Vă spun sincer că ideea acestui proiect foto m-a dus cu gândul la binecunoscuta expresie a lui Gollum din Stăpânul Inelelor „my precious”. Pentru el, inelul era cel mai important și își concentra toată energia pentru a-l avea înapoi.
Obiectul prețios al artistului Azuma Makoto este un bonsai de 50 de ani încadrat într-o cutie de metal. Azuma îl plasează în cadre naturale neobișnuite, cum ar fi deșertul sau oceanul, iar cea mai fascinantă imagine este aceea a bonsai-ului suspendat în stratosferă, deasupra deșertului din Nevada, SUA.
Makoto este un artist floral, dar și un fotograf de natură, drept pentru care a combinat iubirea pentru plante cu cea a mediului înconjurător. Astfel bonsai-ul său a ajuns în foarte multe locuri de pe glob în cei zece ani în care Azuma a lucrat la fotografii.
Momentan, fotografiile lui sunt expuse la Zhulong Dallas Contemporany Art Gallery, iar mai multe lucrări găsiți pe site-ul oficial!
Am să vă povestesc despre un tânăr antreprenor din Germania, pe nume Peter Becker, cu care s-ar putea să rezoneze mulți dintre voi.
De câțiva ani, deținea un bar micuț în Berlin, până când și-a dat seama că viața agitată a orașului îl obosește și că are nevoie de puțină libertate. Și-a dat seama că o poate obține doar atunci când se detașează de rutina job-ului și de urbanul obositor. A decis să facă o drumeție de lungă durată în natură cu dorința de a se redescoperi, dar și de a plănui un nou business- hotelul care dispune de căsuțe în copac.
Inspirat de povestea lui Robin Hood, Peter a pus bazele unui refugiu de vacanță unic în Germania. Robin’s Nest Treehouse Hotel este înconjurat de natura din Hesse și este locul perfect pentru a evada din lumea reală, iar aceste căsuțe în copac sunt visul realizat al lui Peter, care le construiește de vreo șase luni.
Hotelul este unul atipic, pentru că dispune de șapte cabine, dintre care trei sunt construite în copaci. Doar o căsuță este de forma unei cabine rotunde, pe când celalte două sunt legate între ele cu ajutorul unui pod. Construite în întregime din materiale naturale, ele includ mobilă din lemn, sisteme de încălzire și electricitate.
Becker vrea să extindă acest tip de hotel și să pună bazele unui sat de căsuțe în copac. Ba chiar se gândește și la un spa cu piscină. Wi-Fi nu există momentan, pentru că el vrea ca oamenii să se destindă fără telefoane mobile și stresul de la job. Mi se pare genial cum a reușit să materializeze un vis și o nevoie pe care sunt sigură că o resimt foarte mulți dintre cei sătui de stres și de agitație.
Pentru unii, arta se face cu acuarela pe hârtie, iar pentru alții cu ulei pe pânză. Designerii lucrează cu materiale și foarfeci, iar mămicile cu felurile de mâncare. Samantha Leeeste una dintre cele mai talentate artiste al cărei material de bază este mâncarea.
Ea poate transforma orice fel de mâncare într-un personaj Disney și nu numai. Fie că este vorba de magicianul Harry Potter sau de supereroul Batman, orezul și legumele din farfurie pot căpăta forma lor datorită mâinilor pricepute ale Samanthei.
Pe lângă faptul că a creat o comunitate imensă pe Instagram datorită fotografiilor uimitoare, artista a colaborat cu nume mari precum MasterCard și Barilla pentru design și publicitate. Partea cea mai frumoasă este că Samantha nu este motivată de faimă sau de bani. Scopul ei principal este ca toți copiii din lume să mănânce mai sănătos, iar prioritatea ei nr. 1 este să facă artă din mâncare pentru copilașii ei.
Poate că sunt eu mai ciudată, dar aceste feluri de mâncare au un efect opus în cazul meu. În loc să mă facă să le mănânc, vreau să le admir cât mai mult timp datorită ingeniozității cu care au fost realizate.
