Author : Cristina Bazavan

nud1joburile pe care nu le accept
diverse
11 years ago

joburile pe care nu le accept

ma suna un prieten – persoana publica, functie importanta de conducere – sa ma roage sa ajut intru crearea unei imagini curate si frumoase a unei tinere domnisoare.

intreb pentru ce ii trebuie, imi spune ca fata tinteste un job intr-o banca si ca el este interesat ca ea sa aiba o imagine curata intrucit e noua lui iubita.

imi suna suspect si-i caut numele fetei pe google. descopar pe FB-ul ei nenumarate poze cu ea in costum de baie, cu sau fara sutien, acompaniata de diversi domni burtosi si cu maieu.

sun domnisoara si ii spun ca o rog sa scoata fotografiile respective si de acum incolo, daca vrea sa fie perceputa ca o persoana respectabila, sa nu-si mai puna in spatiu public nicio fotografie in chiloti (de baie sau nu), ea ridica tonul la mine si-mi spune “crezi ca pe X l-as fi cunoscut altfel?! toate vedete de astazi fac asta si cistiga bani si nu le mai judeca nimeni”

ii spun domnului ca nu-l pot ajuta, el imi face o propunere financiara foarte generoasa, eu spun ferm: NU.

sunt job-uri pe care nu le accept oricit de multi bani mi s-ar oferi. mai ales cele cu oamenii care nu inteleg ce e spre binele lor.

daca ai 20 de ani si iti pui multe poze cu tine in chiloti pe FB, e foarte posibil sa tintesti barbatii pe care-i vrei, dar e foarte sigur ca nu vei fi perceputa ca o fata decenta careia sa i se acorde respect.

viata asa cum e.

OLIVER STONEnecajit ca nu isi gaseste distribuitor, oliver stone isi promoveaza varianta piratata a filmelor lui
filme simpa
11 years ago

necajit ca nu isi gaseste distribuitor, oliver stone isi promoveaza varianta piratata a filmelor lui

ce amai simpatica veste de astazi am gasit-o pe FB la domnul regizor Oliver Stone care anunta unde poate fi vazut, gratis si piratat filmul lui despre Fidel Castro.

printre rinduri poti citi necajeala ( disperarea ?) lui ca nu a putut gasi un distribuitor si forma amuzant legala prin care incearca sa se razboiasca cu producatorii spanioli.

da, se intimpla si la case foarte mari; oliver stone are in palmares citeva filme geniale people vs larry flint, platoon, natural born killers, jfk si a fost un preferat al Oscarurilor in urma cu citiva ani.

iata integral mesajul lui de pe Facebook. dupa ce zimbiti sa va duceti sa vedeti documentarul, oliver stone e un MARE REGIZOR.

 

 

Unfortunately, there’s never been an official release in the US of COMANDANTE, my first documentary with Fidel Castro. We’ve been trying to get a DVD released for many years now, but the rights are tied up with the Spanish production company. In lieu of an official release, a (anonymous) fan has uploaded a good quality version on Vimeo and you can watch it for free here:

https://vimeo.com/98585351

It seems to be pulled from the UK/Region 2 DVD which I’ve been told is going out of print this year. If you want the film on DVD and have a region-free player, I suggest getting it soon. This fan has also uploaded a version with my audio commentary:

https://vimeo.com/98603941

My second film with Castro, LOOKING FOR FIDEL, is available on DVD, and my third film with him, CASTRO IN WINTER, will be released digitally this summer.

0
1696
turnerteatru: Kathleen Turner inapoi la Londra
diverse
11 years ago

teatru: Kathleen Turner inapoi la Londra

text de Sorana Savu

Nu stiu cand anume m-a cucerit Kathleen Turner – cand cauta pietre pretioase prin noroaie cu Michael Douglas, cand ii tinea piept lui Nicholson in “Onoarea familiei Prizzi” sau cand juca rolul tatalui lui Chandler in “Friends”. Dar m-am bucurat enorm sa o pot vedea pe scena la Londra vara asta, la Duchess Theatre, la aproape zece ani de la stagiunea cu ”Who’s Afraid of Virginia Woolf”.

Tocmai vara asta, cand londonezii sunt mai preocupati de meciurile de fotbal decat de ce se petrece pe scenele teatrelor lor. Ocazie buna pentru noi sa mai gasim bilete si sa fim martori ai spectacolelor pe care ni le ofera niste actori care pastreaza pasiunea jocului la fel de intensa si pe ecran, si pe scena.

 “Bakersfield Mist” e o piesa usoara si simpatica, tinuta de doua personaje, interpretate de Kathleen Turner si Ian McDarmid. Pe Maude am recunoscut-o imediat din amintirile mele din California. America rurala nu e nici pe departe asa de romantica precum vrem noi sa credem si magazinele de mana a doua, “cartierele” de trailere, vietile petrecute printre deznadejdi si gunoaiele altora, ignoranta care nu e neaparat lipsita de suflet sunt realitati pe care, spre deosebire de majoritatea spectatorilor din sala, mi-a fost greu sa le gasesc amuzante.  Pe el – connaisseurul, evaluatorul de arta – nu-l stiam, dar l-am vazut fix a doua, zi pe o terasa londoneza, cu camasa lui roz, sacoul bleumarin cu nasturi aurii si esarfa (alternativa boema si aristocrata in acelasi timp la cravata) cu un pic de galben. Manca o pizza cu un aer detasat, in timp ce pe masa lui, in strada, langa halba de bere se odihnea un album cu picturile lui Monet.

Pana si situatia care sta la baza piesei e reala/realista – Maude cheama un expert sa-i evalueze un Jackson Pollock pe care l-a gasit intr-un targ de vechituri si l-a cumparat pentru o prietena pentru ca era ingrozitor de ieftin si ingrozitor de urat. Parerea ei.

Dati o cautare pe net si veti vedea cazuri de tablouri aparute de nicaieri, cumparate pe sume astronomice si dovedite ulterior falsuri, sau viceversa, cumparate pe sume derizorii si dovedite ulterior originale.

El il iubeste si il simte pe Pollock si, intr-un monolog care blocheaza usor sala pentru ca iese cu totul din ritmul piesei si este extrem de serios si de profund chiar poate sa-l explice pe Pollock. Chiar si pentru cei care nu-l apreciaza (that would be me) e o tirada convingatoare si pasionanta, care macar ne lamureste ce vad cei care-l apreciaza.

Ea spera ca Pollock – Pollock al ei – sa-i schimbe viata. Total. Sau partial. Sau macar un pic.

Unul e rationalul, altul e emotionalul – iar apoi rolurile se schimba, intr-un dans pe care il conduce cand un personaj, cand celalalt. Un pic de bautura ajuta la limpezirea sentimentelor si convingerilor, dupa cum se intampla.

E multa hrana pentru suflet si minte in cele cateva zeci de minute ale piesei – de la definitia autenticitatii, la cea a frumosului, la modul in care fiecare dintre noi recepteaza arta, la ratare.

Londra nu e chiar asa de departe, iar bilete la “Bakersfield Mist” mai gasiti pana la finele lui august. Spiritul lui Kathleen a ramas intact, in ciuda trecerii anilor si a suferintelor pe care le indura. Si e mai mult decat suficient pentru o experienta teatrala memorabila.

 *
Sorana Savu este specialist in comunicare, Senior Partner Premium Communication. O puteti citi si pe blogul ei, soranasavu.com .
0
1765
Spring-Summer-2014-Womens-Fashion-Color-Trends-3Sa-ti alegi cu cap culorile obiectelor si hainelor pe care le porti
moda
11 years ago

Sa-ti alegi cu cap culorile obiectelor si hainelor pe care le porti

Am o rochie albastra larga pe care de cite ori am purtat-o anul asta toata lumea a intrebat de unde o am si, de fiecare data, am primit multe complimente.
A facut ravagii pe internet cind am postat o fotografie cind eram imbracata cu ea si chiar si fetele de la teatru din Sibiu isi doresc sa o cunoasca pe designerita ca sa-si faca si ele una.

Parte importanta din farmecul ei este albastrul foarte special. Un albastru care e in paleta de culori din trendurile de moda ale acestui an (e prezenta si in sezonul primavara vara, dar si in colectiile de toamna), un albastru care in termen tehnic se cheama deep sky.

Numai ca eu am cumparat-o anul trecut:)

Sigur pentru ca mi-a placut, dar si pentru ca stiam ca albastrul acesta special va fi anul asta the big hit si ca astfel, cu o rochie simpla, fara niciun fel de accesoriu o sa ma fac remarcata. Am avantajul ca am lucrat multi ani pentru o revista glossy si stiu unde sa ma uit si cum sa caut trendurile de culori pentru sezoanele urmatoare si sa achizitionez lucruri cu efect.

Mie imi plac lucrurile simple, fara zorzoane si fara “tumbe” cum le zic eu. Lucrurile care au o idee desteapta, minimaliste.

In directia aceasta a culorilor alese smart ca accesoriu pentru obiectele pe care le utilizam zilnic, imi place foarte mult noua gama de tablete de la Prestigio care este in 6 culori strategic alese si vin prezentate intr-o husa de piele, perfecta pentru un cadou elegant pentru o doamna sau domnisoara care e pasionata de moda. Fara sa fie ostentativa.

In primul si in primul rind exista o tableta in albastrul in cauza, deep blue .

Dar exista si in alta dintre culorile care te fac sa zimbesti in acest sezon, menta.

 

Si, ce imi place mie foarte tare, pentru ca intra la categoria sa cumparam ceva care sa fie cu cap, chiar daca pare un rasfat, sunt si culori din colectiile de toamna – iarna 14-15

*
Acum pentru ca nu doar culoarea e totul, trebuie sa stiti ca Prestigio MultiPad Color are posibilitate de stocare date de 16 GB, cu posibilitate de extindere prin card extern de 31 GB, dar si 200 GB gratis in cloud prin aplicatia Prestigio MultiCloud. In plus, beneficiaza de un ecran IPS care face imaginile mai luminoase si mai clare.

La capitolul aplicatii Prestigio MultiPad Color vine cu Google apps, eReader Prestigio, OfficeSuit Pro, Deezer , McAfee Antivirus, Bloomberg, Wikipedia, Navitel navigator, Facebook, Twitter, WhatsApp, Vkontakte, Hills of Glory 3D, NARR8, Megogo.ne 🙂

Le gasiti in magazinele de specialitate. Zic sa va duceti sa le vedeti , sa le atingeti si dupa aia o sa intelegeti de ce sunt la fel ca obiectele noastre vestimentare pe care le iubim foarte mult.

puteti citi mai multe detalii despre Prestigio MultiPad Color, aici.

