ar fi odihnit, dar cautind de fapt (cum avea sa se dovedeasca peste doar citeva minute) traseul pe care Ana Ularu urma sa-l faca in monologul cheie al piesei. Doar ochii care parcurgeau spatii nestiute din scena si se intorceau in acelasi punct il tradau ca “are treaba” pentru ca trupul parea relaxat si foarte linistit.
10 minute mai tirziu, cind a inceput sa construiasca impreuna cu Ana monologul acela, a fost… magie.
Textul a capatat spatiu, Ana – indrumata de Andrei Serban – a inceput sa se foloseasca de elementele de décor ca sa se sprijine emotional pe ele si sa creasca intensitatea replicilor. Cuvintele au capatat atit de multa forta incit parea ca pina atunci, in versiunile de text pe care le rostise la baza scenei, spusese cu totul altceva.
Cind scena a fost construita, Ana gifiia ca si cum ar fi alergat citiva km; era pierderea energiei pe care o pusese intre cuvinte.
*
Sunt mai multe motive pentru care mi-ar placea sa mergeti la repetitii (eu nu sunt in tara si am sa vad spectacolul in versiunea lui finala, cu tot cu costume, abia in octombrie la premiera).
– Sa vedeti citiva tineri buni si frumosi pe care A. S. (imi place simbolul care rezulta din initialele numelui dlui Andrei Serban 🙂 ) are deschiderea si intuitia sa-i aduca in proiectele sale. Printre ei Catalin Babliuc, minunata si delicata Ana Covalciuc (aici intr-o cu totul alta ipostaza) si Alexandra Fasola, cistigatoarea premiului UNITER pentru cea mai buna actrita anul acesta.
– Sa vedeti actori uriasi care au in palmares munca alaturi de super nume, care au super talent si mult har si care acum ies din registrul lor cintind sau mergind in zone emotionale pe care nu le explorasera pe scena. Ma refer aici la Ana Ularu si la Vlad Ivanov, ambii cu performante internationale remarcabile, ambii foarte discreti cind e vorba de a povesti despre “victoriile” din meseria lor.
– Dar mai ales ca sa vedeti aceasta noua versiune a textului lui Brecht si sa va lasati condusi de poveste asa cum e spusa ea acum de A.S. ca sa puteti proiecta pe viata noastra cotidiana o parte din intimplari, pe voi insiva si sa va intrebati daca se poate trai “definitiv bun” sau “fundamental rau”, dar si cum e viata intre aceste doua limite care, la prima vedere, par imposibile.
Si ce vreti sa recunoastem ca poruncile noastre sunt prea greu de urmat? Asta nu se va intimpla!, zice undeva in piesa Rodica Mandache din ipostaza de ZEU si putin mai incolo se intreaba: POATE CINEVA SA SCHIMBE LUMEA?!
fotografii Crista Bilciu, Mihaela Petre
Femeia sfisiata e o carte care are 3 dintre povestirile (proza scurta) scrise de Simone de Beauvoir despre femei aflate intr-o situatie de criza.
toate trei eroinele principale sunt femei adulte, trecute de 40 de ani, si fiecare dintre ele se confrunta cu niste pierderi. fiecare nuvela e scrisa intr-un alt stil narativ, fiecare cu alte mize – si morale, dar si stilistice.
preferata mea dintre cele trei, nu e cea care da titlul cartii, ci prima povestire care se numeste Virsta discretiei.
*
e povestea unei femei care se afla la pensie, o femeie cu o cariera stiintifica minunata, un sot cercetator, rafinat si intelept, si un fiu cu o cariera academica.
o femeie care are totul si incepe sa creada ca nu mai are nimic.
cartea pe care tocmai a predat-o editurii nu e la fel de buna ca precedentele (si ea e foarte constienta de asta), sotul nu e in cea mai de succes perioada a vietii lui, fiul s-a casatorit cu o tinara pe care ea n-o place si, mai mult, are aspiratii politice opuse decit cele in care l-a crescut.
e povestea unei femei care incepe sa inteleaga ca, odata cu virsta, succesul are alte straluciri. o femeie care trebuie sa invete sa descopere libertatea – in sensul descris de Noica, neatirnarea de oameni si de lucruri – in conditiile in care drama ei este ca toti din jurul sau au fost prinsi (atirnati) de ea o vreme, iar acum s-au desprins si merg pe propriile picioare.