Cine spune că oamenii de știință duc o viață plictisitoare, plină de formule și teorii? Sau că sunt constrânși să lucreze într-un program de rutină, în care cercetează și aplică noțiuni de fizică și chimie?
Cred că nimeni nu va mai avea curajul să spună că acești oameni sunt plictisitori, după ce vor afla că există un concurs de artă pentru Societatea Americană de Microbiologi. Folosindu-se de diferite materiale, precum proteină, drojdie și bacterii, microbiologii au realizat lucrări creative, pe care nici nu le credeai posibile fără modul tradițional de lucru- hârtie și acuarele.
Lucrarea care a captat atenția tuturor este Starry Night, realizată de Melanie Sullivan. În locul picturii cu ulei pe pânză, opera de artă este realizată cu bacterii în mai multe recipiente speciale, care se numesc “petri”. Dacă Vincent van Gogh ar fi trait să vadă această reproducere neobișnuită, s-ar fi mirat de cât de bine sunt redate cerul înstelat, lumina lunii și ceața care fac tabloul atât de fermecător.
Această competiție a invitat oamenii de știință să exploreze anumite aspecte culturale, dar și frumusețea domeniilor pe care le studiază. Aici puteți vedea toate lucrările înscrise, iar mai jos doar pe cele câștigătoare!
Nu stiu daca stiti de proiectul care se numeste Cinepub.ro, dar daca nu ati aflat lucruri despre el, iata citeva informatii importante.
Cinepub.ro este un site care aduna in acelasi spatiu virtual filme romanesti recente – animatii, scurt metraje, lung metraje, documentare. Toate au drepturile de autor cedate pentru internet de catre autorii lor, adica vizionarea este GRATIS.
Iata citeva dintre filmele de lung metraj pe care le puteti gasi pe site
cu un click aici ajungeti direct in pagina site-ului unde se afla aceste filme.
iata citeva dintre documentarele care sunt pe acest site
cred ca dincolo de interesul cinefililor, acest site este o resursa importanta de documentare pentru jurnalisti si pentru tinerii care vor sa faca o meserie in industria cinematografica.
in plus, e minunat ca o parte din filmele romanesti se pot gasi intr-un loc foarte accesibil si pentru cei care nu se mai duc la cinematograf, sau nu au cinematograf acolo unde locuiesc.
De-a v-ați ascunselea nu este doar un joc pentru copii, în care toți se asund și unul singur trebuie să-i caute și să-i găsească pentru a căștiga. De-a v-ați ascunselea poate fi scuza omului care este absent în viața de zi cu zi, dar online în chat-ul de pe diferite site-uri.
Chiar dacă este într-un anumit loc, el parcă nu se află acolo. Preferă să se uite într-un ecran de telefon, decât să interacționeze cu ceilalți. Diversitatea pe care ne-o oferă internetul ne împiedică să relaționăm, iar cele două lumi, reală și virtuală, concurează. Ce se întâmplă când ne ignorăm cu desăvârșire și ne poziționăm undeva la mijlocul dintre aceste lumi?
Ne ascundem în spatele telefoanelor mobile. Ne jucăm de-a v-ați ascunselea.
FotografulKamil Kotarba s-a gândit la această joacă și a realizat proiectul Hide and Seek. Fotografiile lui surprind scene zilnice și oarecum banale, cum ar fi așteptarea metroului, cina între prieteni, în care telefoanele sunt nelipsite. El scoate corpurile din cadru, lăsând doar mâinile, pentru a ne deschide ochii cu privire la alegerile pe care le facem în viață.
Se spune că fotografia este arta observației. Nu prea contează ce vezi, ci cum vezi orice lucru ce te înconjoară. Mereu am crezut că trebuie să ai o viziune atipică sau o atenție la detalii incredibilă ca să reușești să schimbi felul în care o clădire sau un obiect sunt percepute de restul oamenilor.
