sumo book e denumirea pentru o serie de albume uriase pe care editura Taschen le publica cu unii dintre cei mai mari fotografi ai lumii.
fiecare fotografie ar putea fi oricind transformata intr-un tablou – la propriu – pentru ca dimensiunile printului sunt uriase.
annie leibovitz a fost invitata recent sa-si stringa o parte din portrete intr-un sumo book; sunt 10.000 de exemplare pe piata, toate sunt semnate de doamna leibotvitz, cu numar de identificare
iata citeva cadre
sunt momente cind noi, femeile, vrem sa ne amintim ca nu e nevoie nici de un trup mega voluptuos, nici de tocuri sau haine super scumpe si sofisticate ca sa fim/ ne simtim/ ne vada ceilalti frumoase
pentru aceste momente exista Audrey Hepburn
dupa mine unul dintre cele mai simpatice lucruri pe care le poti face e sa multumesti cuiva care ti-a adus o bucurie; dar sa-i multumesti anonim sau din multime.
eu scriu mailuri catre scriitorii ale caror carti mi-au placut, le multumesc actorilor sau muzicienilor care m-au impresionat, chiar daca ei habar nu au cine sunt. mi se pare ca e un fel de playback time, ca e frumos sa stie ca efortul lor a avut efect.
*
din aceasta serie de multumiri aproape anonime, in campania in care eu sunt mesagerul sentimentelor frumoase si duc mesaje dulci catre oameni buni si frumosi, avem astazi o surpriza intimplata aseara.
Alexandra Usurelu a primit de la un cuplu fan (n-am sa le spun numele – mai mult decit e trecut pe ciocolata – pentru ca si-au dorit anonimat) o ciocolata pe care scria simplu multumesc. Alexandra stie cine i-a trimis ciocolata si a si cunoscut-o aseara, la concertul ei Roua Noua pe tinara care a vrrut astfel sa-i multumeasca pentru momentele de emotie si bucurie pe care le-a trait prin muzica ei.
Partea super super simpatica este ca Alexandra, la concertele ei, face daruri spectatorilor. si nu ma refer aici la daruri muzicale; cind descopera in public pe cineva pe care nu l-a mai vazut, ii face un mic cadou.
Mi se pare minunat ca doi oameni buni si frumosi au vrut sa-i intoarca gestul Alexandrei Usurelu si i-au trimis o ciocolata Heidi, creata special pentru ea, cu un mesaj de multumire.
inca mai sunt mesager al sentimentelor de multumire pentru oricine isi doreste asta. impreuna cu chocolatierii de la Heidi Chocoworld facem o ciocolata speciala, punem pe ea mesajul pe care voi ni-l dati si ducem ciocolata cui vreti voi sa-i multumiti … pentru o fapta buna, pentru ca e om bun, pentru … ce vreti voi sa multumiti
tot ce trebuie sa faceti e sa scrieti aici un comentariu cui doriti sa-i multumiti si de ce. restul rezolvam in culise:), pe mailuri. (ce mesaj, ce fel de ciocolata etc)
va astept propunerile de multumiri, imi place la nebunie sa vad bucuria oamenilor cind primesc ciocolata de la cineva pe care nu-l cunosc.
cel mai mult pe lumea asta iubesc oamenii care vor sa invete mereu ceva nou. care nu stau sa li se lincezeasca creierasul. care nu considera ca ei le stiu pe toate din nastere, deci nu mai e nevoie de nimic in plus.
ma insotesc doar de oameni din aceasta categorie si de oameni de la care am ceva de invatat in mod constant, iar eu am un program aproape militaresc de citit/invatat despre care, poate, scriu cindva.
*
incepind de miine pentru urmatoarele 2 saptamini, voi sustine o serie de workshopuri/ seminarii pe teme de scrieri creative sau comunicare in contexte diverse.
miine la Facultatea de Drept, intr-o initiativa a Departamentului Academic si Redactional din cadrul Asociatiei Studentilor in Drept , un workshop in 2 pasi (pasul doi e pe 22 martie) pe scrieri creative pentru online.
pe 23 martie, workshopul dedicat celor care fac PR in zona entertainmentului (despre care am scris aici, accesul va fi by invitation only dintre cei inscrisi pe blog, vor fi invitati cei care lucreaza in industrie, exclusiv)
pe 26 martie sunt la PR FORUM unde … veti afla in curind ce fac:).
pe 27 martie sunt la FEMEILE MERITA cu un workshop de branding personal pentru femei (despre care am scris aici)
si la inceputul lui aprilie, un workshop pentru cei din industria modei pe tema relatia dintre brand si presa. am sa va dau detalii curind despre acest work shop, e in cadrul Romanian Fashion Trends & Brands
*
dupa care vacanta, pina in septembrie invat lucruri si merg si eu la seminariile altora.
sper sa ne vedem la unele dintre ele si, mai ales, sper sa merite sa petreceri cu mine citeva ore. dar pentru asta m-am pregatit in ultimele luni intens. and still working.:)
imi amintesc foarte exact ziua (de fapt, noaptea) in care am realizat ca absolut tot ceea ce e in jurul nostru e facut de mina unui om. ca nimic nu vine de-a gata, nici macar florile nu sunt “de-a gata” pentru ca se usuca daca nu ai grija de ele.
aveam 10 ani si mi s-a parut ca am avut o revelatie. fiecare bucatica de mic lucru din jurul meu fusese conceput, mesterit, fabricat, vindut, plimbat de niste oameni. chiar si cele mai complicate si mai mari lucruri.
dupa ce-am vizualizat cam cit de greu o fi fost sa fie facut blocul cel mai mare din orasul in care m-am nascut, imediat dupa aceea, mi-am dat seama ca e foarte important “sa fac” nu “sa vorbesc”.
calea spre a-mi fi mai bine era deci pe actiune, nu pe povestiri. si cam de atunci am inceput sa-mi fac planuri cu ce am de facut.
to do list-uri am inceput sa fac mult mai tirziu. si le fac zilnic de atunci.
*
zilele trecute m-am gindit ca mai e putin si se duce un sfert din anul asta si eu n-am facut suficient de multe lucruri noi…
*
noi facem toate lucrurile care exista in jurul nostru. imi spun mereu asta ca sa ma urnesc sa fac, in loc sa zic ce trebuie sa faca altii.