*
e scrisa la persoana I si ce face acolo Simone de Beauvoir e de un rafinament desavirsit. nu ai adjective, nu ai dantele, ai doar fapte care-ti arata analitic, dar profund emotionant prin puterea adevarului, intimplarile asa cum sunt ele vazute de femeia care e personajul principal.
*
si celelalte doua nuvele – una monolog (chiar asa se si numeste Monolog) despre pierdere si disperare, alta despre o femeie care se afla in fata deciziei “ramin intr-un menage a trois sau ma despart dupa o casatorie de peste 30 de ani” – sunt radiografii incredibile ale sufletului unei femei.
nu e chiar o carte de citit la plaja, dar e o carte de citit la sfirsit de vacanta cind te pregatesti pentru un nou an biologic, cind mintea e setata sa o iei de la capat cu “mai bine” in multe directii.
***
felicitarile mele din inima doamnei Angela Rotaru pentru minunata coperta pe care a realizat-o pentru aceasta carte.
***
cind eram adolescenta nu imi placea sa citesc. deloc. “toti oamenii sunt muritori” cartea lui Simone de Beauvoir a fost insa una dintre lecturile care m-au marcat profund. multi ani am spus ca este cartea mea preferata, desi la momentul la care o citisem mai aveam in palmaresul lecturilor doar o carte (cel mai iubit dintre paminteni) si era oarecum normal sa ma fi impresionat.
multi ani mai tirziu am cautat cartea in anticariate, am recitit aceeasi editie de la editura UNIVERS si mi-am dat seaama ce m-a fascinat la cartea respectiva. imi aduceam aminte foarte clar ca nu povestea de dragoste dintre nemuritor (un domn bause o licoare si traia de 400 de ani, descoperind ca totul e ciclic, chiar si iubirile pe care le traia) si cea care il readusese la viata emotional (ei ii povestea viata sa), nu povestea asta ma fascinase, ci modul in care prezenta istoria pe 4 secole din fapte si detalii care erau atit de special descrise incit ma faceau sa ma simt acolo, in poveste.
fara sa aiba insa dantele, adjective, comparatii si alte floricele stilistice care pentru mintea mea obisnuita cu rigoarea matematicii ar fi insemnat o mare plictiseala (de asta nu citeam, pentru ca mi se parea ca povestile sunt scrise cu cuvinte multe cind s-ar fi putut mult mai simplu)
in urma cu citeva saptamini, Doamna Denisa Comanescu si editura Humanitas m-au invitat sa vorbesc la lansarea cartii Femeia Sfisiata si mie mi s-a parut a fi unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le puteam primi: sa povestesc lumii despre o scriitoare care m-a convins ca lectura e frumoasa, ca sa conving audienta sa o citeasca.
viata e dincolo de imaginatia noastra. daca mi s-ar fi spus asta in copilarie, m-as fi uitat urit si-as fi spus “ce prostie! nu se va intimpla niciodata asa ceva, nu are cum”
daca despartirile din iubire – alea cind un cuplu se transforma in doua cunostinte – ar fi precum despartirile de dupa o intilnire la o cafea…
*
literatura si cinematografia – din considerente de audienta, de captare a atentiei – descriu iubiri cu dramatism: el se lupta pentru a o avea pe ea (in fata opiniei publice, a neamurilor sau a propriei ei opinii), ea se lupta pentru a-l avea pe el (cu amantele lui, cu distantele dintre ei – la propriu sau la figurat)
nimeni n-ar citi o povestire sau nu s-ar uita la un film care nu are si conflict dramatic, care vorbeste tot timpul despre linistea dintr-un cuplu, despre cum nu se cearta pentru nimic, despre cum fiecare cedeaza cite ceva pentru a merge impreuna intr-o directie.
asa se face ca oamenii (mai ales femeile) sunt atrase – precum e pilitura de fier de magnet – de iubiri ca un rollercoaster: cind in culmea fericirii, cind in fundul iadului. si se lupta, se lupta, se lupta.
nu mai vorbesc de cintece aflate in topuri unde aceasta iubire rollercoaster e must have-ul sezonului care dureaza o viata – Pink si Try sunt cireasa de pe tortul care invata femeile ca trebuie sa fie mai intii date cu capul de pereti (emotional vorbind, desi uneori ele accepta si peretii casei) ca apoi sa aiba sens gustul unei victorii in iubire.
cind influenta aceasta a culturii pop se intilneste si cu nevoia de posesiune si de stabilitate a femeilor se creeaza haosul.