Doi fotografi, unul din Munich și altul din Stockholm, au pus bazele unui proiect care se numește Temptations și care ne prezintă o altă perspectivă asupra arhitecturii din niște orașe europene. Fotografiilor lor îți atrag atenția imediat, pentru căNick Frank și Jeannette Hagglund se folosesc de culori, forme și reflexii în aceste frânturi de clădiri.
Copenhaga și Malmo sunt cele două orașe ale căror construcții viu colorate le-au captat atenția și sunt sigură că vă vor plăcea și vouă aceste cadre minimaliste absolut geniale!
are 20 si putini ani si, inainte de a lucra la un amanet din Centru Vechi, a muncit in Italia.
cind o intrebi ce-a facut acolo raspunde ridicind din umeri “de toate”
e blonda, are unghii lungi fucsia si de cind lucreaza la Amanet nu si-a luat vacanta. a facut si ore suplimentare, de noapte sau zi ca sa stringa bani. primele zile libere au fost in saptamina cind si-a pus silicoane.
nu sunt exagerat de mari – genul papusha gonflabila – dar nici mici. sunt … mari.
e nevoie doar de o privire ca sa stii ca are silicoane si ca sunt proaspete. si-a schimbat postura si, cind sta la fumat in strada, isi tine barbia mult mai ridicata iar mina in care tine tigarea face gesturi mai ample, teatrale.
ma opresc adesea de vorba cu ea pentru ca e sursa povestilor din cartier; sunt fascinata de diversitatea lucrurilor pe care le pot lasa oamenii intr-un amanet si-as vrea sa scriu cindva o poveste despre istoriile din spatele unui depozit de amanet.
intr-o zi mi-a povestit ca i-au ramas bani din economii si pentru doua rochii, dupa ce-a investit in silicoane. vrea sa fie mai de seara, de cocktail si mi-a cerut ajutorul unde sa le gaseasca.
“pentru ce evenimente iti trebuie?”
“pentru Fratelli, genul ala de rochii. vreau sa gasesc un baiat cu bani.”
Pentru că se apropie Halloween-ul, vă prezint o casă desprinsă parcă dintr-un film de-al lui Tim Burton. Pânze de păianjen, ochi gigantici care se holbează la trecători și dinți ascuțiți la intrarea în casă… toate acestea realizate manual de fotografaChristine McConnel.
Casa a aparținut părinților ei și datează din anii 1900. Christine și-a făcut un obicei din a decora casa, fie de Halloween, fie de Crăciun. Acum doi ani, a abordat tematica filmului Nightmare Before Christmas, iar rezultatul a fascinat internauții dornici să vadă lucruri senzaționale.
Această casă a groazei a necesitat patru zile de muncă, iar costul s-a ridicat la 250 de dolari, cele mai scumpe fiind luminile verzi care strălucesc noaptea. Lui Christine îi place tare mult stilul anilor ’50, dar iubește acest spirit al comediei care a ieșit la iveală în 1980. Munca ei este un fel de combinație între lucruri drăguțe, dar înfricoșătoare în același timp.
Moda este un amestec de culori, texturi, materiale și stiluri.
Artista Marie Valognespreia această definiție și realizează niște sculpturi haioase inspirate din ținutele care au fost prezente pe podium la săptămânile de modă. Sculpturile sunt abstracte, dar amuzante prin combinația de culori și materiale pe care le-a folosit.
Sub pseudonimul Mise en, Marie mărturisește că îi place să facă asocieri vizuale între obiecte și că are o viziune diferită asupra modei, pe care o percepe ca un amalgam de materiale și texturi. Munca ei are un stil jucăuș și lucrează mult cu forme și culori. Dar vă las să vă convingeți singuri cu fotografiile de mai jos!
Am descoperit un must-have pentru cei care au adoptat o viață minimalistă, dar și pentru cei care adoră acest stil atunci când vine vorba de design-ul interior.