*
am un post it pe tablita de pluta de deasupra biroului: mai putine vorbe si mai multe fapte.
de doua saptamini citesc cronicile de film pe care le scriu oameni mai mult sau mai putin familiarizati cu lumea filmului intr-o aplicatie Romtelecom. in fiecare saptamina (mai avem una), eu singurica fara niciun alt ajutor aleg 3 dintre cele mai bune cronici pentru finala la care, prin tragere la sorti – din 9 fericiti cinefili, e desemnat un cistigator.
domnul sau doamna in cauza pleaca la Londra la Sundance Film & Music Festival pentru un week end in aprilie. cu insotitorul pe care si-l(o) doreste.
printre filmele supuse criticilor citeva bijuterii: Reservoir Dogs , Usual Suspects
*
e foarte interesant sa vezi ce scriu oamenii despre un film cind nu au structura si pregatirea de a scrie o cronica de film.
e o categorie a celor care povestesc actiunea, e o alta categorie a celor care judeca ce e bine si ce e rau despre personaje si actiune si mai e o a treia categorie a celor care pot esentializa povestea si pot formula cu cuvintele lor, necopiate din alte parti, o opinie care are si inteles dincolo de film.
in cronicile acelea de citeva rinduri vezi tot impactul pe care-l are invatamintul romanesc asupra mintii noastre.
va invit sa va uitati si sa trageti singuri concluziile.
si va mai invit sa scrieti si voi o cronica de film, despre unul dintre filmele din competitie. festivalul London Sundance Film&Music Festival aduce in europa filmele independente americane, genul de productie pentru care actorii mari de box office ar face orice ca sa joace in ea. ati putea fi printre aceste staruri. de voi depinde. si de talentul vostru la scris, in putine semne, despre un film.
eu sunt un jurat obiectiv, dar m-as bucura f f f tare ca dintre cititorii de aici sa mearga la Londra. pentru ca stiu ca voi sunteti mai destepti, mai cu umor, mai cinefili, mai simpa decit oricare altii.
puteti sa scrieti in aplicatia pe care o gasiti aici
*
Premiile sunt oferite de către Sundance Channel HD. Sundance Channel HD oferă o gamă largă de filme independente, documentare şi programe originale. Acest canal este disponibil în grila de televiziune de la Romtelecom, în pachetul suplimentar HD .
mi-am dorit mult sa ajung la lansarea bijuteriilor Bon Bijou pentru ca au un concept foarte simpaticc si e cumva in legatura cu ceea ce cred si eu despre accesorii.
nu mi-a iesit pentru ca eram foarte racita, dar au fost prietenele mele si s-a dovedit a fi exact cum mi-am imaginat.
designerita bijuteriilor , Raluca Leafu, a avut ideea simpatica de a compara bijuteriile pe care le purtam cu felurile de mincare ale unui meniu sofisticat. preferatele mele sunt din Starters si Desserts, fix ca si in viata, pt maninc putin si aleg cel mai adesea doar aperitivele sau doar desertul:)
la starters
la deserts bratarile minunate din aceasta fotografie
“Mi-am dorit să le prezint într-un mod neconvențional dar care totuși să le capteze esența, iar aspectul lor colorat, aproape delicios, m-a dus cu gândul la… bucătărie. Astfel au luat naștere cele trei linii: Starters – reprezintă bijuteriile discrete ce pot fi purtate zilnic, Main Course –unde domină piesele statement și Desserts – o linie cu o cromatică ceva mai colorată. Bon Bijou reprezintă un fel de „Bon appetite” reinterpretat și adaptat pentru accesorii” Raluca Leafu
puteti sa va cumparati direct de pe site-ul bon bijou, am rezistat cu greu sa pun si fotografia unor cercet cu niste pietre verzi minunate, dar sunt deja sold out si doar va necajeam
preturile sunt foarte accesibile. gasiti detalii aici
astazi incepe festivalul Dakino, editia cu nr 23, si sunt in ea citeva filme pentru care as cumpara bilete la jumatate din Bucuresti ca sa fiu sigura ca merge sa le vada.
tot ce pot sa spun e: mergeti pe mina mea si de data asta, filmele despre care scriu mai jos sunt mi-nu-na-te.
in seara asta, adica miercuri 12 martie de la ora 20, la cinema Pro The Grand Budapest Hotel, filmul lui Wes Anderson cu Ralph Fiennes, Tony Revolori, F. Murray Abraham, Mathieu Amalric, Adrien Brody, Tilda Swinton
miine seara Le Passe, de la ora 21, la Hollywood Multiplex Bucureşti Mall. e filmul despre care scriam la inceputul anului ca nu cred ca voi vedea altul mai bun in 2014. suntem la jumatatea lui martie, e valabil ce am scris/spus atunci.
vineri de la ora 21.30 tot la Hollywood Multiplex, Al doilea joc – filmul lui Corneliu Porumboiu cu care a fost acum la Berlin, in care el si tatal lui comenteaza un meci de fotbal, iar comentariul devine o proiectie despre viata si despre romania.
simbata de la ora 20.00 la Cinema Pro, Snowpiercer, filmul cu Chris Evans, Song Kang-ho, Tilda Swinton, Jamie Bell, Octavia Spencer si Vlad Ivanov, despre care am scris in ultimii doi ani de nenumatare ori si care nu cred ca va ajunge altfel pe marile ecrane.
ne vom vedea in salile de cinema, o sa va placa filmele astea sigur sigur.
glumesc si spun ca in alta viata (adica in prima parte a vietii mele profesionale) m-am jucat cu brandurile – Europa Fm, Radio 21 sau Radio Guerrilla, dupa care am scris despre ele, iar acum ma joc din nou cu brandurile care se aud la radiouri (asta pentru ca, printre altele, fac parte din echipa de comunicare a trupei VUNK)
in ultimii doi ani, am intilnit citeva zeci de oameni – de la actori pina la manageri in multinationale – care imi spuneau “am nevoie de un brand personal, ajuta-ma pentru ca a venit vremea sa merg pe drumul meu, sa fiu antreprenor/ freelancer si nu pot daca nu am un brand personal puternic.
am lucrat la brandurile personale ale citorva oameni dar le-am spus si lor, cum spun/scriu si aici: brandul personal nu se ingrasa in ajunul plecarii dintr-o companie. se construieste in timp, in mod constant, coerent cu ceea ce vrei sa faci in viata.
si, de cele mai multe ori, daca faci toti pasii corecti, nu mai vrei sa pleci din companie pentru ca oamenii te apreciaza atit de mult pentru aptitudinile tale incit nu vor “sa-ti dea drumul”.
*
joi, 27 martie, pentru prima data fac exercitiile de branding personal pe femei care nu sunt nici artisti si poate nici manageri. femei care spun “nu pot sa ma laud cu munca mea”, “nu stiu sa ma vind”, “nu sunt apreciata la munca pentru ca intotdeauna mi-a fost rusine sa spun cu voce tare care a fost contributia mea la un proiect”, “nu ma vad din multime pentru ca sunt timida” etc
e un workshop de 2 ore si jumatate pe parcursul caruia toate participantele isi vor stabili, prin exercitii, valorile din brandul personal si isi vor face o strategie de comunicare a propriei persoane.
sunt pasi foarte simpli care pot aduce mult confort la locul de munca sau in viata personala pentru simplu fapt ca stii ca esti vazuta si apreciata.
detalii despre inscrierea la workshop (care se desfasoara in cadrul proiectului Femeile merita) puteti gasi aici.
ne vedem la lectii:) le facem impreuna.
astazi am fost un mesager al sentimentelor de multumire. am dus o ciocolata Heidi mare si gustoasa catre Cristi Sutu in semn de multumire de la Claudia, una dintre tinerele pe care le-a fotografiat in proiectul Portret de femeie.
e frumos sa primesti un dar care nu stii exact de la cine este, e frumos sa-ti multumeasca cineva pentru munca ta si sa vrea sa o faca semi anonim, iar Cristi s-a bucurat foarte tare de intimplare.
plus ca era o ciocolata personalizata facuta la ChocoWorld – concept store-ul de ciocolata de linga fabrica Heidi, unde fiecare isi poate crea o ciocolata doar a lui.