*
am o prietena care crede ca orice iubire care nu e “rollercoaster” e plictisitoare. ma rog, nu iubirea e plictisitoare pentru ca nu apuca sa vada /simta iubirea , ci doar pe protagonistul ei; daca domnul nu o chinuie emotional, nu produce niste tensiuni, nu se afla macar intr-un mic conflict cu ea, il considera plictisitor. ea zice “pampalau” si pufneste pe nari fumul de la tigarile slim preferate.
acum doua saptamini cuplul in care se afla s-a transformat in doua cunostinte dupa o relatie de citiva ani in care toata gasca noastra a avut parte de un intreg parc de distractii din partea lor, nu doar de un roller coaster.
la rugamintea prietenilor, eu am fost trimisa la “interventie”, adica sa-i explic femeii ca ar fi bine sa nu mai caute intrarea in parcul asta si sa mearga pe un alt drum.
nu impartim aceeasi imagine despre ceea ce inseamna iubirea. si nici nevoile noastre emotionale nu sunt asemanatoare, asa ca tot ce am putut face a fost sa cumpar o sticla de cognac Laubade si sa ma duc la ea acasa cu un speech gindit pe drum:
“stiu un cintecel care pentru toata lumea e o lacrima si-un suspin, o oda a despartirii, e esenta tristetii si durerii intr-o despartire. ei bine, pentru mine cintecelul asta e un stimulent bun in momentele in care caut o structura narativa si-l vad foarte pozitiv. pentru ca linia lui melodica de la refren mi se pare ca are o bolta , ca urca inspre ceva pozitiv, desi versurile zic cu totul altceva.”
si-a aprins o tigara, avea gesturi plictisite. stia ca sunt trimisa acolo la “interventie” asa ca astepta sa termin ca sa-si spuna ea of-ul, nu sa ma asculte cu prostiile mele legate de cintecele.
“daca am invata sa vedem iubirile ca niste intilniri ca la o cafea, adica o durata limitata de timp , pentru ca orice inceput are si un sfirsit, am putea sa ne bucuram mai mult si mai bine de ceea ce ni se intimpla. am impartasi mai pasnic lucrurile din viata noastra, n-am mai avea obsesia posesiunii pentru viata celuilalt (deci nici gelozie) si n-am mai pune presiune pe nimic. cit e sa fie, o sa fie.
iar despartirile ar fi pasnice, exact asa cum te desparti de un prieten cu care ai petrecut o dupa amiaza intr-o cafenea povestindu-va vietile in timp ce descopereati ca aveti ceva lucruri in comun, dar si altele in care nu semanati. in felul asta iubirile noastre ar fi, fiecare in parte, o intilnire nepretuita.”
dupa care am desfacut sticla de cognac, ne-am pus putin in cafelele pe care le aveam pe masa si am inceput sa-i povestesc teoria despre cum ne strica la cap cultura pop (si literatura, si cinematografia) in aspiratiile catre cea mai cea dintre iubiri.
habar n-am de ce nu mi-a tinut nicio prelegere despre fostul si nici de ce n-a protestat la cele pe care i le spuneam.
citeva zile mai tirziu mi-a dat un sms: “am ajuns la jumatatea sticlei de cognac:) e bun si cu inghetata, nu doar cu cafea”
*
Am cumparat cognac-ul Laubade de la Comtesse Du Barry de linga Ateneu. un magazin ca o bijuterie, cu bauturi care mai de care mai fine si mai sofisticate. pentru posesorii de MasterCard premium, orice achizitie din acest magazin vine cu o reducere simpatica.