La prima vedere, observi doar niște linii, dar este vorba de un scaun de metal aproape invizibil. Mai simplu de atât nici că se poate și cred că duce puțin la extrem noțiunea de minimalism. Se numește Urban Philosophy Chair și a fost realizat de un studio din Kazahstan care se numește NN Design Band.
Acest studio s-a specializat pe design-ul minimalist și dorește să influențeze mintea oamenilor prin munca lor. Nu știu cât de mult îmi place, mai mult mă fascinează ideea de a avea unul!
Chiar și în cele mai creative domenii, se poate întâmpla să rămâi fără idei. Și cum nu vrei să repeți lucrurile la înfinit, cauți idei originale care să atragă atenția asupra produsului pe care îl promovezi.
Fotograful Henry Hargeaves a găsit un mod ingenios de a realiza imagini pentru editorialul de promovare a unor bijuterii marca Pamela Love, Stella McCartney și Asos. Pentru a crea un efect deosebit, el s-a folosit de un scaner, iar modelul a trebuit să-și preseze fața pe sticla aparatului, acolo unde erau de regulă hârtiile. Astfel, accentul pică mai mult pe bijuterii decât pe modelul care apare cumva blurat.
Partea cea mai grea pentru Henry a fost că nu putea să vadă cadrul dinainte să realizeze fotografia. Nu putea să facă schimbări, așa că a trebuit să facă multe cadre pentru a se asigura că editorialul este demn de atenția publicului.
Controversatul regizor francez de origine argentiniană Gaspar Noé revine la București la cinci ani după ce a fost invitatul special al Les Films de Cannes à Bucarest (23 – 29 octombrie). Acesta își va prezenta cel mai recent film, melodrama sexuală 3D Love, proiectată în afara competiției la Cannes și interzisă minorilor.
Sâmbătă, 24 octombrie, de la 20:15, la Cinema Studio, Gaspar Noé își va introduce filmul și va sta de vorbă cu spectatorii la final. La proiecția 3D de la București au acces doar cei peste 18 ani, prețul unui bilet fiind 20 de lei.
Biletele la festival pot fi achiziționate atât în ziua proiecției, cât și în avans, pe Eventbook.ro, dar și la casieriile celor trei cinematografe.
*
Am avut onoarea sa ma intilnesc cu Gaspar Noe la precedenta sa vizita in RO si, gratie Adei Teslaru si a lui Cristian Mungiu, sa-l intervievez.
mi-a spus atunci ca viata e un act egoist
cred ca oricåt de multi prieteni am avea, oricåt de mare ne-ar fi familia, suntem singuri. Iar in momentele limita, pe viata si pe moarte, intervine instinctul nostru de supravietuire, un instinct primordial, animalic, si-atunci luam decizii egoiste, pentru ca vrem sa traim.
(…)
timpul si scurgerea lui inseamna altruism, pentru ca ne ajuta sa uitam, sa stergem lucrurile rele care ni s-au intåmplat, sa cernem ce a fost bine si ce a fost rau. E un alt carton care spune asta in „Irreversible”: timpul e vindecarea.
restul interviului aici, impreuna cu detalii despre singura floare pe care o are Gaspar Noe acasa:)
Când văd ceva interesant, dar extravagant de-a dreptul, mă gândesc întâi la imaginația celor care l-au creat și la curajul pe care l-au avut atunci când au prezentat lumii produsul minții lor. Prefer să nu iau în seamă ridicolul situației sau faptul că nu unele lucruri sunt inutile, indiferent de originalitatea lor.
Din categoria decorațiunilor moderne face parte și acest ghiveci cu picioare lungi, care simbolizează rădăcinile plantei într-un mod bizar. Se numește Monstera și a fost creat de designer-ul danez Tim van de Weerd.
Pentru a realiza aces vas, el a contruit picioare din oțel, care au fost modelate și curbate manual, după acoperite cu argilă și vopsea. Tim își descrie opera ca un “amestec de static și dinamic“, dar și o “combinație de organic și industrial“. Voi ce spuneți?