*
Cristi i-a multumit Claudiei cea care a facut darul aici, acum doresc sa-i multumesc si eu Claudiei pentru ca nu-l mai vazusem de ceva vreme pe Cristi si a fost o placere sa mai povestim despre proiectele in care e implicat, dar si sa-mi deschida ochii (as usual) despre mecanismele din politica (cindva, in alta viata – cea de jurnalist, Cristi Sutu a fost unul dintre cei mai mari si mai importanti jurnalisti pe politic, si cum singele apa nu se face…)
*
acum va spun ca sunt aici sa mai fiu mesager al sentimentelor de multumire pentru oricine isi doreste asta. eu creez cu chocolatierii de la Heidi Chocoworld o ciocolata speciala, punem pe ea mesajul pe care voi ni-l dati si ducem ciocolata cui vreti voi sa-i multumiti … pentru o fapta buna, pentru ca e om bun, pentru … ce vreti voi sa multumiti
tot ce trebuie sa faceti e sa scrieti aici un comentariu cui doriti sa-i multumiti si de ce. restul rezolvam in culise:), pe mailuri. (ce mesaj, ce fel de ciocolata etc)
va astept propunerile de multumiri, imi place la nebunie sa vad bucuria oamenilor cind primesc ciocolata de la cineva pe care nu-l cunosc.
(miine va arat o alta surpriza similara)
Din interviurile pe care le fac pastrez in minte rareori vorbe.
La multi ani distanta de la intimplare, mai stiu privirea unui mare actor roman, in dreapta jos, emotionata (as fi pariat ca are o mica lacrima) cind imi vorbea despre un profesor de la Botosani. Privirea aia si expresia aparuta pe chipul lui pentru citeva fractiuni de secunda m-au facut sa ma sui in tren si, dupa o noapte de mers, sa ajung la Botosani ca sa aflu detalii despre profesorul care a murit demult.
Mai stiu expresia fetei singurei actrite britanice in al carei palmares se afla toate premiile de actorie – de la Oscar la Emmy, Tony si premiu la Cannes, cind imi povestea despre boala mamei ei si despre cit de greu i-a fost sa faca fata situatiei: se uita la salul de Casmir bej pe care-l lasase linga ea pe canapea, maxilarele i se inclestasera a furie, vocea ramasese calma, iar mina dreapta mingiia tandru salul.
Zilele trecute m-a amuzat privirea unui regizor roman la auzul cuvintelor “imi place”; vorbeam despre ce filme ne plac, eu spusesem “imi place x…” si ochii lui s-au fixat brusc asupra mea, cu pupilele usor dilatate a curiozitate si capul inclinat putin intr-o parte. Am zimbit gindindu-ma ca asa trebuie sa faca simpaticele suricate cind vad ceva de mincare si-si fac planul cum pot ajunge acolo.
Nu imi stiu expresiile fetei pentru ca nu ma uit la inregistrari filmate cu mine si stau foarte rar la foto dar prietenii imi spun adesea “ am vazut privirea dominant amenintatoare” sau “iti place asta mult, stiu” in situatii in care nu rostesc niciun cuvint, deci ceva se vede pe fata mea dincolo de orice as spune.
*
Imi place sa ma uit la oameni cind vorbesc printre vorbe. Acolo de fapt se afla povestile care asteapta sa fie scrise. In expresiile chipurilor, in expresivitatea fetei si a miinilor, in pozitia corpului. De asta-mi plac foarte mult oamenii care stiu ca una dintre cele mai mari comori pe care le avem sunt amintirile pe care le gasim, intotdeauna, si pe chipul nostru. Oamenii care au relaxarea sa mearga pe naturalete, sa accepte inaintarea in virsta ca pe un beneficiu, nu ca pe o piedica.
Si-mi plac si produsele care au in grija pielea ta, dar si de povestea ta de viata.
Sunt onorata ca fac parte din campania Eucerin Volume Filler – o inovatie a cercetatorilor de la Eucerin care au gasit o solutie non invaziva pentru remediera pierderii volumului tenului (care vine odata cu virsta) cu efecte dupa numai patru saptamini: tenul isi recapata volumul si are mai multa expresivitate.
Formula Eucerin VOLUME-FILLER combină trei ingrediente active:
• Magnololul, un extract din scoarţă de magnolie, îmbunătăţeşte aspectul pielii activând şi stimulând multiplicarea celulelor care generează de până la trei ori mai mult volum pielii.
• Oligopeptidele stimulează metabolismul pielii acţionând asupra reţelei de colagen, conferind fermitate şi îmbunătățind interacţiunile care au loc între celulele mai tinere din piele.
• Acidul Hialuronic optimizează hidratarea pielii şi, astfel, reduce ridurile.
Inca testez produsele, adica le folosesc zilnic si, cum spuneam zilele trecute pe facebook, imi place mult ca – pe linga efectul “volume” – sunt foarte hidratante si ma ajuta la tenul meu uscat
Cu participarea exceptionala a fotografului Alex Galmeanu am realizat citeva fotografii in care chipul meu vorbeste fara sa fie nevoie de niciun cuvint. E felul prin care ma alatur celor de la Eucerin ca sa va spun ca expresivitatea chipului e una dintre marile noastre comori. Sa avem, deci, grija de ea.
Sa-si faca timp cel mai important chef din Romania sa creeze impreuna cu tine o reteta noua e o mare onoare. Sa te mai si primeasca in bucataria lui si sa te lase sa pui mina pe ustensilele despre care vorbeste ca si cum ar fi niste diamante e aproape incredibil.
Joseph Hadad, juratul Top Chef, cel care a gatit pentru Bill Clinton, Mihail Gorbaciov sau Madonna, m-a invatat sa gatesc somonul ca si cum l-as picta cu mirodenii.
“O sa facem un preparat semi crud.” mi-a spus in timp ce imi aranja minecile halatului pe care trebuia sa-l port in bucatarie. Apoi mi-a legat un servet albastru la cordon si-a ris “tu nu maninci?”, uitindu-se la miinile mele mici si subtiri. “O sa pregatim ceva cu putin japonez, putin mediteranean.” Habar n-avea ca mie-mi plac lucrurile foarte foarte simple, cu mici ingrediente accesoriu care sa dea culoare si savoare.
Dar, pentru ca inspiratia lui din ziua respectiva s-a intilnit undeva in aer cu dorinta mea, aveam in fata pe masa de lucru linga o bucata mare de somon mai multe recipiente mici cu urmatoarele ingrediente.
anghinare proaspata, telina americana, conopida carpacio crocanta, ridichi carpacio, alune de padure caramelizate, ierburi aromate (coriandru, frunza de morcov, cimbru si busuioc tratate cu putin ulei de masline), icre de manciuria, coaja de portocala in ulei de masline extravirgin.