2
2966
grace-kellyNadia Lacoste – PR-ul roman care a transformat-o pe Grace Kelly din actrita in printesa
reportaj & story
11 years ago

Nadia Lacoste – PR-ul roman care a transformat-o pe Grace Kelly din actrita in printesa

In contextul filmului Grace de Monaco (si al cartii Povestea unei printese: Grace de Monaco, – Jean Des Cars, lansata recent de editura Corint, despre care am scris aici ) e frumos sa dam creditul pe care-l merita femeii din spatele lui Grace Kelly devenita Grace de Monaco.

Nadia Lacoste – fosta Marculescu – este cea pe care Casa Regala de Monaco a angajat-o in 1955 ca PR si i-a dat in grija transformarea lui Grace Kelly de la actrita la printesa, dar si imaginea tarii care avea drept obiective dezvoltarea relatiilor cu Franta, dar si cu America, proaspat inrudita.

In 2008, pe cind lucram pentru Tabu, am negociat pentru revista un interviu cu doamna Nadia Lacoste (realizat cu sprijinul exceptional al domnului Paul Balley, redactor BBC Londra, caruia ii mai multumesc si aici, la multi ani distanta). Am fost editorul pentru articolul de atunci (care se axa pe prietenia speciala dintre Doamna Nadia Lacoste si Mihail Sebastian) si care a fost scris de Robert Ratiu.
Mai jos cititi povestea primului PR al Casei Regale de Monaco, o romanca foarte foarte desteapta: Nadia Lacoste.

*

Cind Grace de Monaco a murit, ca urmare a unui accident de masina, numele Nadiei Lacoste a fost mai pomenit ca niciodata. Era 13 septembrie 1982 si Grace de Monaco decisese ca poate cobori singura cu masina de la palat catre croitorul din oras, desi nu era o soferita buna si ii era frica de soseaua cu multe serpentine pe care trebuia sa o parcurga. Avea insa multe bagaje in masina si soferul si fiica sa nu mai incapeau, asa ca l-a rugat pe sofer sa vina cu o masina in spatele ei si l-a asigurat ca va conduce prudent.

Masina s-a rasturnat la o curba si-a coborit in panta pina in gradina directorului artistic al hotelului Loew’s, Jaques Provance; fiica sa, Stephanie, a fost ranita usor, iar printesa a murit citeva ore mai tirziu ca urmare a ranilor pe care le avea.

Biograful printesei, Jean des Cars, scrie in cartea “Povestea unei printese” ca parte din zvonurile si din legendele prinvind conspiratia mortii printesei au aparut din cauza unei coincidente nefericite.

“ De vina e absenta Nadiei Lacoste, directoarea Centrului de Presa al Principatului. Dupa o vara plina, Nadia Lacoste tocmai plecase in vacanta in Germania, in Muntii Padurea Neagra, unde sotului ei ii placea sa pescuiasca. Aceasta remarcabila profesionista, pe care Printul i-o prezentase lui Grace, este o femeie cu multa experienta. Cunoaste toti jurnalistii si, mai important chiar, toti jurnalistii o cunosc.

Se bucura de ani de zile de respectul tuturor, pentru ca stie ce trebuie sa spuna, cum sa spuna, cind sa spuna sau cind sa taca pur si simplu. Chestiune de meserie si de incredere.

(…) Nadia Lacoste, care se afla intr-un loc izolat si dispune de un echipament telefonic limitat, afla vestea de la radio. Lovindu-se ea insasi de dificultati in incercarea de a obtine amanunte, se grabeste sa se intoarca la Monaco.

Dar se vede obligata sa ia un avion de la Strasbourg la Paris, apoi altul de la Paris la Nisa.
In absenta ei, misiunea de a informa presa cade asadar in sarcina unor persoane lipsite de experienta. Medicii nu dau niciun comunicat oficial, Palatul nici atit, ca si cum tacerea ar fi o modalitate de a pacali fatalitatea.”, scrie Des Cars in cartea sa.

Cum isi aminteste doamna Lacoste intimplarea?. „Eram atit de izolati incit la pensiunea la care stateam nu exista telefon, a trebuit sa fug in sat pentru a gasi unul, am reusit sa revenim in tara abia a doua zi.”
Cind, in sfirsit, a ajuns la Monaco a preluat cu discretie si fermitate comunicarea si a avut grija ca familiei sa-i fie respectata intimitatea.

Nadia Lacoste a fost timp de 50 de ani PR-ul Casei regale, iar dupa moartea printesei a continuat sa administreze imaginea micutei tari despre care se spune ca e astazi recunoscuta la nivel mondial si datorita abilitatilor ei de a aseza corect in pagina notorietatea lui Grace Kelly cu discretia regala. A renuntat la job-ul ei cind avea 65 de ani, pentru ca asa cerea legea, iar Printul a rugat-o atunci sa aiba in grija societatea care administra hotelurile si cazinourile din Monaco, dar si biblioteca irlandeza, pe care Principatul a infiintat-o dupa moartea printesei.

*

La vremea accidentului fatal, Nadia Lacoste era sefa Biroului de presa la principatului de 27 de ani. Fusese rugata de Print sa aiba in grija imaginea tarii sale si a viitoarei sale sotii in 1955 si acceptase pentru … citeva luni, de proba. Avea experienta in promovarea filmelor (fusese responsabila cu promovarea in biroul de la Paris al studiourilor Metro Goldwyn Mayer), dar nu si experienta promovarii diplomatice a unei tari. “Noroc ca era o tara mica”, obisnuia sa glumeasca Nadia Lacoste.

In Principat vestea ca printul se va casatori cu o actrita de la Hollywood n-a fost lucrul cel mai agreat, iar monegascii s-au uitat cu suspiciune la printesa pentru multa vreme. Nadia Lacoste a fost cea care a condus abil informatiile si-a folosit abilitatile organizatorice ale printesei in folosul unei imagini mai bune, si pentru tara, dar si pentru sotia printului.

Asa a ajuns Printesa sa fie presedinta Asociatiei Crucea Rosie si sa conduca, dincolo de aparitiile oficiale, misiunile umanitare ale acesteia.

Tot Nadia Lacoste a fost cea care a negociat diplomatic, atit cu printesa cit si cu studiourile de la Hollywood numele actritei pe afisul filmului pe care-l filmase inainte de a se casatori cu Printul de Monaco (ultimul sau film, High Society, alaturi de Cary Grant) si care urmeaza sa aiba premiera si in principat, dar si cea care i-a recomandat Printesei sa acorde un interviu in … Playboy , in numarul aniversar din 1966, editia Americana in care isi exprimau parerile si Jean Paul Sartre si Somerset Maugham. Un interviu in care a expus pareri pertinente despre dezvoltarea economica si sociala a Principatului si care a facut ocolul lumii, pentru ca a fost cel mai bun ambasador al strategiei de dezvoltare, asa cum fusese gindita de consilierii Printului.

Pina la intilnirea cu Nadia Lacoste, Grace Kelly comentase mai mult sau mai putin inspirat relatiile sale anterioare (printre ele – Cary Grant, Sinatra, dar si un designer divortat de doua ori, Oleg Cassini), dar post intilnire, chiar inainte de casatoria cu printul, domnisoara Grace Kelly si-a desavirsit discretia. In plus, ca prin magie ( tradusa in limba PR-ului prin “negocieri ferme”) in majoritatea articolelor post mariaj, trecutul printesei a fost uitat.

Presa americana a numit-o pe Nadia Lacoste “ the acid breathing dragon” pentru fermitatea cu care rezolva situatiile care nu puneau in lumina potrivita Casa Regala de Monaco.

***

Inainte de a fi PR-ul Casei Regale de Monaco, din 1945 timp de 8 ani, Nadia Marculescu a fost PR-ul reprezentantei studiourilor Metro Goldwyn Mayer in Paris. A renuntat la job in momentul in care s-a indragostit de seful ei, Robert Lacoste, pentru care timp de multi ani nu a avut mai mult de sentimente de amicitie. Nadia isi aminteste ca relatia lor a crescut de la prietenie la iubire intr-un mod organic, natural pentru ca isi petreceau foarte mult timp impreuna in birourile de la Paris.

Nadia Marculescu lucrase insa inainte de mutarea pariziana, la New York la aceleasi studiouri. Mai intii ca secretara care face programari pentru make-up vedetelor. Printre ele Greta Garbo si Grace Kelly, vedetele MGM ale epocii, pentru ca mai apoi – cind i-au fost descoperite abilitatile la limbi straine (stia franceza, engleza, spaniola si germana) sa treaca la departamentul in care citea scenariile si facea un rezumat al lor, pentru sefii studiourilor.

Absolvise Stiintele Politice la cel mai prestigios colegiu de fete din America, Wellesley, acelasi colegiu pe care l-au urmat si Madeleine Albright si Hilary Clinton, si incercase sa obtina un job ca reporter la Newsweek sau Time unde fusese refuzata politicos pentru ca, in epoca, femeile nu ajungeau reporter, cel mult documentarist sau secretara.

Cind in 1945, Hollywood-ul a intrat in greva generala si Nadia Marculescu n-a mai putut munci la MGM, nu s-a sfiit sa se duca sa culeaga struguri de pe o plantatie californiana, doar ca sa ramina independenta financiar.
Vedea dintr-o Romanie incercata de saracie si stia ca munca si inteligenta sunt singurele lucruri pe care se poate baza ca sa reuseasca.

***

In decembrie 1940, familia Marculescu , impreuna cu fiica lor Nadia, a plecat din Romania pentru ca tatal Nadiei – care era directorul financiar pentru Europa al companiei americane Standard Oil – urma sa fie relocat in America de sud din cauza razboiului. Au ajuns la Paris cu ultimul tren care a plecat din Romania, apoi a inceput razboiul si urmatoarea plecare, spre New York, s-a facut abia in aprilie. Au ajuns in America dupa 3 luni si jumatate, iar distanta a fost parcursa cind cu trenul, cind cu vaporul, familia folosindu-se de prieteniile pe care le avea, uneori nestiind care va fi destinatia viitoare.

In Bucuresti, familia Marculescu locuia pe Bulevardul Regia Maria, linga Facultatea de Drept, iar adolescenta Nadia – care era in grija bunicilor – avea preocupari diferite de cele ale fetelor din generatia ei. Ii placea teatru si voia sa se faca regizoare; nu se considera nici frumoasa, nici talentata, asa ca excludea posibilitatea de a se face actrita.

Primise un aparat de fotografiat si voia sa documenteze munca actorilor si folosindu-se de mici contacte si prietenii, a ajuns sa-l cunoasca pe George Vraca si a intrat la repetitiile actorilor. Prin George Vraca l-a cunoscut si pe Mihail Sebastian, care la vremea respectiva tocmai avusese premiera cu Accidentul, si au legat o strinsa prietenie. Ea l-a iubit ca o adolescenta, el a pastrat o distanta rezervata dar a incurajat-o mereu sa-si urmeze instinctul si sa-si indeplineasca visele. Sa invete mult ca sa devina jurnalista si sa publice despre lume asa cum o vedea ea.