Rodney Smitheste unul dintre acei fotografi care redau povești direct din aparat, nu le compun într-un program de editare. Cu o pregătire minuțioasă dinainte, el știe sigur că nu va fi nevoie de modificări majore după ce va apăsa pe butonul de declanșare.
Cu o carieră de 45 de ani în domeniu, fotograful din New York a lansat o carte cu 175 dintre cele mai faimoase imagini color sau alb-negru. Amestec de sofisticare și suprarealism, fotografiile sunt cadre de poveste, în care modelele pozează perfect, iar decorul este ingenios.
Iar atunci când te gândești că acest cadru era întocmai și-n realitate, apreciezi mai mult simțul artistic al lui Rodney! Mai jos câteva fotografii și citate inspiraționale.
I guess one of my surprises has always been how I always seem to rule from the center. From the very beginning of my career to its present state: composition, scale, proportion, and relation have been the driving forces in my work. Composition in photography is like rhythm is in music. I am a product of an earlier era—for example, when the compositional senses of photographers such as Henri Cartier-Bresson, W. Eugene Smith, André Kertész, etc. were impeccable; everything was in the right place. I have noticed, as the world has become more casual, the sense of composition and relationship has been radically altered. I miss when it was the photographer’s mission to find order out of chaos.
Everyone needs and craves adulation and support, so to say I simply make something without consequences would be naive. I desire approval as much as the next person, but for all my life as a photographer, the purpose and function of making pictures has been to resolve deep personal issues within me. As my ex-father-in-law Robert Anderson once told me, “When you are speaking the most privately, you are speaking the most universally.” I completely believe this to be the case. Although the pictures come from deep wells of emotions within me, they seem to resonate with a much larger audience.
To try to speak the most privately; to expose my most intimate feelings, thoughts, and anxieties. That way I always know I am speaking the smallest, most private truth. If I can do that, if I can speak with a small truth, then that is the most a small person in a very large world can ever hope to do.
„Nothing comes easy” cred că este lecția pe care o învăț în fiecare zi. Să muncești pentru ce-ți dorești, chiar dacă pare imposibil la început. Să ai răbdare pentru a-ți vedea visul îndeplinit și să nu renunți atunci când ești cu moralul la pământ.
David Burdeny este un arhitect din Canada, care a lansat un proiect fotografic spectaculos. A pozat cele mai impresionante stații de metrou din Moscova și Sankt Petersburg. Doar că întreg procesul de realizare a fotografiilor a durat mai mult decât se aștepta David.
Pentru a fotografia aceste spații, a avut nevoie de permisiune, pe care a obținut-o după foarte multe luni de negocieri. I s-a spus că trebuie să inchirieze locul și să fotografieze atunci când se închide, adică după miezul nopții.
El a acceptat provocarea și a petrecut două săptămâni în aceste stații, încercând să obțină cele mai bune cadre. Și eu cred că a reușit! Ba chiar se pare că este singurul fotograf din lume care a avut voie să pozeze acele locuri fără agitația de zi cu zi a oamenilor.
Cel mai mult îmi place că nu există alte elemente care să distragă atenția, cum ar fi tonomatele. Astfel stilul arhitectural este în atenția noastră și îmi dau impresia unor săli de muzeu, decât a unor stații în care oamenii se grăbesc spre muncă într-o dimineață de luni.
Nu numai că arată foarte imperios, dar aceste stații de metrou dateaza din anii 1935 și sunt cunoscute ca cel mai scump proiect arhitectural, construit de Stalin ca o formă de propagandă comunistă.
Nu la Sorin Oprescu si stadionul lui de avocati si sustinatori politici trebuie sa va uitati ca sa aflati despre adevarata fata a sistemului penitenciarelor din Romania. Intrebati-l pe Ivan Patzaichin despre asta, daca vreti sa stiti realitatea.