***
Joseph a devenit bucatar la recomandarea tatalui, tunisian mutat in Israel: “Daca o sa fie saracie si foamete, sa ai ce sa maninci”.
Un sfat pe care l-a dat si celorlalti doi frati mai mari, dar pe care doar unul dintre ei l-a urmat devenind patiser. In familia lui Joseph Hadad mincarea a fost intotdeauna pretuita ca o comoara; tatal care lucra pe vas avea grija sa le aduca copiilor peste, fructe de mare, ulei de masline, dar ii invata discret respectul pentru ceea ce aveau.
La 10 ani cind a mers la ziua de nastere a unui prieten, Joseph i-a dat copilului in loc de cadou o cutie cu sardine. A fost ideea tatalui lui. Era saracie si darul a fost primit mai frumos decit orice altceva. “Mi-as dori sa fie mereu ziua mea de nastere ca sa primesc de mincare”, i-a spus prietenul, iar Joseph tine minte in detaliu si emotia de atunci, dar si lectia pe care a primit-o.
Astazi are grija sa utilizeze cit mai mult si mai eficient fiecare dintre alimentele pe care le achizitioneaza; nu e vorba de a fi econom, din contra – clientul din restaurantul lui trebuie sa plece satul si multumit -, e vorba de a nu risipi ingredientele.
**
“O sa taiem din somonul asta mare o bucata pentru ce ne trebuie noua acum”, imi arata jumatatea curatata impecabil a unui somon frumos. Taie mai intii o bucata si spune: “Asta nu e buna pentru noi aici ca nu are forma perfecta, dar o punem deoparte si va fi folosita la un tartar”.
Taie apoi bucata pe care urmeaza sa o pregatim si, inainte de a pune restul pestelui la pastrare, ii acorda pentru citeva clipe atentie ca unui bebelus: pielea de pe care desprinsese bucata pe care urma sa o gatim e lipita de carnea pestelui ca si cum ar fi fost marginea unui plic .
“Trebuie sa avem grija sa nu se usuce aici la margine.”
**
Tatal lui, Eliah, are 76 de ani si e in continuare o inspiratie pentru Joseph: cind merge in Israel, fac amindoi in piata cumparaturi si gatesc, iar Joseph noteaza retete si trucuri cu ingrediente venite din toate colturile lumii. In 2007 Eliah a venit in Romania pentru 30 de zile si-au pastrat acelasi ritual: dincolo de plimbarile prin Bucuresti, de darurile pe care Joseph i le facea tatalui, la 2-3 zile mergeau in piata la cumparaturi si-apoi intrau in bucatarie si gateau amindoi.
Joseph are 3 copii, un baiat – Dor David- de 21 ani si doua fete – Daniela 18, Lipaz 8 ani – si cea mica pare ca-i va merge pe urme. In week end-uri – simbata seara si duminica dimineata vine in bucataria restaurantului si spala vase pentru ca asa vrea ea, nu pentru ca e dorinta tatalui. Stie ca asa o sa invete trucuri pe care n-o sa i le spuna nimeni .
Un parcurs pe care l-a facut si Joseph in tinerete cind mergea la scoala de bucatari: era primul care venea la scoala si pleca ultimul ca sa aiba timp sa invete cit mai multe lucruri, sau mai tirziu cind a muncit cite 18 ore pe zi, fara nicio zi pauza, in cel mai mare si mai faimos restaurant din Tel Aviv si-a devenit cel mai tinar chef executive al locului, la 32 de ani. Una din marile bucurii ale meseriei lui.
***
Cu bucata de somon pregatita, Joseph incepe sa faca magie intr-o tigaie cu ulei incins, linga care a asezat un vas cu apa si gheata. Pune pestele in ulei rind pe rind pe fiecare dintre cele patru laturi, il lasa 10-15 secunde, cit sa prinda o crusta de 2 milimetri si, cind stie ca e facut uniform peste tot, il pune in vasul cu apa si gheata.
“Gheata opreste caldura sa lucreze inauntrul pestelui. Noi vrem sa avem un peste crud pe dinauntru si gheata ne ajuta sa pastram pestele cum ni-l dorim”
Pune apoi pestele pe masa de lucru si-mi intinde doua servetele de hirtie: “Tamponeaza-l pina ii scoti toata apa. Cu grija pentru ca pestele e fragil si nu trebuie sa-l deformam”
Pentru urmatoarele 2-3 minute am tamponat, mingiiat, bucata de somon ca si cum as fi sters cristale de Bohemia.
***
Hadad a venit in Romania in 1997 pentru a putea munci impreuna cu sotia lui si a avea o viata de famile frumoasa. Mai tirziu cind, in urma unei boli grele, sotia a decedat, s-a gindit ca i-ar fi mai usor sa se intoarca in israel, dar copiii aveau prieteni aici, le-ar fi fost greu cu mutarea si-a cautat confortul lor.
A muncit timp de 18 ani la Casa Vernescu pentru ca patronul de acolo era un prieten si n-a putut sa se desparta de el, i se parea ca-l tradeaza daca pleaca. Anul trecut si-a deschis propriul restaurant: la 53 de ani a facut pasul cel mare sa fie antreprenor.
A avut emotii mari. Dupa ceremonia de deschidere la care au participat 400 de persoane, dincolo de miezul noptii – cind au plecat toti invitatii – si-a chemat echipa si-au mai trecut odata in revista ce trebuiau sa faca pentru a doua zi cind veneau primii clienti adevarati, consumatori pe care nu i-a invitat la un cocktail ci care vor sa manince la prinz sau la cina intr-un loc rafinat. Au muncit pina dimineata doar ca sa fie siguri ca totul va fi perfect.
Si-a doua zi, cind a venit primul client, l-a privit prin fereastara bucatariei cu curiozitatea unui copil: ce comanda, cum reactioneaza cind primeste mincarea, ce face dupa ce maninca. Clientul, un om obisnuit, n-a aflat niciodata cit de mult l-a studiat Joseph in ziua aceea.
Astazi sunt clienti care nu pleaca din restaurant pina nu vine el ca sa -si faca o fotografie, iar Hadad are un ritual al politetii si respectului fata de cei care-i calca pragul: oricit de ocupat ar fi in bucatarie (el gateste in continuare, ajutat de un sous chef – Valentina ), iese in restaurant pentru o tura in care ii saluta pe cei de la mese si le multumeste ca l-au vizitat.
***
Cu bucata de peste curatata de apa, un bol adinc ca de supa si o farfurie de sticla, plata, mov, Jadad incepe pictura.
Taie in bucati patrate pestele si marginile rumenite pe foc formeaza o rama ca de tablou pentru fiecare bucata astfel obtinuta. Aseaza 6 bucati pe platou si, cu o penseta, incepe sa puna anghinarea, conopida, nucile caramelizate, icrele de manciuria (cite doua boabe pentru fiecare bucata), ridichiile, ierburile aromate, apoi cojile de portocale si sarea,
Pune o ultima tusa de ulei de masline si, in mai putin de 15 min, preparatul care arata ca o pictura e gata.