Nadia Marculescu avea 16 ani cind a publicat un prim articol intr-unul dintre ziarele vremii si-a mers, conform uzantelor de politete, cu bunica la redactie cind cei de acolo au vrut sa o cunoasca.

*

Nadia Lacoste traieste discret in apartamentul ei din Paris, foarte aproape de Arcul de Triumf si continua sa pastreze scrisorile care au insemnat corespondenta cu Mihail Sebastian, tot asa cum continua sa vorbeasca o limba romana perfecta.

Imediat dupa Revolutie, pe cind inca mai era reprezentanta oficiala a Principatului de Monaco, a vizitat Romania ca sa –si implineasca o dorinta: sa ingrijeasca mormintul lui Mihail Sebastian.
Mormintul, care se afla in Cimitirului Evreiesc Filantropia, are linga cruce, o trufa de liliac pe care Nadia Lacoste a plantat-o in acea vizita.

Fiul doamnei Nadia Lacoste, Thiery Lacoste, este avocatul Casei Regale de Monaco si un consilier important al printului Albert de Monaco.

7
15672
umarcel mai mic sarut pomenit vreodata :)
carti simpa
11 years ago

cel mai mic sarut pomenit vreodata :)

“Prima oare cind m-a sarutat un baiat, am ramas invizibila 3 minute inainte de a reaparea. Se intimpla in curtea scolii, sub un platan, iar baiatul care tocmai ma sarutase inchizind ochii se tot invirtea in jurul arborelui sa ma gaseasca.

De fiecare data cind buzele noastre se atingeau, chiar foarte usor, eu dispaream. Am incercat cu un baiat, sub un alt platan. La fel. Pe masura ce am crescut, fenomenul s-a accentuat.

Apoi m-am indragostit. Cu cit iubeam, cu atit dispaream mai mult. Pina cind m-am pomenit indragostita nebuneste si invizibila incontinuu.

La inceput, lui i-a placut acest mister. Trebuie sa fi crezut ca aceasta latura imperceptibila facea parte din farmecul meu. Dar, vazindu-ma disparind pentru prea mult timp, s-a saturat. Simteam ca trebuia sa reapar ca sa nu-l pierd. Am reusit pina la urma, dar prea tirziu.

Timpul trecuse. Ma cam uitase. Dupa toate eforturile, nu mai aveam acelasi efect asupra lui. Cred ca asta m-a marcat cel mai tare. Sa reapar dupa ce m-am luptat atit si sa am impresia ca n-am existat niciodata.

In cele din urma am trecut la altceva, dar, cum ma indragosteam, povestea se repeta: dispaream. Nimeni nu avea timp sa ma iubeasca cu adevarat.

Se intimpla chiar ca barbatul sa ma uite inainte de a ma parasi sau sa uite sa ma paraseasca. Singura data cind am reusit sa nu dispar prea mult a fost cu un barbat care nu ma prea impresiona.

Am incercat sa-l conving ca-l iubeam, apoi am plecat in fata evidentei: a nu iubi prea mult era cheia pentru a nu disparea prea mult si pentru a nu suferi prea tare.

(…)

Cred  ca, din cauza ca m-am aprins si m-am stins atit de tare, corpul meu nu mai suporta dragostea. Daca m-as intoarce la asa ceva, plaminii mei s-ar incinge ca un bec.

Si-apoi, stiti, m-am obisnuit sa traiesc asa. Incerc sa profit de invizibilitatea mea. Exista si avantaje. Pot face obiectele sa se miste fara sa fiu vazuta. Ma specializez in case bintuite si in spectacole de iluzionism.

Mi se intimpla sa fac si pe supereroul. Chiar si un zdrahon inarmat este in mare dezavantaj fata de cineva invizibil.

Dar mai ales, mi-e teama de fericire acum. Cunosc raul pe care-l pot face. Ideea ca dezamagesc ma impiedica sa traiesc spontan o poveste. Cred ca nu sunt nascuta sa traiesc lucruri de durata, cu exceptia invizibilitatii.

ma multumesc sa gust citeva delicatese din cind in cind. insa respect dozele de iubire homeopatice pe care mi le-am stabilit.”

***

monologul fetei invizibile din cartea “cel mai mic sarut pomenit vreodata” de mathias malzieu (domnul cu mecanica inimii), sau o demonstratie impecabila despre puterea cuvintelor simple asezate cu tilc care dau super intelesuri dincolo de basm.

cartea tocmai a iesit la editura nemira si o puteti gasi in librarii.

eu imi doresc f f f tare sa-l cunosc pe domnul mathias malzieu.

 

0
2546
Dresden, Tote nach BombenangriffTRUE STORY: omul din tren care a inviat din morti.
reportaj & story
11 years ago

TRUE STORY: omul din tren care a inviat din morti.

L-am intilnit in tren. Era la clasa I si eu cautam o priza ca sa-mi incarc computerul sa pot lucra mai departe. Linga el erau singurele scaune libere, de fapt era singurul care, din tot compartimentul lung, n-avea vecini, asa ca am cerut voie sa ma asez.

Pe masa mica de linga fereastra trenului erau doua carti – una cu coperte negre cu roshu,  cu hirtia ingalbenita de vreme si cu litere kirilice, de format A5. Alta cit o patrime din prima si mult mult mai groasa: clasicul dictionar de buzunar englez roman.

Arata ca o versiune mai slaba a domnului Ion Ratiu in ultimii sai ani de viata. Si banuiam ca are undeva peste 80 de ani.

“Calculatorul face rau la sanatate, ca nu mai faceti sport”, a zis si mi s-a parut ca si vocea, accentul, modul in care pune pauzele intre cuvinte seamana cu felul in care vorbea dl Ratiu.

Am inchis calculatorul politicoasa, oricum asteptam sa se mai incarce si l-am intrebat ce citeste in limba rusa.

“E un ghid de conversatie rus englez, e a treia oara cind m-am apucat sa invat engleza. Mi-e mai usor prin rusa pentru ca stiu limba mai bine.”

S-a dovedit ca stia rusa, poloneza, slovaca,  sirba, italiana, germana si invata engleza. Franceza i se paruse cea mai grea si n-o mai vorbea demult. Fusese traducator din germana si rusa, condusese un department pentru traduceri tehnice la o companie din Ploiesti care se ocupa cu exportul de petrol . Pentru o vreme predase si la facultate, la inginerie, pentru ca asta era meseria lui de baza.

Desi avea casa si la Ploiesti, se mutase la Cluj unde putea avea o viata sociala mai activa. Se plimba cu bicicleta in fiecare zi, facea cursuri la Clubul Pensionarilor (“sunt mai mult doamne acolo”, zimbise cu autoironie); invatase sa lucreze cu computerul si, acum, o lua inca o data de la capat cu engleza, ca sa o invete ca uitase mult din ea.

“Ati prins Razboaiele?’, l-am intrebat incercind sa-i intuiesc virsta.

“Da”.

A facut o pauza lunga, prima pauza lunga de cind ma asezasem linga el, altfel parea foarte vorbaret, si s-a uitat in stinga. Isi aducea aminte de ceva.

“Care e cea mai socanta amintire pe care o aveti din razboi?”

***

“Eram in Dresda la bombardamentul din februarie 1945. S-a zis ca au murit atunci 20.000 de oameni, dar au fost mult mai multi. Locuiam cu mama, tata, fratele meu mai mare, o surioara de doua luni si o alta familie de imigranti din Silezia. La 10 seara au interrupt stirile si s-a anuntat bombardament. Am luat rucsacul pe care-l tineam pregatit pentru situatiile astea si am coborit la subsol. A durat 24 de minute. Mai tirziu am aflat ca au fost 244 de avioane engleze care au aruncat peste centrul orasului peste 650.000 de bombe. peste doua ore a fost un nou bombardament si-a trebuit sa iesim ca se prabusea casa peste noi. Eu cu tata, mama si surioara am fugit catre un adapost, fratele meu mai mare catre un parc. Era aglomerat si fum si nu mai puteam respira in adapost , am iesit si pe drum am lesinat. Am cazut impreuna cu cei care erau raniti.

M-am trezit intr –o gramada de oameni. Nu intelegeam la inceput unde sunt. Era o doamna cu parul lung deasupra mea si ii ridicam capul de pe mine, tragind-o de par si-i ziceam “dati-va jos ca nu pot sa respir”, iar ei ii cadea capul la loc peste mine. Avea singe la gura si-am stiut ca e moarta.

Apoi am vazut soldatii care carau morti si-i puneau unii peste altii si-am inteles ca sunt intr-o groapa comuna printre cadavre. M-am speriat foarte tare, am strigat si niste soldati m-au scos si m-au lasat pe margine.

Nu mai puteam sa-mi misc picioarele. Am mers de-a busilea. Peste citeva zile au venit medicii sa faca evaluarile ranitilor. Se uitau la oameni si ziceau “el nu mai rezista”, “lui taiati-i mina, nu se mai recupereaza”. Mie mi-au zis ca imi vor taia picioarele, dar mama s-a opus. Tata murise in bombardament, la fel si surioara noastra. Mama le-a zis medicilor ca  o sa ma maseze ea citeva saptamini si poate ma fac bine.

Dupa trei saptamini de masaje puteam sa merg. Problema fusese ca am stat 2 zile in groapa printre cadavre si, din cauza greutatilor de peste mine, imi fusese afectata circulatia membrelor.

De atunci am invatat sa nu ma incred in medici.”

*

“… sa nu ma incred in medici”. A fost primul moment in care a zimbit si singurul in care s-a uitat la mine din momentul in care incepuse povestea.

Apoi in gluma mi-a povestit cum medicii l-au pus sa se opereze la prostata in urma cu citiva ani si ca el a ramas consecvent sa nu se increada in ce-i spun. Avea insa acasa atlase de anatomie si compendii de medicina pe care le citea in detaliu cind il durea ceva. Unele dintre carti le-a cumparat de la fiica lui din Olanda, de la un tirg de vechituri . Fiica a plecat sa lucreze la Philips, sediul central, inca inainte de revolutie si pina acum trei ani, cind a renuntat sa mai conduca, se ducea o data pe an la ea in Olanda, cu masina. Dormea in parcari si se spala in benzinarii.

L-am intrebat cum a ajuns din Dresda in Romania si de ce, daca stie atit de multe limbi straine, n-a vrut sa ramina in alta tara.

“Dupa bombardament , am ramas cu mama si fratele meu. Eu aveam 11 ani si doar fratele isi gasise de lucru, desen tehnic la o companie. Mama care era profesoara de istorie a cerut statului roman sa o primeasca si i-au dat post. Noi fuseseram emigranti de la Cernauti, unde tata era avocat, iar mama profesoara.