Sunt 230 de locuri frumoase din intreaga tara in proiectul MasterCard Elite (intreaga lista o puteti gasi aici).
E usor sa verificati lista de locatii si inainte de o calatorie in tara sau de o iesire in Bucuresti, folosindu-va cardul MasterCard, sa stiti unde puteti sa aveti nu doar o experienta nepretuita, ci si un discount simpatic.
text de Noemi Meilman
Ieri mi-am amintit cum am descoperit-o pe Cristina Bazavan. Se intampla prin anul 2005 si primele articole citite au fost cele de mai jos:
http://atelier.liternet.ro/articol/1203/Cristina-Bazavan/Sex-and-the-City-Episodul-I-Charlotte.html
http://atelier.liternet.ro/articol/1222/Cristina-Bazavan/Sex-and-the-City-Episodul-II-Samantha.html
http://atelier.liternet.ro/articol/1280/Cristina-Bazavan/Sex-and-the-City-Episodul-III-Miranda.html
http://atelier.liternet.ro/articol/1335/Cristina-Bazavan/Sex-and-the-City-Episodul-IV-Carrie.html
Imi placeau atat de mult, incat le printam (da, cred ca am printat cat un pui de cires, dar m-am revansat ulterior) si le citeam acasa, in weekend, la cafeaua de dimineata.
Cum mi-am amintit de aceste materiale? Pentru ca am inceput sa schitez cateva personaje de secol 20 pe care le admir si in joaca le-am gasit cate un corespondent feminin contemporan si pe deasupra si din cercul meu de prietene si amice. Si asa, draga Cristina si dragele si dragii mei, faceti cunostinta cu doamnele din Bucurestii secolului 21:
Ada Teslaru – o Gertrude Stein de secol 21.
Ana Morodan, Marchesa Casati in anii de inceput. Ana, ai grija cu instalatiile electrice.
Cristina Bazavan – un melanj de Simone de Beauvoir, Francoise Sagan si Gertrude Stein.
Cristina Mazilu (Mazilique) – o Julia Child mult mai cool.
Cristina Pop, (Antz / EroiiRomanieiChic, 1000desfaturi.ro) – Doamna Margareta Paslaru (asa cum si-a ales sa fie intr-unul dintre primele proiecte ERC) si as mai spune si ½ Isabella Blow.
Ioana Chira (Harper’s BAZAAR), un amestec de Gertrude Stein si Peggy Guggenheim.
Ioana Dumitrescu (109), un melanj de Brooke Astor si Diana Vreeland.
Ioana Ulmeanu (Elle), un melanj de Gertrude Stein si Isabella Blow
Irina Milenkovici, o Peggy Guggenheim la New-York si in Venetia.
Lil Bulgac (Harper’s BAZAAR), o combinatie perfecta intre Dorian Leigh si Dovima.
Lili Misaila (Antz / EroiiRomanieiChic, 1000desfaturi.ro) in Renee Perle si Isabella Blow.
Mihaela Muresanu (Artmark), o Peggy Guggenheim interbelica
Mirela Bucovicean, un melanj de Gloria Guinness si Bianca Jagger
Miruna Micsan, o Loulou de La Falaise
Smaranda Vornicu, o Julia Child mult mai mucalita.
Vicki Nicola (vickipedia.ro), O Diana Vreeland autentica.
In cazul in care nu cunoasteti aceste personaje nascute in Romania si nu vizualizati asocierea mea cu cele de secol 20, ei bine, nu le-am ales pentru ca seamana fizic (desi in unele cazuri asemanarea este si fizica), ci pentru ceea ce fac ele: scriu superb, descopera talente autohtone in literatura, poezie, muzica, teatru, film, pictura, fotografie, tineri designeri si sunt femei foarte speciale.
Micul meu serial va continua. Stati aproape, hidratati-va si sa fiti bine.