*
Sistemul nostru judiciar pleaca de la premiza ca daca un om a facut rau, il invatam sa nu mai greseasca alta data pedepsindu-l cu conditii grele, umilindu-l.
Sa luam insa drept exemplu un ciine de pe strada.
E agresiv, e infometat, e gata sa te atace doar pentru ca treci pe linga el. Il imblinzesti lovindu-l? Cel mult pleaca de linga tine si se duce, plin de frustrare, sa-l atace pe altul care nu a avut rapiditatea sau forta sa loveasca.
Asa este si cu penitenciarele din Ro. Tot ce facem este sa-i inraim pe cei care sunt oricum niste animalutze bipede (n-au prea multa educatie, uneori nici prea multa inteligenta si au ajuns acolo pentru ca s-au luptat pentru propria supravietuire in lumea de la periferie unde s-au nascut).
Daca este sa vorbim despre adevaratii detinuti din Ro, cei care n-au nici avocati scumpi, dar au boli cit toti anii de activitate ai domnului Oprescu, dar nu stiu sa lupte pentru drepturile lor si… mai presus de toate — SISTEMUL NU-I AJUTA, ar trebui sa vorbim despre cu totul alte aspecte decit ceea ce se discuta acum la televiziuni.
*
De un an de zile la Chilia, in Delta, la penitenciarul care tine de Administratia Penitenciarelor Tulcea se intimpla un program unic in Romania. Programul – “Stabilirea unui mecanism ecologic de reintegrare sociala a detinuților” – urmareste reintegrarea sociala a detinutilor care se afla in ultimele luni de detentie dupa niste pasi care s-ar putea incadra la conceputul “ecologie umana”.
In apropierea penitenciarului de la Chilia detinutii lucreaza la constructia a 4 case care vor fi atelierele de lucru pentru invatarea unor meserii care sa-i ajute dupa ce ies din penitenciar: timplarie, impletitul stufului, constructii, brutarie. Terenul are si spatiu pentru o gradina, iar acolo vor cultiva legumele pentru masa zilnica.
Sigur ca exista multe programe de reintegrare sociala a detinutilor in penitenciarele din ro, cum exista si gradini, ba chiar mici ferme, unde cresc ceea ce folosesc apoi pentru hrana pentru a fi cit mai eficienti din punct de vedere financiar.
Dar cei de la Chilia au ceva in plus: proiectul in care se incearca reeducarea lor e inspirat si realizat in colaborare cu Norvegia, acolo unde se afla cea mai controversata inchisoare din lume: Bastoy.
Iata cum e explicat procesul de ecologie umana de Arne Kvernvik Nilsen (fost guvernator al penitenciarului Bastoy – Norvegia), cum este aplicat acest concept la penitenciarul de pe insula Bastoy.
*
Cum e la Bastoy?
Detinuti condamnati pentru crima, pentru trafic de droguri, violuri, pentru lucruri foarte rele pe care le-au facut in societate, traiesc in ultimul lor an de detentie in aceasta inchisoare care e ca un sat: fara gratii, fara portie zilnica de mincare, fara nicio pedeapsa sau umilinta. Ba mai mult, in Bastoy – o inchisoare aflata pe o insula – se afla teren de tenis, piscina, biblioteca, magazine. Iar fiecare camera – pentru ca detinutii stau singuri in camera – are televizor. Si aer conditionat.
Toti detinutii (sunt peste 100 pe insula) muncesc in penitenciar, in sat. Inchisoarea se autosustine – detinutii isi produc alimentele (au gradini, cresc vite) -, fac cursuri de specializare – grafica pe computer -, se distreaza intr-o trupa rock si, o data pe an, se intilnesc cu oamenii aflati in libertate la ziua usilor deschise. O zi in care orice vizitator extern poate ajunge pe insula.
Pare raiul pe pamint si prima reactie ar fi sa spui ”intr-o asa inchisoare mi-ar placea si mie sa traiesc”, dar punctul de cotitura e in micile restrictii care tin de rigoare si de responsabilitate.