La liceu am ajuns la Baia Mare, unde am fost in echipa de gimnastica si-am participat la campionatele nationale. Mai am si acum carnetul de note cu insemnarile profesorilor si zice ca eram obraznic, dar cel mai bun gimnast din clasa. Eu care era sa ramin fara picioare.”

Fratele sau a ajuns profesor universitar la ASE, a decedat de citiva ani. El a facut facultate, a muncit, s-a casatorit si are o fata care e specialista in computere. De sotie a divortat in urma cu citiva ani si era in tren pentru ca se intorcea de la Baia Mare, unde ceruse autoritatilor niste acte: voia certificatul de deces al tatalui lui pentru a depune actele pentru recuperarea unei case.

“In viata ai nevoie de miscare, de activitate, astea te tin viu. Nu munca si goana dupa bani. Eu am o pensie mare, dar cheltuiesc 500 de lei lunar; eu imi fac piine, eu fac mincare, prajituri o data pe saptamina. Acum o sa cumpar fructe sa fac dulceata. Cind sunt suparat, cind ma mai prinde necazul ca singuratatea e grea, ma sui pe bicicleta, fac citiva kilometri , usor cit sa puna singele in miscare si sa nu ma doara inima. Creierul se oxigeneaza, organismul se invioreaza si… uite asa (arata cu mina ca si cum ar sterge ceva)… dispare orice gind de suparare.”

*

Il cheama Olch Lemnij si, daca nu am gresit calculele si-am tinut bine minte cifrele pe care le-a mentionat, anul asta implineste 80 de ani. S-ar putea sa-l vedeti cu bicicleta prin Cluj. Sau pe la conferintele din oras. Sau la clubul pensionarilor din cluj, luptindu-se cu limba engleza. Seamana cu unul dintre personajele lui Balzac, dar va las pe voi sa descoperiti asta in detaliu, daca-l intilniti.

 

fotografia de cover , arhiva Centro Studi La Runa, o groapa de cadavre din bombardamentul de la Dresda din 1945.

4
6080
diverse
11 years ago

Stiu ca poti sa schimbi lumea in mai bine. Ce idee de viitor ai?

Stiu ca sunteti oameni din aluatul bun, altfel n-ati avea ce sa cautati pe acest site. N-ati gasi nimic in raza voastra de interes. Stiu ca va doriti ca lumea din jurul nostru sa fie macar cu un milimetru mai buna. Am participat impreuna la multe intimplari cu scopul asta. Uneori ne-a iesit, alteori am incercat.

Mai stiu ca sunt multi oameni aici care nu si-au spus ideile pentru o lume mai buna pentru ca s-au ginddit ca nu pot fi duse la bun sfirsit; ca ei nu pot scrie un proiect care sa beneficieze de finantare pentru ca nu au o fundatie asociatie, sau … nu stiu sa completeze tabelele sofisticate cu bugete complicate.

DAR IDEEA E ACOLO.

Stiu sigur ca fiecare dintre voi are o idee care ar putea schimba putin lumea din jur si le-ar fi mai bine celor mici.

*

Philips Romania lanseaza proiectul Idei de viitor in care invita oamenii din toata tara (ba chiar si romanii de peste hotare) sa-si spuna ideile creative, inovatoare privind imbunatatirea vietii copiilor si le promite ca le va transforma in realitate.

De foarte multe ori lumea se schimba imens cu o idee simpla, care vine de la cineva care stie detaliile unei situatii, mai bine decit ar cunoaste-o cei care ar veni sa faca studii la fata locului. Si-acum e momentul ca noi sa spunem, iar oamenii de la Philips sa incerce sa le transforme in realitate.

„Idei de viitor” are trei teme principale: „Perioada de sarcina”, „Start sanatos in viata” si „Recreere prin lumina”.

Tot ce trebuie sa faceti e sa scrieti o idee (sau mai multe) care credeti ca ar putea face minuni in viata copiiilor nostri ca sa ajunga OAMENI MARI si sa o puneti pe platforma www.ideideviitor.ro.

Nu aveti nevoie de bugete, de multe lucruri de completat, spuneti ideea si va fi votata de public si poate deveni realitate. De astazi 18 iunie , mai aveti la dispozitie 7 saptamini, pana la 31 iulie sa postati idei. DE VIITOR.

*

Nu vreau sa va influentez, puteti sa propuneti orice credeti voi ca poate face lumea mai buna si ii ajuta pe oameni in limita a celor trei piloni ai concursului de idei („Perioada de sarcina”, „Start sanatos in viata” si „Recreere prin lumina”), dar vreau sa va arat ceva ce pe mine m-a impresionat foarte tare si stiu cit de mult inseamna un asemenea detaliu.

Philips a creat un sistem Ambient Light pentru spitale (au vindut deja 500 in toata lumea) in care din lumina creeaza o lume speciala pentru copiii care, de exemplu, trebuie sa treaca prin situatia de a sta nemiscati citeva minute bune la un tomograf. (si , desi vi se pare simplu, e traumatizant si de speriat chiar si pentru un adult aceasta operatiune fara de care nu se pot salva vieti)

Cind esti bolnav conteaza fiecare milimetru de confort, fiecare gram de atentie si, pentru un copil faptul ca se poate juca cu lumina si e intr-o camera in care din lumina e desenata o noua lume pe pereti, e … magie.

Si cu magia asta, care ii aduce un zimbet pe chip, vine usor usor si forta de a lupta ca sa invinga boala.

Am sa va mai arat zilele viitoare alte idei magice care pot schimba lumea cu un milimetru in mai bine si mai frumos

(personal visez la crearea unui cinematograf intr-un sat in virf de munte, unde oamenii n-au descoperit inca magia de a vedea un film pe un ecran urias, cu un sunet impecabil, alaturi de toata comunitatea. Stiu ca daca s-ar intimpla asta, dintre copiii care vor vedea acolo filme vor iesi oameni MARI care vor vrea sa ajute si sa construiasca lumi magice… ca-n filme)

Tu ce idee de viitor ai ? scrie-o aici www.ideideviitor.ro.

 

 

0
1750
teatru
11 years ago

fiecare spectacol e o poveste – FITS 2014 actorii din Viata fara cash

Vineri. 13 iunie.
Mai sunt citeva minute pina cind incepe “Pai…despre ce vorbim noi aici?”, prima reprezentatie din Festivalul International de teatru de la Sibiu in care Marcel Iures e Moromete, iar George Mihaita e Cocosila.
Spectacolul are loc in sala de sport a liceului Octavian Goga, pe teren au fost puse gradene, iar scena seamana cu spatiul de la Teatrul Act, unde a fost montata piesa.

In culise, imbracati in haine care amintesc de Grecia Antica, rochii lungi invalurite in cordoane grele, o fata si un baiat repeta un text. Desculti. Trebuie sa-i interpreteze pe Hemon si Antigona, intr-o sceneta care aduce publicitatea traditionala in spatiul teatral: promoveaza un nou program Raiffeisen, Viata fara cash.

Momentul lor are un minut, dar s-au pregatit doua zile pentru el, au fost verifcati de doi profesori si, desi e ora 18.00, ora la care ar trebui sa inceapa spectacolul, continua sa repete in timp ce isi trag de hainele care par ca le vin bine. Ca sa faca un gest, oricare, sa mai descarce din energie.

Stiu ca vor juca in fata lui Iures si a lui Mihaita si mai stiu ca vor juca in fata doamnei de la Raiffeisen care le-a oferit job-ul.

Pentru baiat, Iustinian Turcu, sunt primii bani pe care-i obtine ca actor, primul lui job platit in meseria in care vrea sa faca pasi mari. Banii ii va pune deoparte si, cu bursa pe care o ia la sfirsitul semestrului, o sa se duca acasa la Galati, unde locuieste mama lui. Tata a murit in urma cu citiva ani, iar sora lui mai mare munceste in Anglia si-l mai ajuta din cind in cind cu bani pentru micile lui distractii de student care sta in camin. Are in plan sa stea si citeva zile la Bucuresti unde e si nunta unui prieten. Acum munceste pentru darul de nunta.

Fata , Gabriela Parliteanu, si-a cistigat primii bani din teatru inca din clasa X-a, cind a inceput sa joace la Braila in Omul perna, in regia lui Radu Afrim.

Sunt amindoi in anul I la actorie la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu si, in citeva clipe, vor fi pe scena la FITS in fata a 400 de spectatori.
*

Gabriela Parliteanu a intrat prima la actorie in Sibiu dupa ce a fost respinsa la UNATC si-a cazut intr-o lunga depresie. A picat la Bucuresti pentru ca … avea spectacol la Braila si nu s-a putut face o ajustare de program de nicio parte. Si-a respectat contractul,a ratat admiterea , dar a dat la alta facultate ( Istoria Artei) si si-a vazut mai departe de viata si de piesele in care juca la Braila.

Avea experienta de scena, juca inca din clasa a X-a pe scena din orasul ei natal, acolo unde tinerii merg la teatru ca si cum ar merge la biserica, cu religiozitate in fiecare week end, dar s-a gindit ca daca o comisie a decis ca nu e sa fie actrita, e mai bine sa faca altceva ca sa nu piarda timpul. A primit insa un telefon de la seful catedrei de la Sibiu care a anuntat-o ca universitatea lor are si sesiune de toamna.

La aceasta editie a Festivalului International de Teatru de la Sibiu, impreuna cu Iustinian a urcat pe scenele principale de 4 ori, ea -pentru ca are ceva special – a mai urcat inca o data: israelienii din DecaDance au ales-o din public sa danseze cu ei pe scena.

Era printre dansatori, se misca frumos in aplauzele multimii si tot ce avea in minte era “e si Lev Dodin in sala, ce ma fac?” (regizorul rus, Lev Dodin, a fost unul dintre cei mai importanti invitati ai festivalului)
*

Viata leaga lucrurile intr-un fel cum nici nu te astepti.

Gabriela si Iustinian si-au facut botezul in Festivalul International de Teatru de la Sibiu, chiar daca ei inca nu sunt constienti de exercitiul greu pe care l-au dus la capat. (sunt singurii studenti din anul 1 care au fost pe scena in aceasta editie de Festival.) Au facut-o printr-un job oferit de Raiffeisen .

Raiffeisen , care are un program foarte coerent si bine asezat in a sustine teatrul in Ro , este partener al piesei de la Act , “Pai despre ce vorbim noi aici”, a fost unul dintre partenerii principali ai aceste editii a Festivalului International de Teatru de la Sibiu si i-a oferit o stea pe Aleea Celebritatilor lui… Lev Dodin.