Surse de inspiratie foto: http://the100.ru, http://culturalcat.com, http://www.sanfranciscosentinel.com, http://www.amazon.com, http://magicsurrounds.blogspot.ro, http://www.huffingtonpost.com, http://nycdauphine.com, http://decadentoldbitches.blogspot.ro, http://enchantedvintageclothing.com, http://theredlist.com, http://aritmodeboogie.blogspot.ro, http://chicspotting.wordpress.com, http://gloria-guinness.tumblr.com, http://www.eroiiromanieichic.ro, http://www.behindballet.com
***
Noemi Meilman este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazzar Romania si o puteti citi si pe Placerile lui Noe
text de Cristina Popa (FIFI)
De multe ori sunt intrebata de ce nu dam stiri pozitive la televizor. Le dam zi de zi, dar lumea nu le tine minte. Pentru ca lumea nu e invatata cu binele. Va spun direct: rar o stire cu final fericit nu face punctele de rating pe care le face un circ. Publicul vrea sa vada ca si bogatii plang, au rate neplatite si amante neconsolate care se revolta la ore de maxima audienta.
Peste povestile normale trecem cu lejeritate. Nu le mai acordam atentie. Ca sa fiu sincera: ne cam plictisesc.
La 40 de ani am un grup restrans de prietene. Una mai faina ca alta. Femei puternice cu super cariere. Unele maritate, altele in vesnice cautari dupa barbatul ideal. Relatiile noastre cu domnii sunt la extreme: clare sau super complicate.
Intilnirile cu fetele sunt intr-un fel. Ne lucesc ochii cind vorbim despre hainepantofibijuterii. Nu dezbatem retete, pentru ca nu ne pasioneaza asta cu gatitul. Cel mult apare in discutie o salata ratacita in frigidere si neaparat dietetica. Ne preocupa abonamentele la sala, cardurile de reduceri si biletele la concerte.
De cele mai multe ori insa, discutam despre EI. Ai nostri sau ai altora. Cine cu cine si de ce si mai ales astianusepotrivescnuosareziste si decenudivorteaza???
Concluzia e simpla: in zilele noastre oamenii alearga dupa doua lucruri: bani si dragoste. Banii se mai fac, dar iubirea nu prea e de gasit. Disperarea isi spune cuvantul de multe ori. Vorba unei prietene dragi: vreau si eu sa ma bag intr-o relatie si nu stiu in a cui.
Breaking newsul intalnirilor noastre e cind x s-a indragostit de y. Si cu cat idila e mai furtunoasa, cu atat dezbaterile sunt mai lungi. Pentru ca fiecare tanjeste dupa viata vie. Fierbinte.
Pasiunea, senzationalul, agitatia, complicatiile, certurile, viteza, standardele.
Punct cu punct, vietile noastre sunt intr-un permanent breaking news care din pacate de multe ori se transforma intr-un breaking heart.
*
FIFI & THE CITY prezinta experientele de viata ale Cristinei Popa, producator tv, intimplarile din viata unei femei care e mama si sotie, care are un job care ii solicita mult timp si care invata in fiecare zi ca viata e asa cum ti-o faci, si daca vrei sa pui ceva distractie in ea, atunci o sa gasesti timp si pentru asta.
o puteti citi si pe blogul ei FIFI STIE
text de Doru Iftime
Ieri mi-am însoțit pentru prima dată fiul la o partidă de fotbal pe maidan. Mă rog, e un teren de fotbal „amenajat” în Parcul Tei. Amenajat e în ghilimele pentru că gardul de sârmă împletită care împrejmuiește perimetrul e ferfeniță, iar mocheta e plină de nisipul adus de vânt de la locul de joacă din apropiere – nu vrei să cazi pe covorul ăsta de glaspapir. Cum s-ar zice, la un moment dat omul a sfințit locul (cu sau fără trafalet), amenajând un teren de fotbal, dar, într-un cartier unde sârma din gard se vinde la fier vechi, sfințirea nu poate fi veșnică.