“Poti sa ai ingredientele pregatite inainte, pestele il faci repede cind vin musafirii si apoi doar decorezi. In mai putin de o jumatate de ora ai totul gata. Si servesti cu piine prajita”.
Din mina lui, cu indeminarea, grija si dragostea lui pentru fiecare dintre ingredientele pe care le-a asezat pe fiecare bucatica de somon, totul pare foarte foarte simplu.
***
In timp ce maninc ceea ce a creat, iar aromele mi se amesteca in gura intr-un mod senzational (icrele de manciuria cind se sparg formeaza impreuna cu legumele marinate si cu busuiosul sau coriandrul o explozie de gusturi care imi umple gura) il intreb:
“Chef Hadad care e mincarea dvs prefarata?”
“Piine prajita, brinza proaspata, ulei de masline, masline grecesti si un ou moale. Cind se amesteca galbenusul moale cu uleiul de masline si inting cu piinea prajita acolo, apoi iau brinza si masline… asta e pentru mine cea mai buna mincare.”
Hadad e cel mai faimos chef din Romania, are unul dintre cele mai bune restaurante din tara, poate sa pregateasca cele mai rafinate mincaruri pe care ti le imaginezi, dar el – acasa – a ramas acelasi om simplu pe care tata l-a sfatuit sa se faca bucatar.
il puteti intilni la Restaurant Joseph si puteti invata dintre retele lui pe care le posteaza pe blogul personal.
Fotografii de Adi Popa.
“Cind ma gindesc la business deviza care imi vine in minte e din MAO: Este mult haos sub cer, totul merge conform planului. Cu cit totul este un haos controlat, ai mai mult succes cu cit gasesti o structura de a controla acest haos.”
Cind spune cuvintele astea Mihai Pohontu are o liniste si un zimbet cald de parca ar vorbi despre familia lui, iar haosul la care se refera ar fi deranjul pe care l-au facut cei doi copii in camera lor. De fapt, Mihai Pohontu vede lucrurile global pentru ca are in grija citeva mii de oameni in birouri din mai multe colturi ale lumii, iar business-ul de care se ocupa are o cifra de afaceri de citeva sute de milioane pe an.
“A fi manager bun inseamna sa-i educi pe oameni; pe cit te folosesti de ei, tot pe atit trebuie sa le si creezi posibiliatea dezvoltarii personale, nu numai profesionala. E important sa delegi foarte mult si sa imputernicesti oamenii din jurul tau ca sa realizeze si ei lucruri extraordinare.”
Sta la o masa intr-un restaurant select din nordul capitalei, vorbeste despre realitati virtuale si despre cum cea mai mare provocare in tehnologie este ca informatia sa ajunga direct in cortex; spune ca a vazut lentile de contact care acceseaza direct internetul si poti avea informatia intr-o clipa pe retina si stie ca inovatia aceasta, care va fi in citiva ani pe piata, va schimba definitiv sistemul de invatamint: “Scoala trebuie sa-i invete pe copii sa interpreteze datele si sa extraga substanta, nu sa le memoreze.”
Explica aplicat – din doar citeva cuvinte – unde e gresit sistemul de invatamint, iar rezultatele lui profesionale, consolidate pe baza unui sistem american de invatamint ( a plecat din Romania imediat dupa ce a terminat liceul), sunt dovada ca are dreptate, insa romanii nu-l cunosc, presa nu i-a acordat atentie, iar reprezentantii ministerului invatamintului nu si-au pus niciodata problema ca ar putea cere de la oameni ca el solutii pentru scoala copiilor nostri.
In plus nu e doar unul dintre romanii care ocupa una dintre cele mai importante pozitii in companii majore din lume, dar e si genul acela de patriot care se intoarce acasa ca sa-I promoveze pe ai lui. A venit in tara pentru a definitiva noul proiect la care au un colaborator roman – o firma mica de la Iasi – jocul Maleficent, inspirat de filmul cu acelasi nume in care joaca Angelina Jolie. E aceeasi firma condusa de Constantin Marcu care a produs si Fall Frozen – cel mai de succes joc al anului trecut pentru Disney cu 1,5 milioane de dolari incasari in fiecare luna.
Are 35 ani, e unul dintre cei 7 vicepresedinti Disney Interactive, a influentat capital piata de jocuri din Romania (managerii marilor reprezentante ale companiilor care produc jocuri in Ro au fost scoliti de el sau i-au fost colegi), munca lui ajunge zilnic la milioane de copii si el, in restaurantul sofisticat de linga Herastrau, imbracat modest – intr-un pulovar cu guler, maro – isi comanda somon cu legume si cartofi cu rozmarin.
Nimic ostentativ, ceva simplu, practic, sanatos si natural. Asa e Mihai Pohontu.
*
In 2003 Pahontu tocmai termina cursurile University of California Los Angeles, specializarea politici externe si i se propusese sa fie asistent universitar al unuia dintre cei mai renumiti profesori speciazati in istoria tarilor din Europa de est. Era insa un domeniu mult prea static pentru felul lui de a fi si a preferat sa se alature unor prieteni cu care muncise pe perioada studentiei ca sa creeze o noua companie. Patru tineri si o idee vizionara: jocurile pe consola care incepeau sa ocupe tot mai din timpul unei familii ar trebui sa aiba si versiuni pentru telefonia mobila.
Nu era o activitate foarte creativa, dar era foarte complexa din punct de vedere tehnic, mai ales ca la vremea respectiva nu exista un telefon dominant pe piata; trebuia sa portezi un joc la 200 de modele de telefoane.
Patru tineri, plus alti patru programatori. Asa a inceput compania Jam Data. “Ne-am dezvoltat foarte rapid in SUA unde devenisem publisherul numarul 1, detineam 60% din piata de mobile. Dar nu aveam un business in Europa, unde retelele de telefonie erau diferite si nu puteam face din America portari. Oricit am fi incercat sa cumparam un studio din Europa, nu ne permiteam: traiam din banii pe care ii faceam.”
Pohontu le-a propus colegilor lui sa faca un studio de la zero in Romania, bazindu-se pe talentul la matematici si programare al romanilor, dar si pe cunostintele mamei lui care fusese cercetator la Istitutul de calcul din Bucuresti.
In 2005 i-a fost aprobat business planul, si-a luat sotia (o pictorita americanca de origine asiatica) si s-a mutat in orasul pe care-l parasise cind era adolescent. A inceput sa caute programatori, a adus un sef de proiect din Irlanda si afacerea din Romania a inceput sa functioneze.
S-a miscat atit de repede incit prima leafa pentru angajati s-a platit cu banii veniti prin Western Union pentru ca firma nu avea inca toate actele facute. “Am iesit cu o sacosa plina de bani de la Western Union”, povesteste rizind cu drag, tot asa cum isi aminteste de tinerii pe care ii angajase atunci “copii super pasionati de jocuri”. Astazi acesti copii sunt manageri in companiile multinationale specializate in jocuri care si-au deschis filiale in Romania.