Gabriela ma urmareste pe facebook de mai bine de 4 ani (dupa un articol despre teatru pe care l-a gasit undeva, nu mai stie unde), dar n-as fi intinit-o si nici n-as fi stiut nimic din povestea ei, daca Elena Baidan (responsabila pentru proiecte culturale din partea Raiffeisen) nu m-ar fi sunat intr-o zi si nu mi-ar fi zis: “sa-i cauti pe copiii care joaca in scenetele noastre, nu-i cunosc, dar cred ca e o poveste acolo”.

*
La ora 18 si 12 min, vineri 13 iunie, Gabriela si Iustinian, studenti in anul I, actorie, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, au jucat in fata lui Marcel Iures si a lui George Mihaita. La propriu. Pentru ca protagonistii piesei “Pai… despre ce vorbim noi aici” au intrat dupa ei.

In sala, in rindul 1, s-a aflat Elena Baidan de la Raiffeisen, cea care le-a oferit job-urile de care isi vor aminti multa vreme.

Ii puteti vedea mai jos pe Gabriela si Iustinian in sceneta lor despre noul program “Viata fara cash” al Raiffeisen Bank Romania.

1
4030
danscum o sirba romaneasca poate deveni street dance/contemporan
diverse
11 years ago

cum o sirba romaneasca poate deveni street dance/contemporan

mi-ar placea sa vad la FITS tineri care cred ca stiu sa danseze street dance sau orice alt stil, doar pentru ca au ritm si stiu sa faca niste tumbe; mi-ar placea sa vad la FITS tineri care se simt coregrafi pentru videoclipuri sau emisiuni tv sau show-uri de cintareti prezenti in topuri pe la radio; mi-ar placea sa-i vad la FITS la show=urile de dans pe juratii de la Romania Danseaza, mai ales pe cei doi distinsi BAieti (BA-ul e cu majuscule pentru ca asa vorbesc ei), dar si pe dansatorii lor care se simt mici dumnezei.

ca sa invete cum se face performanta si ce inseamna DANS. si cum se inoveaza in coregrafie

iata un exemplu minunat de inovatie: muzica noastra populara vazuta drept coloana sonora pentru street dance sau dans contemporan.

coregraful se numeste Barak Marshall iar show-ul gindit de el a fost prezentat aseara in FITS de compania braziliana Cisne Negro ( nu e aceeasi companie cu cea din inregistrarea de mai jos).

de la minutul 2;27 va intilniti cu o tema populara romaneasc reinterpretata in dans (in show au fost trei piese romanesti)

inca un exemplu de inovatie in coregrafie de la o trupa care se numeste SÉBASTIEN RAMIREZ & HONJI WANG si ea prezenta la FITS in acest an.

zilele viitoare va mai arat citeva exemple minunate.
poate la anul vedem dansatori si coregrafi in salile de spectacole de la FITS si in citiva ani o sa ne fie mai greu sa recunoastem sursele de inspiratie din videoclipurile de pe la tv.
cu alte cuvinte, aspirantii la coregrafie vor invata meserie.

P.S. mi-ar placea sa-i vad si in salile de spectacol la Gigi Caciuleanu, la Razvan Mazilu, Florin Fieroiu etc

pe cuvint ca dansul e mult mai frumos pe scena decit cind va inspirati din youtube.

0
2021
PAI DESPRE CE VORBIM NOI AICI DOMNULE©Sebastian Marcovici13062014 (17)FITS: unul dintre domnii mei preferati – Sebastian Marcovici
diverse
11 years ago

FITS: unul dintre domnii mei preferati – Sebastian Marcovici

Sebastian Marcovici e de multi ani fotograful oficial al Festivalului International de Teatru de la Sibiu si cred ca e unul dintre cei mai buni fotografi de spectacol pe care-i are Romania.

E foarte greu sa faci fotografie de spectacol – sa poti sa surprizi viata dintr-un spectacol. Si e si mai greu sa faci fotografie de spectacol cind te uiti pentru prima data la un show si sa faci in citeva clipe trecerea de la ce simti, la ce poti sa arati celorlalti din ce ai simtit tu, folosindu-te de fotografie.

*

De doi ani de cind lucrez pentru comunicarea online a festivalului , in fiecare zi de FITS imi incep munca analizind fotografiile lui. In functie de ce imi trimite, imi fac planurile de comunicare pentru Facebook, site-uri sau bloguri. Viata m-a invatat ca fotografiile lui (pentru ca mai sunt si alti fotografi in festival) scoreaza cel mai bine la public – iau cele mai multe share-uri, like-uri etc, asa ca – intr-un mod egoist desigur – la show-urile pe care eu le iubesc ma uit prin sala sa vad daca el va face fotografiile ca sa stiu daca o sa va conving si pe voi , cei care n-ati fost acolo, ca a fost super spectacol.

*

aseara pentru prima data de cind muncim 10 zile pe an in acelasi proiect, am stat linga el la un spectacol. (“Pai… despre ce vorbim noi aici”, despre care am scris aici🙂 ) si pentru prima data am inteles cum lucreaza.

are obiectivele intinse linga el, urmareste actiunea si anticipeaza miscarea personajelor. apoi, pentru ca e si spectator in acelasi timp si merge cu mintea si cu sufletul cu personajele, incearca sa le transmita starea.

in spectacolul de aseara Moromete (Marce Iures) era foarte suparat pe fiii lui – pe care-i considera morti pentru ca-l parasisera. am vazut cind Sebastian a facut fotografia de mai jos. s-a uitat cum domnul Iures a facut ceva pasi in spate, a ridicat aparatul vazind ca s-a  schimbat lumina pe personaj si-a declansat. s-a uitat sa vada daca e clar chipul. apoi a respirat adinc.

stia ca are un cadru bun.

stiam si eu de aseara, pentru ca am tras cu ochiul fara sa ma vada, ca o sa primesc  una dintre cele mai puternice fotografii din tot festivalul… pentru ca dl Iures se simte in poveste, dar nu e el. ACOLO e doar MOROMETE, cu tristetea lui.

si e o imagine iconica.

 

 

ce nu stiam era ca surprinsese si momentul emotionant al imbratisarii celor doi actori, cind domnul Iures avea lacrimi in ochi. fotografia care coperta acestui articol.

puteti vedea mai multe fotografii facute de Sebastian Marcovici pe pagina de facebook a festivalului sau in centrul Sibiului pentru ca e o expozitie cu fotografii realizate de el de la editiile trecute. mi-a promis ca-si face o fotografie cu mine, linga cadrul meu preferat din expozitie asa ca o sa vi-l arat si pe el curind.

 

altfel, daca aveti nevoie de fotografii de spectacol facute de cineva care simte si intelege ce se petrece pe o scena, il gasiti aici

 

0
1820
PAI DESPRE CE VORBIM NOI AICI DOMNULE©Sebastian Marcovici13062014 (8)FITS 2014: Pai… despre ce vorbim noi aici?
teatru
11 years ago

FITS 2014: Pai… despre ce vorbim noi aici?

e o secventa in piesa “Pai… despre ce vorbim noi aici” (dramatizare dupa Morometii, de Catalin Stefanescu, in regia lui Alexandru Dabija) in care Moromete ( Marcel Iures) umbla in fosta lada de zestre a fiicelor lui si scoate un sac plin cu fotografii inramate in marmura, in suporturi ovale, ca pentru morminte.

sunt multe rame (peste 20) si Moromete le imprastie nervos pe jos. vezi ca in fotografii chipurile se repeta si ca sunt 3 chipuri de femei de virste diferite si patru chipuri de barbati. Moromete aseaza cite o fotografie, rind pe rind in locuri speciale ale casei in incercarea de a reconstitui un moment care l-a marcat. Ramele cu Catrina (nevasta) si cele doua fete (ilinca si Tita) sunt asezate linga lada cu zestre. Paraschiv si Nila sunt linga pat.

Moromete si prietenul lui Cocosila (George Mihaita) incep sa-si aminteasca disputa dintre tata si fiii lui, care vor sa nu mai munceasca si sa nu le mai protejeze pe femeile casei.

Cocosila – care a ascultat de multe ori povestea – interpreteaza rolurile femeilor si ale copiilor, intr-un ping pong al memoriei. Moromete da replicile care au fost atunci, dar spune si ce n-a putut spune.

e o secventa incredibil de puternica si arata talentul actoricesc al celor doi (e minunat sa-l vezi pe domnul Mihaita jucind drama, cind toti il asociaza cu comedia): spectatorii stiu ca au doi barbati in fata, dar in mintea lor au 3 femei si 4 barbati, toti certindu-se pe viata si pe moarte pentru o bucata de pamint.

si fiecare spectator ofteaza sau zimbeste la replicile pe care le aude, e parte din poveste si realizeaza inca o data, ca istoria se repeta la nesfirsit: parintii cred ca au facut totul pentru copiii lor, copiii se razvratesc si pleaca.

*

Aseara in mod exceptional titlul piesei “Pai …despre ce vorbim noi aici?” a avut mai multe semnificatii.
sigur ca a fost vorba despre Morometii, dar fiecare dintre cei de pe scena, sau din sala, daca ar fi raspuns la intrebarea “despre ce vorbim noi aici” doar pentru sine, fara sa o faca in spatiul public, ar fi recunoscut ca a fost putin si despre parintii sau copiii lor.

la finalul piesei, Moromete redevenit Marcel Iures l-a imbratisat pe George Mihaita. si-a fost in gestul ala o asa de mare incarcatura incit spectatorii au stiut ca piesa a fost si despre dinsii – ca parinti si copii.

in plus, pentru ca viata potriveste lucrurile intr-un mod care nu e deloc intimplator. “Pai … despre ce vorbim noi aici?” este o piesa care s-a realizat (la Teatrul Act din Bucuresti) cu sprijinul Raiffeisen Bank Romania care este si partener oficial al Festivalului International de Teatru de la Sibiu. Asa ca aseara, in deschiderea piesei a fost un moment special Raiffeisen realizat de doi actori din anul 1 la Facultatea de Teatru din Sibiu – Gabriela Parliteanu si Iustinian Turcu.

Pentru Iustinian acesta a fost primul job platit ca actor din viata lui, a jucat inaintea domnilor Iures si Mihaita si… a vazut o piesa despre cum un tata isi pierde fiii, iar tatal lui a decedat in urma cu ceva ani.

uneori, pe scena, actorii (isi) spun prin vorbele altora si povestile lor.

puteti vedea “Pai… despre ce vorbim noi aici” si astazi de la ora 18.00 in Sibiu la Sala de sport a liceului Octavian Goga, dar si in Bucuresti incepind de saptamina viitoare, in programul Teatrului Act.

fotografii: Sebastian Marcovici/FITS

0
3789
decadancein spatele lui ‘ce frumos a fost’: Deca Dance
teatru
11 years ago

in spatele lui ‘ce frumos a fost’: Deca Dance

ca in fiecare an la FITS imi stresez prietenii sa vada cite un anume spectacol. cel mai des de dans.

anul acesta spectacolul care a fost la obligatoriu s-a numit Deca Dance si a fost aseara.