Însă nu despre cele sfinte vreau să vă povestesc, ci despre fotbal și despre armonizarea uneori imposibilă dintre ceea ce ne dorim noi, părinții, pentru copiii noștri, și ce-și doresc ei. Dacă vorbim de sporturi, mi-ar fi plăcut ca Damian, fiul meu, să facă baschet, tenis, înot, karting. Ce sporturi a ales el? Karate și fotbal. Cu accent ascuțit – și recent – pe fotbal. Nu m-am împăcat ușor cu ideea, deși, puști fiind, am rupt nenumărate perechi de încălțări alergând după mingi de plastic care nici măcar rotunde nu erau. După ce mi-am înscris băiatul la fotbal, infatuarea a început să-mi dea târcoale și, asemenea părinților cu care am ajuns să împart băncile de pe marginea terenului la antrenamente, îmi ziceam că Damian al meu ar putea fi într-o zi un Messi, sau un Hagi, ori un Chivu fiindcă, nu-i așa, pasiunea unui copil poate mișca munții, cu adulți cu tot.
Însă fiul meu e modest: nu aleargă prea mult, așa că inițial și-a găsit un loc în apărare și s-a făcut remarcat ca fundaș. Pe urmă, fiindcă și acest efort părea prea mare, a zis că vrea să fie portar. La antrenamente a început să stea în poartă chiar și la jocurile la porți mici, unde nu e nevoie de portar. Cum tot ce-mi doresc eu de la sport, indiferent care, e ca Damian să facă mișcare, am început să fiu nemulțumit. Care e farmecul fotbalului dacă nu joci mingea, dacă nu dai gol? Mi-am exprimat nedumerirea în câteva rânduri, dar n-am insistat.
Într-o seară a venit acasă supărat că a rămas fără mănușile de portar pe care i le dăruise un tovarăș de joacă. Îi toleram dorința de a fi portar sperând să fie o toană, dar nu-l încurajam, de aceea nu i-am cumpărat echipament de portar când mi-a cerut-o. Însă, în seara aceea, amărăciunea sinceră a copilului m-a răscolit. Cu prima ocazie, i-am luat mănuși de portar.
Ieri, pe maidan, le purta cu mândrie. Jucam cu băieți mai mari, cu vârste între 12 și 16 ani (Damian are opt). Nu-i cunoșteam, îi vedeam pentru prima oară. În timpul meciului, unii l-au întrebat pe Damian la ce echipă joacă; apoi i-am auzit pe cei mai măricei lăudându-i în câteva rânduri intervențiile.
După ce meciul s-a terminat, ne îndreptam spre ieșirea din parc. Doi dintre băieți ne depășesc. „Aperi foarte bine!”, îi zice în treacăt, lui Damian, unul dintre ei. E blond, n-are mai mult de 13-14 ani, și poartă un tricou negru prea mare. Remarc că e portarul echipei adverse. Brusc, simt cum mă umflu în pene. Vorbele acelea admirative, aruncate peste umăr de un puști pe care abia îl cunoscusem, mă fac să fiu mândru de copilul meu. Sunt mândru pentru că e un portar bun, dar îi admir în special perseverența. Într-un mod oarecum discret, chiar subversiv, Damian a pus piciorul în prag. Când n-am vrut să-i iau mănuși de portar, s-a descurcat făcând rost de o pereche de la un prieten; s-a încăpățânat să stea în poartă chiar și după ce i-am reproșat că nu vrea să alerge și că ăsta e, de fapt, motivul pentru care vrea să fie portar. Azi, tenacitatea lui e răsplătită. Tovarășii de joc îl apreciază, însă asta e o victorie măruntă în comparație cu faptul că a câștigat lupta cu una dintre prejudecățile tatălui său.
N-are importanță ce ne dorim noi, părinții; nu contează ce-mi doresc eu, ce frustrări mă încearcă sau ce vise nerealizate vreau să împlinesc prin copiii mei. La urma urmei, toți ne dorim să facem ce ne place și să fim apreciați de ceilalți pentru asta. Nu știu dacă Damian va fi următorul Edwin van Der Saar, Peter Schmeichel, Gianluigi Buffon sau Dino Zoff, dar știu sigur că va lupta cu pasiune pentru ceea ce-i place.
*
Tatal a doi copii (Damian si Ana), casatorit de 16 ani cu Oana, jurnalist cu aproape 20 de ani de activitate, Doru Iftime a fost redactor sef-adjunct la Elle Romania si redactor sef la The One, Luxury si Collector’s, a scris pentru Men’s Health si Suplimentul de Duminica al Ziarului Financiar
foto cover :shutterstock