In firma lui de apartament se gaseau prototipuri de telefon care au ajuns pe piata peste foarte multi ani, asta pentru ca marii producatori le trimiteau telefoanele ca sa testeze jocurile lor si sa-i ajute sa-si perfectioneze cercetarile in softuri.
In 2006 Jam Data a ajuns 1000 de angajati in toata lumea si era una dintre cele mai atractive companii din industria jocurilor asa ca a fost cumparata de unul dintre cei mai mari publisheri de jocuri, Electronic Arts, pentru 750 de milioane de dolari. O oferta de care au beneficiat toti cei care fondasera compania. Odata cu vinzarea companiei el a primit si oferta de a fi general manager Electronic Arts Romania si a pus aici bazele locului unde se produce pentru toata lumea, printre altele, celebrul joc FIFA.
In 2007 cind sotia l-a anuntat ca a ramas insarcinata si ca isi doreste sa nasca in Statele Unite, s-a hotarit sa plece din Romania si a inceput sa-si caute alt job. Asa a aparut propunerea Disney care i-a oferit nu doar coordonarea tuturor echipelor care testau si analizau jocurile, ci si crearea unui nou department in care sa dezvolte colaborari cu tineri programatori din toata lumea, genul de inovatori care pot misca lumea cu o firma mica de apartament. Odata cu aceasta propunere a venit si pozitia de vicepresedinte Disney Interactive, o ipostaza la care nici nu visa cind a devenit student in SUA.
*
Cind a ajuns in America la facultate, Mihai Pahontu stia ca are bani ca sa traiasca decent pentru doi ani. Si-a facut un calcul rapid: primii doi ani de scoala pareau usori (deja lua note maxime), asa ca e putea folosi timpul ca sa munceasca sa stringa bani pentru urmatorii doi ani de facultate.
A vindut pizza, a spalat pahare, s-a mutat in afara campusului ca sa economiseasca bani. Intr-o zi a descoperit un anunt in ziar pentru job-uri la testat jocuri, iar el in copilarie fusese un pasionat jucator pe computerul parintillor.
S-a dus la interviu, a dat proba practica. Trebuia sa parcurga un joc si sa identifice momentele in care acesta nu functiona in parametri, sa sintetizeze informatia si sa o transmita intr-un limbaj care sa fie accesibil programatorului. N-avea cea mai buna engleza, dar stia foarte bine jocul pe care-l testase (era jocul copilariei lui) si l-au acceptat ca junitor tester.
In citeva saptamini crease o procedura prin care colegilor lui sa le fie mai usor cind sintetizau informatiile si devenise seful echipei care testa jocul lui, in citeva luni coordona toate echipele de testing din cladire.
Cind a terminat facultatea era unul dintre oamenii de baza ai companiei, dar n-a vrut sa ramina acolo, a plecat cu alti 3 colegi sa schimbe lumea si-a creat Jam Data – prima companie din lume care a portat jocurile clasice pentru telefonia mobila.
*
Acum, chiar daca ajunge rar in Bucuresti, Pohontu a ramas legat de Romania nu doar prin colaboratorii pe care persevereaza sa-I caute aici ca sa-I promoveze pe romani, ci prin mici detalii de “acasa”: transforma supa milestrone a sotiei intr-o ciorba folosindu-se de zeama de lamiie si are intotdeauna in debara castraveti murati, ca la mama acasa.
Peste 10 ani, ar vrea sa se intoarca in Romania, dupa ce va fi vindut doua companii (pe care inca nu le-a creat, dar le are in plan).
In mintea lui, lumea virtuala e linga cea reala cu aceeasi forta si eficienta financiara pentru ca stie ca in “virtual” e viitorul. Tot asa cum stie ca in meseria lui e un mix exceptional de stiinta si arta: “Stiinta e captarea datelor, arta e scinteia, e sclipirea in care identifici care e detaliul care va modifica produsul din mormanul de date captate.”
Mihai Pohontu e astazi unul dintre romanii pe care i-am pune in rama si ne-am lauda cu ei, de parca fiecare dintre sucesele lor sunt si ale noastre, uitind munca si sacrificiile lor. Uitind ca noi avem mai mult haos si mai putina atentie pentru a crea structuri prin care sa-l controlam. “Singura constanta in lumea jocurilor e schimbarea. A crea echipe care sunt reziliente si agile prin toate aceste schimbari este cheia succesului; a avea abilitatea de a lucra bine cu oamenii, de a le intelege motivatiile lor profunde e tot un principiu al succesului.” spune Mihai si adauga dupa o pauza: “Sa incerci cu adevarat sa intelegi ce-I motiveaza pe oameni”
Despre Pohontu, colegii lui de liceu isi amintesc ca era “genul de om care iti povestea o idee nebuneasca intr-un asemenea fel incit ti se parea aproape de tine, stiai ca o poti realiza.” Era genul de copil care isi petrecea mult timp cu jocurile pe calculatorul parintilor, traind intr-o lume a lui.
Mama a fost cea care a observat aptitudinile speciale ale copilului si, ca sa poata sa-si urmareasca visul (voia sa fie expert in politici externe), si-a vindut apartamentul si l-a trimis la studii in America. Pentru ca fusese atenta si intelesese ce-l motiveaza cu adevarat ca sa faca lucruri in viata. Asa a inceput aventura lui.
*
Mihai Pohontu mi-a fost introdus prin amabilitatea Glenfiddich in cadrul proiectului Book of success, o plantforma cu povesti incredibile ale unor romani de succes.
e un promo la antena 3 care , dupa mintea mea de ignorant, face un imens rau Justitiei si ne invata sa furam si sa incalcam legea. tocmai pentru ca mi se pare una dintre cele mai urite abateri de la ce inseamna etica, scriu despre el.
in promo – care anunta un interviu cu Giga Popescu – se spune…
“mai exista o tara in lume care si distruge simbolurile cu singe rece?!
(…)
l-au acuzat pe uriasul comediei romanesti ca a furat un rinichi. ca raspuns, romanii i-au dat si inimile lor maestrului arsinel.
acum vor sa-l umileasca pe campionul campionilor, capitanul celei mai bune echipe din lume, capitanul echipei nationale a romaniei. vor reusi?”
*
daca va aduceti aminte , domnul Arsinel a avut nevoie de un transplant de rinichi si in citeva zile s-a rezolvat situatia, in conditiile in care inaintea domniei sale pe lista de transplant erau multi alti oameni. s-a vorbit atunci de bani si influenta. si de un grad mare de simpatie pe care-l are domnul Arsinel.
dincolo de ele, Dl Arsinel incalcase legea.