***

aseara am avut cel mai puternic senzatia ca nu poti sa-i spui cuiva despre un spectacol “ce frumos a fost” pentru ca el, oricit de educat ar fi, oricit de empatic ar fi, n-o sa inteleaga ce e in spatele lui “ce frumos a fost”.

mai ales atunci cind e o avalansa de emotii generate de conceptul artistic, dar si o uimire foarte mare datorata aptitudinilor tehnice ale celor de pe scena.

aseara, mi-am vazut prietenii dupa spectacol, la bere: le luceau ochii, aveau zimbete timpe pe fatza si spuneau “nu am mai vazut niciodata asa ceva”

Chinezu mi-a zis “n-am inteles nimic din poveste, dar cum au fost!!!! cit de buni erau si ce au facut pe scena, n-am mai vazut asa ceva” si mi s-a parut unul dintre cele mai frumoase exemple pentru cum arta, daca ajunge la esenta, poate sa le umple sufletele tuturor – chiar daca nu inteleg rationamentul din spate.

si e un minunat exemplu despre cum fiecare umplem spatiul dintre cuvintele “ce frumos a fost” cu alte ginduri, alte vibratii si alte semnificatii, chiar daca efectul e acelasi: suntem bucurosi, fericiti.

*

ce au facut cei de la Batsheva Dance Company aseara a fost despre perfectiune si despre “pot dincolo de orice limita”, despre “feel pleasure in pain” si-au facut-o intr-un limbaj coregrafic (gaga movement) inventat de coregraful lor genial, Ohad Naharin.

la aplauze – care au durat mai bine de 5 minute si erau in urale si fluieraturi admirative – ma gindeam cit de frumos ar fi ca oamenii astia, cu show-ul lor sa poata sa faca un turneu prin mai multe orase din romania ca sa-i bucure pe tot mai multi. si de aici n-a mai fost decit un pas sa ma gindesc cum ar fi sa fie o saptamina de dans al companiilor israeliene, la bucuresti? (stiu, divin, dar cum facem sa fie?!)

erau in sala oameni care, sunt sigura, habar nu aveau care erau referintele unor secvente din show, de unde era inspiratia pentru altele, dar n-am vazut om care sa nu coboare scarile salii si sa nu aiba un zimbet super fericit pe chip.

*

cum nu cred in exprimarea “nu pot sa exprim in cuvinte ceea ce a fost” (de asta suntem jurn alisti ca sa putem pune in cuvinte emotiile pe care le traim), as putea sa va descriu show-ul si sa va fac sa simtiti putin din el.

dar ar fi versiunea mea, cu reperele mele culturale si, mai mult ca niciodata, in show-ul asta a fost despre cum poate emotia sa ajunga la toti, indiferent de educatia lor si pregatirea lor in dans. sa ajungi la ei cu un mesaj care include muzica electronica, vivaldi si piese moderne.

stiu ca nu o sa fie acelasi impact, dar va rog tare uitati-va 3 minute la acest filmulet. nu e ca sa intelegeti ce a fost in show (n-aveti cum sa simtiti dintr-o inregistrare energia, forta, relaxarea in miscarile complicate ale incredibililor dansatori), e ca sa va doriti sa va intilniti macar o data in viata cu trupa asta de dans si cu munca coregrafului Ohad Naharin.

a fost un moment in spectacol in care dansatorii au coborit in sala, au luat 10 spectatori si au dansat cu ei pe scena. un moment despre “si tu poti face asta”, orice ar fi insemind “asta”.
spectatorii ramasi in sala aplaudau incredibil de tare, bucurosi ca unii de-ai lor ajunsesera (uimitor as spune) sa faca citeva miscari care semanau profesioniste (si asta se intimplase in 3 secunde), iar dansatorii profesionisti isi continuau sincroanele perfecte in ceva ce altfel ar fi parut haos.

si ma gindeam ca geniul lui Ohad Naharin si-a spus din nou cuvintul pentru ca inca de la inceputul spectacolului daduse cheia cu un voice over…

“ignore… ignore all… ignore all possible concepts & posibilities… ignore Beethoven…ignore all possible concepts & posibilities (…) just make it , babe. JUST MAKE IT.”

***
a fost atit de frumos incit chiar daca nu as mai vedea niciun alt spectacol bun in festival (desi stiu ca mai sunt citeva geniale) as spune ca e unul dintre cele mai bune FITS la care am fost vreodata.

***
povestile mele despre FITS 2014 va sunt oferite de Raiffeinsen Bank, unul dintre sponsorii festivalului. unul dintre sponsorii generosi care au investit si in sustinerea filmului (TIFF2014), dar si in sustinerea teatrului. colegul Cristian Manafu va arata festivalul din perspectiva lui, pe blogul sau.

2
4742
Vitasiasaptamina asiatica – sau cum sa te simti ca o gheisa
diverse
11 years ago

saptamina asiatica – sau cum sa te simti ca o gheisa

in urma cu citeva zile am facut un concurs inedit care avea ca miza tranformarea unei cititoare intr-o gheisa.

plecasem de la filmele asiatice pe care le prefer, va rugasem sa-mi spuneti filmele voastre preferate din Orient si asa am ales cistigatoarea.

acum provocarea merge mai departe: impreuna cu Sorina Vana care a trait o super experienta fiind transformata intr-o gheisa va aratam citeva trucuri despre cum puteti avea, macar pentru o dupa amiaza, Asia acasa.

 

nu stiu daca o sa va iasa acasa o transformare atit de reusita ca a Sorinei, dar stiu cum puteti face sa va simtiti gheisa.

va invitati prietenii la o cina, pregatiti super delicatese asiatice, le serviti cu gratie si le insotiti cu un film asiatic sofisticat.

daca va ginditi ca nu va ies mincarurile fix ca in Asia, problema e rezolvata: de luni 9 iunie e Saptamina Asiatica la in magazinele Lidl si lucrurile sunt facute temeinic, adica poti gasi condimente si semipreparate asiatice ca la ei acasa. Produsele Vitasia, pe care le gasesti in magazinele Lidl in Saptamana Asiatica 9-15 iunie, te ajuta sa pregatesti acasa o petrecere sau o masa asiatica autentica.

sub eticheta Vitasia se gaseste o colectie variata de produse pentru fiecare din cele 4 tari: China, Japonia, Thailanda, India si ca sa vi se faca pofta va dau si citeva exemple:  pachetele de primavara (7,99 lei), taitei thai cu sos (4,99 lei), Sushi kit (29,99 lei), dar si Lichior din flori de lotus sau fursecurile cu ravas.

 

 

 

 

0
2944
cinema florin piersicTIFF 2014- sau diferenta dintre ce iti propui si ce iese
filme simpa
11 years ago

TIFF 2014- sau diferenta dintre ce iti propui si ce iese

Cum la aceasta editie (cu nr 13) a TIFF sunt invitat special Raiffeisen in Zilele Filmului Romanesc, iar colegul meu de experienta este Cristi Manafu care e prima data in festival, mi-am facut inca de acasa planurile cum sa-i aranjez o super experienta.

Mi-am zis ca imi va fi usor sa =i prezint actori pe care ii vede pe ecrane, sa-i fac cunostinta cu regizori si producatori, ba chiar si cu tinara generatie de regizori/producatori -cei care abia acum ies de pe bancile scolii si care o sa ajunga in festivaluri peste citiva ani.

desigur, mi-era si imi este usor sa fac asta pentru ca, prin natura meseriei, ii stiu pe multi dintre ei.

aseara, in debutul ZFR , in seara scurt metrajelor romanesti, ma pregateam de ofensiva. il inconjurasem pe Manafu cu Razvan Penescu (liternet.ro, cel care e selectioner in programul 10 pentru film din cadrul TIFF si pe care lumea il stie – asemeni unui domn de la Oscar – ca fiind singurul care stie in avans cistigatorii de la Gopo pentru ca el supravegheaza softul de numaratoare), erau cu noi si Ileana Raducanu ( red sef Elle Decoration, scenarista) si Kira Hagi (pe care o sa o vedeti intr-o minune de film, Bucuresti, te iubesc si despre care eu cred ca va fi una dintre marile actrite ale Romaniei) si Edi Enache – redactorul sef al site-ului de cultura urbana Urban.ro.

la intrarea in sala cinematografului Florin Piersic cine era la doi pasi sa dea autografe???

Cristi Manafu!

si nu, nu -l recunoscuse nimeni in ipostaza lui de influencer online, organizator de evenimente. el era solicitat sa dea autografe in calitate de artist.

spectatorii credeau ca e dl Alexander Balanescu si vecinele noastre de scaun ii zimbeau lui Razvan (pe care-l credea membru in staff-ul lui) poate poate obtin un autograf.

evident, toata strategia mea de a-i prezenta actori si regizori s-a dus pe apa somesului.

am avut insa timp sa i-l prezint pe Daniel Sandu al carui film Cai putere a fost in deschiderea Zilelor Fimului Romanesc, un film foarte simpatic despre prietenie, barbatie si consecintele faptelor nefacute (sau nefacute la timpul lor)

film care e filmat de un prieten drag mie, Alex Traila care se intoarce la meseria lui de baza tot mai rar pentru ca acum e producator si lucreaza pentru mari festivaluri de film din Europa. da, Alex e domnul care s-a fotografiat cu Angelina Jolie, pentru ca diva si-a dorit asta 🙂

*
si ca sa trec la ce stiu mai bine, pentru ca vad ca tot nu imi iese partea asta de ghid TIFF, dintre scurt metrajele pe care le-am vazut aseara va recomand cu incredere Cai putere si “Trece si prin perete”, al lui Radu Jude (care e un experiment foarte frumos pentru ca tot filmul e dintr-un cadru).

restul filmelor intra la categoria din titlul ” e o diferenta intre ce iti propui si ce iese”… cu cit esti mai la inceput diferenta asta e foarte foarte foarte mare.

*
o mentiune foarte speciala despre un moment foarte emotionant de aseara: intr-unul dintre scurt metraje ( Ela, panda si madam) joaca Tatiana Iekel , o actrita minunata, acum pensionara. Doamna Iekel este mama lui Florin Piersic jr si a fost casatorita cu Florin Piersic. sa o vezi cum primeste aplauzele super pline si calde ale publicului intr-o sala care poarta numele fostului sau sot, a fost un moment cu adevarat memorabil.

