Filmul “Dupa dealuri” scris si regizat de Cristian Mungiu e, dupa mintea mea, cel mai bun film romanesc din ultimii 30 de ani (pe astia sunt sigura ca nu i-am ratat cinematografic)
dupa ce vezi “Dupa dealuri” realizezi ca jurnalismul romanesc e la cel putin 50 de ani (in minus) distanta de cinematografia noastra. aici ai si comparatie directa – carte (nonfiction, adica jurnalism) vs film – Spovedanie la Tanacu vs Dupa Dealuri
cu tot respectul si asumindu-mi ca va parea o aroganta ceea ce voi scrie, romanul de la care pleaca filmul (al Tatianei Niculescu Bran) este schita draftului 1 pentru o creatie – filmul pe care-l vedeti pe ecrane – care a avut cel putin 20 de drafturi cu rescrieri si refinisari pentru a ajunge la esenta.
si nu e vorba despre avantajul fictiunii (Mungiu putind sa-si contureze personajele dupa cum a vrut ca sa-i serveasca mesajului pe care a vrut sa-l transmita), e vorba despre structura, despre cum il faci pe cititor/spectator sa traiasca cu personajele tale, despre a merge dincolo de actiunea care da stirea (cu senzationalul ei cu tot) ca sa cauti intelesul emotional.
e diferenta dintre actiunea pe care americanii o numesc “reporting” – cind mergi pe teren si investighezi (iar doamna Niculescu Bran e un foarte bun reporter de investigatie) si scrierea intr-o forma cinematografica, rezultata din reporting , avind o structura coerenta si bine gindita, scrierea narativa ( jurnalistul scriitor – writers at large, la americani)
*
scenariul filmului Dupa dealuri e mai bun decit foarte multe dintre cele mai bune romane romanesti:
povestea merge la esenta – e despre prietenie si singuratate intr-o tara care nu e foarte dezvoltata, nici cultural, nici economic; despre libertate si nevoia de iubire, cu toate ingradirile care vin cu ea.
nu ingroasa nimic (desi s-ar fi putut duce mult – cu imagini sezationaliste – in zona exorcizarilor);
e atit de echidistant incit, la sfirsitul filmului, nu tineam cu niciuna dintre parti, desi mi-ar fi fost usor sa empatizez cu fata care moare;
(pentru jurnalistii pasionati – fie si la nivelul de lectura – de scrierile narative, o rugaminte: uitati-va cu atentie la cum construieste profilul personajelor principale din discutiile pe care acestea le au cu altii – preferata mea e secventa de la politie cind merge Voichita sa-si faca pasaport)
*
uitati de prejudecatile cu “e film romanesc, vad o plimbare de o jumatate de ora cu maicute pe dealuri”; nu e nimic din asta; da, tine 2 ore si jumatate, dar nu simti cind trec. si nu, nu ai cadre lungi care sa te plictiseasca.
fetele sunt geniale (Cosmina Stratan si Cristina Flutur) si mi-au placut mult mult mult in doua secvente in care joaca totul din privire. (pentru Cristina – prima masa la manastire; pentru Cosmina – sosirea politistului pentru ancheta la fata locului.)
*
cel mai mult am iubit la filmul asta ca-ti spune povestea fara sa-ti scoata ochii cu nimic si, ca sa intelegeti cit de fin este, va descriu un cadru care nu va dezvaluie nimic din actiune, deci nu stric povestea, dar care arata subtilitatea regizorului.
cind maicutele si preotul ajung la politie, asteapta o vreme in dubita care i-a transportat. filmarea e din spatele dubei si vezi in dreapta si in stinga chipurile lor plecate; in fata stau cei doi politisti care i-au anchetat preliminar, la minastire, iar prin parbriz in fata politistilor – in plan indepartat, incit abia poti vedea ce este – se afla pe un stilp doua semne de circulatie: “Biserica Adormirea Maicii Domnului” – cu sageata la dreapta si “Biserica Sfintu Nicolae” cu sageata spre stinga.
*
sa vedeti Dupa dealuri, va rog. daca sunteti jurnalisti – pentru ca o sa invatati cum se poate sa vorbiti cu bun simt despre ceva senzational si cum puteti sa spuneti o poveste universala plecind de la un caz particular, dar si daca sunteti (tele)spectatori pentru ca sa stiti ce asteptari sa aveti de la cei care va spun povesti grele despre Romania noastra prezenta, dar medievala.