(sigur ca ar fi frumos sa existe un sistem prin care oamenii care au “valoare” pentru Romania sa fie protejati si, in situatii ca aceasta, sa beneficieze rapid de servicii medicale. dar cine si cum stabileste ce om e mai valoros decit altul? si cum pui asta intr-un cadru LEGAL? pentru un copil al carui parinte are nevoie de transplant de rinichi, acesta e mult mai valoros decit dl Arsinel, chiar daca are toata aprecierea pt domnia sa)
Giga Popescu e un mare sportiv, dar a… furat. repetat, dupa acelasi pattern, pe durata a mai multi ani.
sigur ca ar fi frumos sa existe un cadru legal prin care sa plateasca daunele pe care le-a facut si sa nu faca puscarie. dar cadrul asta LEGAL n-ar trebui sa mentioneze ca inculpatul a fost un model pentru multi pusti care s-au uitat la fotbal si care au invata prin el ca, daca muncesti mult si ai determinare, vorba cu buturuga mica rastoarna carul mare e adevarata.
dar, de data asta, dl Popescu a furat. si trebuie sa se supuna legilor asa cum sunt ele acum, ca oricare alt cetatean.
*
ce invata oamenii din promo-ul de la Antena 3?
ca e ok sa te folosesti de influenta si de simpatia pe care o ai ca sa scapi usor in fata legii. ca poti sa furi, sa dai mita ca sa-ti urmaresti scopul. mai ales atunci cind e unul despre viata si moarte.
si mai e o nuanta fina acolo “l-au acuzat”, “vor reusi” – e un personaj colectiv anonim care face rau respectind legea. e usor sa zicem ca e manipulare (chiar e), dar consecintele pe termen lung in comportamentul cetateanului care priveste vor fi mai mari si mai grave decit micile interese de a denigra justitia intr-un anume moment.
mici interese pe scala istoriei pentru ca peste 30-50 de ani, ei nu vor mai fi (ei oricare dintre ei cei care se lupta acum) dar influenta manipularii lor asupra publicului – ca e ok sa furi, ca e ok sa minti – va fi parte din comportamentul copiilor copiilor lor.
cel mai trist este ca nu exista nicio autoritate care sa le interzica sa faca asa ceva.
stiu ca o fac pentru audienta, dar ma gindesc ca nu au cum sa nu stie ca ceea ce fac acum va avea consecinte pe termen lung si se va intoarce impotriva copiilor lor cind se vor fi aflat in situatii limita.
(comentarile pentru acest post sunt inchise. multumesc pentru intelegere)
cred ca de-a lungul timpul am denaturat putin semnificatia sarbatorii de 8 martie. si-a pus din nou amprenta ego-ul nostru, cel care – si pe noi si pe barbati – ne-a ajutat sa aducem in dictionare un cuvint nou, “selfie”.
de 8 martie noi femeile primim cadouri; multe.
am casa plina de flori, cutii cu trufe de ciocolata, praline, cosmetice scumpe, felicitari cu mesaje emotionate care vorbesc despre atentia pe care noi, femeile, o meritam.
da, o meritam, dar si barbatii o merita in egala masura. si copiii nostri in si mai mare masura. pentru ca-s mai mici si au nevoie sa le punem in rezervoare multa iubire si atentie ca sa creasca frumos.
*
eu cred ca 8 martie, ca tot ce e in viata, nu e despre a primi, ci despre a da. si in cazul asta e despre iubire si atentie. si nu din partea barbatilor sau a copiilor nostri; da, e frumos ca ne aduc flori si cadouri, dar o pot face in orice alta zi a anului si o si fac.
cred ca e despre ce dam noi, femeile, pentru ca noi suntem inceputul: dam viata, crestem copiii si-i invatam ce-i iubirea prin comportamentul nostru, suntem mortarul emotional din constructiile pe care le fac barbatii nostri ca sa ne protejeze.
si daca noi face corect lucrurile, cu credinta si perseverenta, ca un act de disciplina si vointa, fara sa asteptam nimic in schimb, lumea din jurul nostru poate deveni cu o miime de milimetru mai calda, mai luminoasa, mai buna.
asa ca de fiecare data de 8 martie nu ma gindesc la “ce mi-ai adus?”, ci la ce as putea sa dau eu fiecaruia dintre cei care imi acorda atentie, iubire, ma protejeaza.
si mai fac un exercitiu de imaginatie: daca toata lumea asteapta sa primeasca ceva, absolut toti oamenii de pe planeta asteapta sa primeasca, oare cine mai daruieste?
in viata, cu detaliu pe aceste sarbatori, nu e despre a primi, ci despre a a da.
*
anul asta Marie Claire are la nivel international o miscare pe care o iubesc foarte tare pentru ca, pentru mine, ceea ce fac ei e cam ceea ce cred eu despre aceste sarbatori. miscarea se numeste #womenwhises – one woman, one tweet, iar femeile din lumea intreaga pot transmite o dorinta printr-un tweet.
va invit sa faceti acest exercitiu si sa va ginditi care e dorinta voastra cea mai importanta – care se refera la esenta voastra ca femei, si sa scrieti dorinta intr-un tweet. daca nu aveti cont de twitter lasati mesajul aici si am sa-l postez eu.
dorinta voastra ca FEMEIE.
si dupa ce o scrieti, va mai rog ceva, sa va uitati bine bine la ce ati scris si sa va intrebati: ce ma opreste sa transform dorinta asta in realitate?
pentru ca sunt sigura ca aveti puterea si inspiratia si energia sa o faceti.
*
dorinta mea e in dansul asta. si in povestile spuse nu doar in coregrafie ci si de oamenii care-s in jur: coregraful a gindit dansul pentru mama lui, dansatorul a trecut prin ceva similar cu mama lui cind a fost bolnava, una dintre membrele juriului si-a pierdut mama.
*
“Lights will guide you home, I will try to fix you”… in order to fix myself
“cele mai tari momente nu pot fi scrise si nu-si gasesc locul in niciun comunicat de presa”, o sa auziti aceste cuvinte de la orice PR de pe lumea asta. uneori se refera la lucruri care tin de etica profesionala (nu poti spune intimplari cu valoare anecdotica daca implica si alti colegi de breasla), alteori sunt secvente de viata, mici detalii, care dau culoare intimplarilor din jur si spun multe despre caracterul oamenilor, dar care nu sunt “newsworthy”, desi si-ar gasi oricind locul intr-un documentar sau un film.
ca aceste secvente pe care le pastrez in minte de la concertul VUNK – #numaila2 de aseara din Hard Rock Cafe.
***
in timp ce Cornel Ilie cinta “Balada pentru o minune” singur la pian pe scena, restul baietilor se odihneau pe niste scari dintr-o laterala a culiselor.
bateristul trupei, Nicu Sarghea, care avea o mina accidentata – ligamentele intinse – isi dadea cu un spray din acela pe care-l folosesc sportivii pentru anestezie locala. cind l-am intrebat “te doare tare?” mi-a raspuns sincer si scurt “e ok, facem treaba”. dupa o clipa s-a uitat curios, cu capul aplecat usor intr-o parte: “n-a fost bine ceva?!”
cind venise la sala purta o atela si primul lucru pe care l-a spus, uitindu-se in ochii lui Cornel, a fost: “am sa cint, nu va faceti griji.”