Detinutii sunt obligati ca de 5 ori pe zi sa se afle in puncte fixe de pe insula si sa bifeze prezenta, penitenciarul le asigura doar o masa pe zi – pentru celelalte muncesc -, iar pe parcursul zilei au intilniri cu psihologi.
Educatia se face prin crearea apartenentei la o comunitate, prin dezvoltarea stimei de sine si prin crearea de responsabilitati pe care fiecare le poate urmari si duce la bun sfirsit. E o validare pe care fiecare detinut o primeste in fiecare zi, odata cu stringerea de mina a paznicului sau cu discutia fata in fata, ochi in ochi, cu directorul penitenciarului.
Va rog ascultati cele 2 minute de interviu de aici, cu fostul director al penitenciarului Bastoy si cu actualul director care explica de ce viata din Bastoy e mult mai grea decit in orice alta inchisoare, despre cum cheia educatiei adevarate e in responsabilitatea pe care o pui pe umarul detinutului, nu in uniformizarea lui prin incarcerare si program fix.
In ultimii 15 ani au fost doar 3 tentative de evadare (distanta dintre insula si continent este de doar 2 km si nu exista garduri), iar rata de recidiva a celor care ajung in acest program este cea mai mica din lume.
Iata o imagine de ansamblu a penitenciarului Bastoy
* In Romania, Asociatia Ivan Patzaichin impreuna cu Directia Nationala a Penitenciarelor, cu consultanta norvegiana a celor care manageruiesc inchisoarea Bastoy, incearca un program similar: “Stabilirea unui mecanism ecologic de reintegrare sociala a detinutilor”
De un an de zile detinutii care se afla in ultimele luni de pedeapasa participa la un program deschis de munca pe un teren al penitenciarului unde construiesc case care vor deveni ateliere pentru alti detinuti.
Pe perioada constructiei, detinutii – imbracati la fel ca meseriasii adusi pentru proiect – capata nu doar aptitudini ci si responsabilitati, devin sefi de echipa, au obiective si, mai presus de orice, invata ca pot face si ei ceva, ca lasa ceva in urma.
Am fost la Chilia in vara, odata cu delegatia norvegiana care era foarte bucuroasa de felul in care se dezvolta proiectul si am vorbit cu citiva detinuti. Erau bucurosi ca reusisera sa lase si ei ceva in urma, construisera – cu miinile lor, urmarind un plan de facut de un arhitect si un inginer – o casa ecologica suta la suta.
O parte din know how-ul emotional de la Bastoy a fost implementat in penitenciarul de la Chilia odata cu acest proiect, insa in Romania sistemul bate orice intiativa.
*
Ca sa fim onesti si realisti, detinutii nu se inscriu in program pentru ca vor sa se schimbe sau vor o viata mai buna cind au iesit din puscarie. Nu cunosc notiunile acestea decit cel mult teoretic, pentru ca in lumea lor singura sansa de supravietuire e pe viata si pe moarte, fara multe calificari profesionale.
Se inscriu in program pentru… libertate. Cu fiecare zi muncita primesc reduceri din pedeapsa si tot ceea ce isi doresc este sa scape mai repede de condamnare. Dar – pe acelasi sistem ca programul Ovidiu Ro cu tichete sociale pentru mers la gradinitia despre care am scris aici – cu rasplata care acopera una dintre nevoile lor vine, fara ca ei sa-si dea seama, accesul la o alta luma. O lume a unor oameni care sunt preocupati sa le recladeasca increderea de sine, sa le arate ca pot face si ei ceva util in viata si, mai ales, sa le dea si o calificare cu ajutorul careia isi vor putea gasi un loc de munca pentru a incepe o noua viata.
Numai ca sistemul din Romania nu ajuta penitenciarele sa -i ajute pe detinuti.
In Romania legile actuale spun ca nu poti obtine diploma de calificare – ca este ea brutar, timplar sau maturator – daca nu ai 4 clase pentru unele meserii, 8 clase pentru altele. Iar multi dintre detinuti nu sunt alfabetizati.