1
2250
Google_Glass_Explorer_Editionam testat google glass
diverse
11 years ago

am testat google glass

zilele trecut am detinut acasa o pereche de google glass – acest prim pas in lupta tehnologiei de a fi cit mai aproape de creierul uman.

mi-a fost frica de ei. m-am uitat citeva ore bune la cutia de pe birou, in timp ce scriam alte lucruri si m-am gindit tot timpul la ce mi-a povestit Mihai Pohontu (vicepresedinte Disney Interactive) despre tendinta tehnologiei viitorului de a livra informatia direct in cortex ca sa nu mai existe alte “discutii”.

asa ca iata-ma citind multe articole de pe net despre google glass.

pentru cine nu stie, google glass e un motor de cautare la purtator. se conecteaza la smartphone si, pe ecranul mic pe care-l ai deasupra ochiului drept, iti apar informatiile pe care le soliciti cu comanda vocala.

cum suntem inca in faza de prototip, comanda vocala e doar in engleza, asa ca motorasul de cautare mai face si surprize la intilnirea cu un accent care nu e nici foarte american, nici foarte british.

primul lucru pe care l-am cautat a fost Minority Report. mi s-a parut amuzant ca primul trailer pe care sa-l vad pe ecranul mic al ochelarilor destepti sa fie al unuia dintre filmele care a vorbit cel mai mult despre tehnologia viitorului. astazi, la 12 ani de la premiera filmului, multe dintre gadgeturile care atunci parea SF sunt active si testate deja de public.

urmatorul lucru pe care l-am intrebat a fost despre filmul Her. nu prea ne-am inteles aici, i-a luat ceva timp si mi-a dat tot felul de alte traznai pina cind a inteles ca eu cu filmul aveam treaba.

inspirata de film am rostit “what is love?”. sigur ca nu avea o HER sau un HIM care sa raspunda, pentru ca tot ceea ce face e sa te duca pe google si sa arate raspunsurile pe care le-ai obtine si daca ai testa in google bar literele care formeaza cuvintele respective, dar….

dupa ce s-a gindit putin a scris (si apoi a zis, ca i-am dat eu optiunea sa citeasca ce a gasit) ca…

Love is a force of nature. However much we may want to, we can not command, demand, or disappear love, any more than we can command the moon and the stars and the wind and the rain to come and go according to our whims. We may have some limited ability to change the weather, but we do so at the risk of upsetting an ecological balance we don’t fully understand. Similarly, we can stage a seduction or mount a courtship, but the result is more likely to be infatuation, or two illusions dancing together, than love.

era din Psychology Today.

dintre toate celelalte lucruri pe care le-am solicitat cea mai amuzanta a fost “ceausescu”, oricum as fi citit, oricum as fi intonat tot ce-mi trimitea era Chelsea School. departe total de ideea de comunism, dictator si orice imi mai imaginam eu ar fi putut sa livreze un motor de cautare.

*
experienta in sine m-a facut insa sa-mi pun citeva intrebari despre viitorul procesarii si utilizarii informatiei.

sigur ca google glass in forma actuala e doar un pas in evolutia tehnologiei in directia informatiilor care sunt proiectate pe retina. probabil ca in 10 ani, in 20 ani vom fi cablati direct la un server si vom face diferite lucruri.

si ni se va parea ca e funny. normal. ca ne ajuta in ceea ce avem de facut.

ceea ce se va schimba insa cu siguranta tine de cum vor folosi copiii viitorului informatia. pentru ca daca ei o vor avea extrem de aproape, la o activare vocala afisata pe o lentila de contact, lectiile si examenele scolare nu se vor mai baza pe memorare.

provocarea cea mare pentru copiii/adultii viitorului va fi cum sa sintetiteze cantitatea mare de informatii, cum sa compileze pentru propriile nevoi informatiile la care au acces.

iar pentru asta inseamna un alt sistem de invatare, o alta forma in care va fi scoala, o alta forma in care se va face educatia. de oricare fel ar fi ea.

*
cu google glass mi se pare ca se scrie o prima propozitie din istorie. cam cum a fost cind s-a creat videoplayer-ul.
sigur ca foarte curind vor aparea multe gadgeturi care vor face lucruri si mai performante si ca ochelarii (sau continuarea lor in lumea SF) vor incepe sa fie la preturi accesibile, dar nu v-ar placea sa stiti ca ati putut testa inca de la inceput ceva ce a schimbat lumea?

Puteti face asta in magazinele QuickMobile din București, Cluj, Timișoara, Iași, Baia Mare. Toate sunt situate in mall-uri si puteti testa ochelarii gratuit. Sigur, nu ii puteti lua acasa – ca mine – decit daca ii platiti, dar senzatia si experienta in sine poate fi traita la maximum si in 10-15 min.

0
1715
yves-saint-laurent-afisYves Saint Laurent – filmul
diverse
11 years ago

Yves Saint Laurent – filmul

aseara, la TIFF 2014, am vazut filmul care romanteaza viata celui care a fost Yves Saint Laurent.

sper ca filmul sa ajunga si in cinematografe in afara festivalului pentru ca ar putea fi o lectie frumoasa, neconventionala, intru rafinarea culturii vizuale a celor care se ocupa cu moda la noi.

habar n-am cit din film e real si cit nu, dar ca imagine arata impecabil si, dincolo de rochite-bluzite-fustite, filmul vinde o poveste emotionanta despre cum geniile au nevoie de niste muritori de rind pe umerii carora sa plinga (sau sa-i sarute), dar care sa fie temelia pe care sa-si construiasca imperiile.

e o poveste despre presiunea din industria modei (sau a industriilor creative), despre cum dupa ce ai vrut sa te dezvolti global incepi sa-ti dai seama ca pietrele pe care ti le-ai asezat pe umeri incep sa te striveasca.

si o poveste despre cei care sunt alaturi, sau in spatele, mecanismului care inseamna un designer de top.

*
recunosc ca nu m-a impresionat povestea de dragoste din film, desi are doza ei frumoasa de erotism; mi s-a parut ca e un film scris din perspectiva iubitului care a acumulat ceva frustrari ca a stat prea mult timp in umbra creativului, creatorului.

*
cautati filmul, e frumos sa vezi ca hainele croite bine, cu un concept rafinat si cu o volumetrie bine gindita, stau “in picioare” si la 40 de ani distanta de la prima aparitie pe un podium.

am mai scris despre acest film la inceputul anului cind aratam nemultumirea francezilor pentru cum a fost prezentat designerul in acest film, acum as vrea sa mai adaug ceva.

anul asta avem citeva filme biografie mass market – Yves Saint Laurent e unul, altul e cel despre printesa Grace de Monaco, poate va veni in curind vremea sa facem si noi un film despre viata uneia dintre vedetele noastre nemuritoare.
despre Maria Tanase, de exemplu (pentru ca tot am vazut aseara, inainte de acest film, un minunat spectacol al lui Alexander Balanescu cu piese inspirate de hiturile Mariei Tanase)

1
1837
alexander balanescuAlexander Balanescu, cindva cind m-a facut sa pling. si continua sa ma impresioneze.
muzici simpa
11 years ago

Alexander Balanescu, cindva cind m-a facut sa pling. si continua sa ma impresioneze.

aseara, la TIFF 2014, l-am vazut pe dl Alexander Balanescu in spectacolul Maria T, reinterpretari dupa Maria Tanase, un show cu muzica pop, jazz, rock, simfonic, popular. toate astea si niciuna dintre ele. un sunet special care parea ca venea din viitor.

aici un mic exemplu, dupa Bun e vinul ghiurghiuliu.

spectacolul e foarte emotionant si e genul acela de intimplare care te face sa constientizezi inca o data ca in cultura noastra sunt valori care, daca ar fi transmise corect peste hotare, ne-ar ajuta sa fim vazuti mai frumos in lume.

si te face sa le multumesti oamenilor care au studiat afara, s-au afirmat afara si-au gasit resurse sa se intoarca in tara si la radacinile lor, ca sa le promoveze mai departe. adica sa le multumesti oamenilor ca Alexander Balanescu.

pentru mine, domnul Balanescu, pe care am avut onoarea si placerea sa-l intervievez de citeva ori, e cel pe care l-am descris intr-o fila de jurnal acum citiva ani, pentru Jurnalul National. asa il vad si asa va ramine mereu in mintea mea.

*

fila de jurnal am scris-o dupa prima noastra intilnire. imi amintesc ca nu se simtea confortabil cu ce il intrebam, ca-mi raspundea standard si se uita la mine gen “cine e si fata asta care intreaba lucrurile astea despre mine?!”

dupa ce am publicat textul a rugat-o pe Ada Milea (pe care am cunoscut-o tot atunci) sa-mi spuna ca e una dintre cele mai frumoase descrieri si mai apropiate de personalitatea lui pe care i le-a facut vreun jurnalist vreodata. si ca l-a emotionat foarte tare. ce nu stiau niciunul dintre ei la vremea respectiva e ca  filmul cu care faceam asocierea era filmul meu preferat din toate timpurile. (e de altfel si singurul meu text scris dintr-una fara nici cel mai mic edit, din toata activitatea mea jurnalistica;  imi amintesc ca m-am asezat in parc, pe iarba linga un copac si l-am scris dintr-una, cursiv ca si cum mi l-ar fi dictat cineva)

la vremea cind am primit complimentele pentru text mi s-a parut pentru o clipa ca am platit putin, foarte foarte putin din bucuria si emotia pe care mi-o provocase spectacolul despre care scriam atunci, spectacol la care am plins de la primul acord de vioara. fara nicio explicatie. pur si simplu, muzica imi ajungea pe dinauntru direct in suflet.

cam asa a fost si aseara, cu Maria T, muzica era mingiiere.

de la textul de mai jos si pina acum stiu insa ca n-am platit nici cit o miime de secunda din bucuria aia, dar mai lucrez la asta.

***

(textul din Jurnalul National)

JURNAL DE CINEFIL

El e elegant, rafinat si cu o structura clasica. Ea e nonconformista, brutal de sincera si timida.
El studiaza muzica de la 6 ani, cate 3-4 ore pe zi, ea se descurca cu cateva acorduri la chitara, invatate de la o colega de scoala cu care rezolva probleme la matematica.
El si-a dorit dintotdeauna sa poata sa se exprime ca actor, ea a terminat actorie.
El a cantat cu Michael Nyman (domnul care, printre altele, a scris coloana sonora de la “The Piano”), cu Pet Shop Boys si Kate Bush, dar si cu muzicieni recunoscuti in linia clasica.
Ea a revolutionat Romania cu o muzica atat de atipica incat pare abrupta/ in colturi, o muzica in care versurile si interpretarea vocala sunt esentiale. A ajuns cu ea pana la Cirque du soleil, dar s-a intors acasa pentru ca aici se simtea mai bine.

Pe el nu-l stiu tinerii din Romania, desi e genial si canta un amestec de stiluri care iti taie respiratia. Cei mai multi se gandesc ca daca langa numele lui e trecut si cuvantul Quartet, asta inseamna muzica clasica, destul de greu de digerat. O prejudecata idioata, de care ma fac si eu vinovata.