*
in varianta de concert a piesei FIECARE e un intro lung instrumental in care Cornel se duce in culise si se schimba; are mereu tricourile fleasca si-asta e un indicator vazut “de aproape” pt efortul pe care-l depune, pentru ca altfel pare ca tot ce se intimpla pe scena e foarte usor.
pe intro-ul ala alearga pur si simplu ca sa tina cit mai mica pauza. aseara, cind s-a intors catre scena, din culise i-a iesit in fata o spectatoare; a luat-o in brate, a ocolit-o printr-o saritura si cu inca o saritura a urcat pe scena.
am in minte imaginea saltului care a cuprins in doi timpi treptele de la baza scenei – cu amplitudine, foarte sportiv, ca un cal de rasa la o cursa cu obstacole. cind a ajuns la microfon parea ca nu depusese niciun efort, ca nici macar n-ar fi fost plecat.
altfel, avea in culise sirop de tuse pt ca era racit.
**
cind au inceput primele acorduri de la “Numai la doi” publicul a izbucnit in urale. Diana – sora si asistenta managerului trupei, Cristi Stan – cea care are grija sa nu se uite niciun detaliu si sa ne tinem de toate cele planificate in strategii, Diana si-a schimbat intr-o fractiune de secunda expresia chipului: parca tocmai primise un tort mare mare.
uralele acelea (cind inca Andra nu era pe scena), faptul ca publicul recunoscuse din citeva masuri un cintec nou, erau pentru Diana un semn ca acest cintec va avea o viata frumoasa. si asta e mai mult decit orice tort mare mare.
*
cind pe scena era bis-ul si baietii cintau inca o data piesa noua, “CURAT”, managerul trupei – Cristi Stan – era in cabina artistilor. se oprise pentru doua momente cu mine si cu Cosmin Florea, cel care are in grija look-ul baietilor. avea citeva clipe de relaxare pentru ca imediat ce baietii terminau de cintat urma o sesiune de autografe si el, ca de obicei, devenea gardian protector pentru fiecare membru al trupei.
dar in clipele alea cit inca se mai cinta pe scena, Cristi si-a ridicat genunchii la piept, si-a pus picioarele pe canapea si, in pozitia care amintea de un copil putin necajit care vrea protectie si odihna, ne-a zis “mi-a venit sa pling!”. se referea la o secventa in care avusese un delay de citeva secunde la ceva ce-i spusese Cornel de pe scena.
nimeni din public nu se prinsese de intirzierea in reactie, nici macar noi care eram din echipa. stia el, si stia Cornel.
si in energia dintre cuvintele “mi-a-venit-sa-pling-pentru-faza-asta” era atit dorinta lui de perfectiune cit, mai ales, dorinta de a nu-l dezamagi pe Cornel.
astazi am aflat ca atunci, in timpul spectacolului, Cristi i-a trimis un sms lui Cornel, desi stia ca il va citi abia dupa ce se va fi incheiat concertul.
***
si-o secventa la care n-am fost martora, dar mi-a povestit-o Cornel.
exista o regula nescrisa ca ultimele 10 minute dinaintea oricarui spectacol sunt ale trupei si numai ale trupei. pentru concentrare, pentru intrarea in atmosfera. Cristi are grija mereu ca momentele de intilniri cu fanii care au loc inainte de concert (cel mai adesea sunt post show, dar mai sunt si exceptii) sa se incheie in timp util ca artistii sa aiba cele 10 minute doar ale lor.
aseara cu 2-3 minute inainte de inceputul show-ului, Cosmin Florea era cu meniul de la Hard Rock Cafe in mina si-l intreba pe Cornel daca vrea si el ceva de mincare. Venea de la o prezentare de moda, unde avusese treaba, ii era foarte foame, stia ca va sta acolo pina la 12 noaptea. Voia sa manince, dar se gindea si la ceilalti. Intimplarea a fost amuzanta pentru baieti care, desigur, atunci erau cu gindul la show.
***
mai am imagini din show-ul de aseara: copiii foarte mici (3-5 ani) care topaiau pe scena la “asa si” stind toate versurile si gindul meu ca in 2-3 ani VUNK va fi cea mai mare trupa rock din RO (stiu, sunt aroganta. dar stiu si cit muncesc baietii astia si ce disciplina si vointa au), nebunia de telefoane care s-au deschis cind Cornel i-a invitat pe spectatori sa faca ei un videoclip pentru “Scapa-ma de ea”, tricourile ude ale baietilor cind au venit in culise in pauza dintre concert si bis, oftatul de relaxare al lui Gabi Maga cind s-a terminat show-ul, tensiunea si incordarea lui Bogdan Crucianu de dinainte de spectacol (aveau o piesa noua pe care o repetasera putin).
***
din ianuarie 2013 mi-am pierdut privilegiul de fan VUNK, nu ma mai uit la concerte ca un spectator, sunt focusata pe cu totul alte lucruri in timpul spectacolelor. fac parte din echipa de comunicare a trupei.
in viata, cistigi ceva, pierzi altceva:)
P.S. Pentru a respecta etica, am cerut voie baietilor sa scriu despre aceste secvente.
Imi place sa ma uit la ce spun oamenii cind nu vorbesc. Expresiile chipurilor lor fac uneori mai mult de o mie de cuvinte si parte din raspunsul la intrebarea “cum naiba faci de iti spun oamenii atit de repede povestile vietilor lor?” sta fix in aceasta atentie pe care o acord expripresiilor chipurilor oamenilor.
De multe ori intr-un interviu nici macar nu pun intrebari, continui propozitiile pe care ei le lasa in aer cit sa-I ajut sa mearga mai departe, dar chipul meu le arata in fiecare secunda ca sunt atenta la ei, ca sunt empatica si ca inteleg nuantele intimplarilor pe care mi le destainuie.
Expresivitatea chipului e una dintre cele mai mari bogatii pe care le purtam cu noi pentru ca e rezultatul a tot ceea ce am fost in viata pina la acel moment.
Iubesc oamenii care au relaxarea sa-si arate emotiile pe fatza. Despre asta va povestesc insa in curind cind va spun si de ce m-am lasat fotografiata de Alex Galmeanu cu “garda jos”, in timp ce vorbeam fara cuvinte.
„Cel mai important lucru pe lume nu este să ai ci să dai. Căci cea mai grozavă formă de luptă nu este pentru a avea ci pentru a da.” – Leopoldina Balanuta
pentru cei care cred ca berea tine loc de cina, iata un cadou foarte simpatic.
tacimuri care au in miner desfacator pentru capacele de bere.
setul costa 20 de dolari, poate fi cumparat de aici
prietenii mei au continuat sa-mi trimita gadgeturi acre ar putea fi oricind o solutie pentru cadouri simpa pt barbati.
iata unul care chiar si mie mi se pare simpatic.
un set pentru iubitorii de vinuri cu tot ceea ce e necesar pentru a desface, aerisi sau pastra in conditii optime o sticla de vin
costa 15 lire si poate fi cumparat de aici