Pe ea o stie generatia care merge la piesele de teatru din cluburi, generatia pentru care emotiile de pe scena nu trebuie sa fie rostite doar prin cuvintele lui Cehov sau ale lui Shakespeare.
El uraste singuratatea si crede ca e cel mai groaznic lucru care se poate intampla in viata cuiva, dar care “este inevitabila intr-un fel”.

Ea crede ca ne nastem singuri si ca murim singuri, iar nesinguratatea e o iluzie in absenta iubirii. “Singurul lucru care ar face posibila anularea singuratatii e iubirea, dar iubirea nu in sensul impreunarii, ci IUBIREA de care spunea Gellu Naum ca e asa de rara. Si tot el spunea ca sunt unii oameni despre care nici nu stim ca exista, dar ei mentin dragostea pe lume.”

Daca te uiti de la distanta, spui ca-i despart multe lucruri: de la niste ani cat o generatie noua pana la culturi si valori diferite. Daca te apropii de ei, iti dai seama ca ii uneste inteligenta iesita din comun, bunul simt, geniul artistic si singuratatea.

A lor si a lui Gellu Naum. Iar daca ai fost spectator la “Insula”, si singuratatea ta.

Spectacolul “Insula” de Ada Milea si Alexander Balanescu e de departe cel mai emotionant lucru pe care l-am vazut, trait, simtit in ultimii ani. Si cand spun ani, ma gandesc la o perioada lunga de timp. E poate echivalentul singuratatii si iluziei independentei pe care incerca in urma cu ceva vreme sa o transpuna pe ecran Krzysztof Kieslovski cu “Bleu”, filmul cu Juliette Binoche in rolul unei femei care, pentru ca isi pierde familia intr-un accident de masina, crede ca e mai bine sa abandoneze lumea, ca sa traiasca fara sa se lege de oameni si de lucruri.

Cu “Insula” simti la fel. Gellu Naum iti spune prin Milea si Balanescu ca in jurul tau e “multa lume, dar putini oameni” si te face sa te uiti la “multimea de singuri”.

Si la fel ca in filmul cu Binoche, la sfarsit stii sigur ca singuratatea – naufragiul pe o insula, fie ea si imaginara – nu e o solutie. Pentru ca emotiile sunt mai puternice si mai frumoase daca sunt impartite, cu iubire, cu cei din jur.

 

2
2718
clody-bertola-695720lo femeie magica: Clody Berthola
teatru
11 years ago

o femeie magica: Clody Berthola

azi am vorbit mult despre doamna Clody Bertola, o actrita cu un magnetism incredibil. plecasem cu discutia de la o intimplare pe care descrie in cartea biografia, la vie en roze: cum de fiecare An Nou reusea sa-i aduca la aceeasi masa pe toti cei 3 soti ai ei.

redau mai jos fragmente dintr-un text pe care l-am scris cu multi multi ani in urma pentru Jurnalul National, in speranta ca o sa va placa sa descoperiti o femeie magica.

**

Cei trei bărbaţi cu care s-a căsătorit de-a lungul timpului au avut puterea să-i rămână alături dincolo de orice convenienţă socială. Ba mai mult, timp de 10 ani, a petrecut Anul Nou alături de toţi trei. “Suntem la un loc, trei bărbaţi stând alături de femeia pe care o iubim profund. Este ceva sublim în această imagine, un bărbat de 80 de ani, altul de 60, al treilea de 50 şi o femeie a cărei vârstă nu are importanţă. De câte ori mă gândesc la aceasta, am un sentiment de linişte şi de stabilitate,” spunea într-un interviu, în 1986, soţul numărul trei.

Viaţa ei a fost ca un film: soţul numărul unu, pictorul Ştefan Constantinescu, a fost cu 15 ani mai mare, soţul numărul doi, regizorul Liviu Ciulei era cu 10 ani mai mic, iar soţul numărul trei, regizorul Lucian Pintilie, cu 20 de ani mai tânăr.

“Pe scenă vocea ei suna ca sfâşierea înceată a unei bucăţi de mătase veche”, aşa o descrie soţul numărul doi. “Forţa ei de seducţie, neatinsă de timp, era extinsă asupra tuturor generaţiilor neverosimil, aproape scandalos, de la adolescent la bătrân”, spune despre ea soţul numărul trei.
“E ca o cruce pe care o porţi pe piept” o descrie Cioran, iar Radu Beligan recunoaşte: “Toată generaţia mea a fost îndrăgostită de ea”.

Povestea ei magică (nu există dovadă mai puternică a personalităţii ei extraordinare ca dragostea acestor artişti minunaţi) e publicată într-o carte care se numeşte “La vie en rose“. Nu mai aveţi şanse să găsiţi cartea (a apărut în 1997 şi stocul e epuizat) şi nimeni nu se gândeşte să-i ecranizeze uluitoarea viaţă, aşa că vă transcriu aici gândurile ei preţioase. Fără alte comentarii.

Despre Lucian Pintilie: Eu şi Lucian am fost posedaţi de arta noastră. Am sacrificat tot pentru teatru: prieteni, bucuria unui copil, plăcerile unei vieţi obişnuite. Nu regret. Omul trebuie să trăiască ce simte.

Clipe de fericire mută: când ne plimbam sau când stăteam în pat, întinşi unul lângă altul, ţinându-ne de mână, fiecare cu gândurile lui.

În infernul în care trăiesc acum, când nu mai văd aproape deloc şi nevralgia de trigemen de la cap mă desparte de lume, el e singura mea salvare. Suntem amândoi foarte încercaţi. I-am spus într-o zi: noi suntem pedepsiţi pentru că ne-am iubit. La un moment dat ar fi trebuit să ne despărţim, din cauza diferenţei mari de vârstă. Ştiam că legătura nu e normală dar continua să ne unească un dor de neînvins. Mi-a spus că are nevoie în continuare de mine: “tu nu trebuie să faci nimic, tu trebuie doar să exişti.”

Iubirea este o boală. Multă suferinţă – deşi sunt şi clipe de fericire -, pentru că eşti obsedată de cel care te-ai îndrăgostit, îl ai in tine, te întrebi mereu ce face, de ce nu vine…

A fost un sentiment pe care nu l-am căutat. El a venit şi eu l-am trăit foarte adevărat şi profund. Consider că a cunoaşte dragostea e o fericire în viaţă. Chiar dacă de cele mai multe ori această stare aleasă este însoţită şi de multă suferinţă.”

Bucuria reuşitei îmi provoca tristeţe. Nu ştiu de ce. Mă apuca o oboseală sufletească. Nu zburdam de veselie, mă cuprindea o stare de melancolie. Liviu Ciulei mi-a spus o dată: Tutu, tu nu ştii să te bucuri.

Poate că actoria e o artă – cum a spus Andrei Şerban – mereu pe nisipuri mişcătoare. Moare şi se naşte în fiecare seară.

Diferenţa dintre actorul mare şi cel mic nu e la nivelul talentului, ci la nivelul miracolului.

Mă înspăimântă perisabilitatea profesiunii noaste. Sunt actori care au şansa ca numele lor să fie legat de o legendă sau de o anecdotă, şi alţii care nu au decât o singură sursă de supravieţuire, arta lor desăvârşită.

1
6888
grace2gratia discretiei – sau ce ar trebui sa invete tinerele de la Grace Kelly
carti simpadiverse
11 years ago

gratia discretiei – sau ce ar trebui sa invete tinerele de la Grace Kelly

intr-o vreme in care mai mult ca niciodata tinerele doamne si domnisoare se viseaza printese (copiaza look-ul printeselor lui Disney), reinterpreteaza manelistic mitul Cenusaresei (in alergare dupa o celebritate care aduce,  in locul condurului de clestar , o masina 4×4) si spera sa conduca mici (sau mai mari) regate, e bine sa mai si citim.

si sa ne uitam putin dincolo de cuvinte.

tocmai a fost lansata in romania, biografia lui Grace de Monaco scrisa de Jean des Cars, o biografie mai putin romantata decit filmul pe care urmeaza sa-l vedem pe ecrane in mai putin de doua saptamini (13 iunie).

mi-ar placea ca doamnele si domnisoarele care vor citi aceasta carte sa treaca putin de povestea cu printesa si sa se uite la disciplina, rigoare, educatie si … discretie.

Grace n-a avut deloc o viata usoara cu (nu chiar atit de)distinsul ei print, dar niciodata n-a incalcat niste reguli de discretie, diplomatie si bun simt. iata citeva dintre ele cum apar descrise de Jean des Cars.

*

Tinara americanca a avut o viata inainte de monaco. Cu barbati, cu pasiuni, cu povesti romantate… Intilniri iubiri despartiri. Pe care insa nu le-a comentat niciodata.

Distanta? categoric nu, ci de o politete desavirsita, atenta la ceilalti, curioasa sa cunoasca oameni noi si priceputa la a-i face sa se simta in largul lor.

Glaciala? Evident ca nu. Dar respecta convenientele, veghea asupra a aceea ceea ce se cuvine si ce nu. Viata ei personala raminea un mister; reusise sa si-o protejeze printr-o disciplina de fier, iar acest desavirsit control de sine trecea drept raceala.

Mi-a acordat diverse interviuri pentru Paris Match (…) Am scris intotdeauna ce am vrut eu despre ea, fara control si fara cenzura. Niciodata nu a dat dovada de nici cea mai mica reticenta, nu a formulat nicio remarca, poate doar un cuvint amabil despre text. Altfel stateau lucrurile cu fotografiile, caci ea stia foarte bine pe care trebuie sa le aleaga si pe care trebuie, eventual sa le elimine, caci isi cunostea perfect cele mai avantajoase unghiuri si fotogenia. In cazul in care un instantaneu facut fara voia ei nu ii convenea, nu statea la discutii, acesta era imediat distrus.

***

si o lectie de la domnul Hitchcock despre “sexul indirect” pe care-l simtea la Grace Kelly.

“Cind abordez probleme legate de sex pe ecran, nu uit nicio clipa ca si acolo, suspansul coordoneaza totul. Daca sexul e prea zgomotos si prea evident, nu mai exista suspans. Asadar, cine imi dicteaza alegerea actritelor blonde si sofisticate? Noi cautam femei din zona mondena, adevarate doamne capabile sa se transforme in curve in dormitor. Biata Marilyn Monroe avea sexul afisat la vedere pe tot chipul, la fel ca si Brigitte Bardot, ceea ce nu e tocmai elegant.”

***

desigur sunt niste lectii din alte vremuri, pentru un alt public. dar sunt lectii despre bun gust si discretie, valori care se masoara cu aceeasi “oca” de sute de ani.

*

Cartea Grace de Monaco a aparut la Editura Corint.

Am mai scris despre Grace de Monaco si cartea eveniment Remembering  Grace – cu fotografii de arhiva publicate de revista Life, aici.

 

 

0
4080