In Romania, legea spune ca la angajare nu trebue cerut cazierul pentru a da sanse de reintegrare celui care a gresit, dar angajatorii il cer, iar un fost detinut care nu are nicio calificare recunoscuta de autoritati nu va avea niciodata o sansa reala de reintegrare: va munci la negru, va fi platit prost si va fi dat afara in primul moment in care va fi vorba de restructurari.
Iata una dintre casele construite de detinutii de la Chilia, asa cum arata ea in septembrie la vizita pe care am facut-o acolo
*
De aici ar trebui sa inceapa de fapt reforma penitenciarelor din Romania. Din crearea unui cadru legal functional, realist, pentru ca pe perioada detentiei detinutii sa fie alfabetizati si sa li se dea diplome care sa le echivaleze o profesie pe care o dobindesc in cursurile de calificare din timpul penitenciarelor.
Care cursuri sa fie facute cu simt de raspundere, cu crearea unui cadru care sa valorizeze ce e bun in detinut si sa-i dezvolte aptitudini profesionale si stima de sine.
*
Dragi colegi din televiziuni, daca vreti sa vorbiti pe bune despre respectarea drepturilor detinutilor, despre reintegrarea lor in societate, despre o sansa reala de a reforma penitenciarele din Romania, chemati-l la discutii pe Ivan Patzaichin, nu pe avocatii sofisticati ai oamenilor cu bani care au ajuns in puscarie pentru ca au furat milioane. Cind vor iesi din penitenciare, respectivii nu vor avea nicio problema de supravietuire.
Intrebati-l pe Ivan Patzaichin cit de greu este sa te lupti cu sistemul cind incerci sa faci bine acolo unde e cel mai mult rau, intrebati-l despre detinutii de la Chilia – ii cunoaste, le duce tigari de fiecare data cind ajunge la ei si imparte cu ei, frateste, piinea la masa.
Intrebati-l pe Ivan Patzaichin care sunt problemele reale si cum pot fi rezolvate si ajutati-l sa se creeze un cadru legal pentru solutiile propuse. Ajutati-l sa dezvolte un mecanism ecologic de reintegrare sociala a detinuților. Pentru ca el e unul dintre cei care fac lucrurile incet si temeinic, spre mai bine.
Le-ar face si mai repede, dar nu vrea sa dea spaga, nu vrea sa incalce legea. Vrea sa respecte regulile.
Vorbiti deci cu Ivan Patzaichin.
*
puteti citi mai multe depsre ecointegrare in eco Delta Dunarii aici
pentru spectatorii care merg zilele acestea la premiera de la Carousel, cel mai recent spectacol al lui Andrei Serban la Teatru Bulandra, intreaga montare va fi o experienta foarte placuta.
spectacolul incepe inca de la intrare, holul teatrului e transformat in parc de distractii, spectatorii se vad in pereti de oglinzi si danseaza cu actorii din distributie.
e o mica magie in primele 10 minute ale contactului cu teatrul pe care spectatorul care vine la Carousel o simte cu toti porii, fara sa se prinda de ce i se intimpla. El devine protagonist (se vede, cum spuneam, in multe oglinzi), se poate fotografia – ca la balci – cu capul in dreptul unor tablouri amuzante, cinta si danseaza alaturi de actori.
in acele prime 10 min Andrei Serban exploateaza toate nevoile omului modern dominat de internet, de ego si de dorinta de a arata lumii ca a fost undeva: ii da cadrul perfect sa fie el protagonistul si sa ia marturii de la intimplarea la care participa. culmea e ca o face cu mijloacele teatrului clasic ceea ce arata ca, pina la urma, nu ne-am domolit ego-ul prea mult in citeva sute de ani:)
contextul functioneaza perfect. am vazut, la ultima dintre repetitiile cu public din vara, trei doamne trecute de 50 de ani care voiau sa-si faca… selfie cu actorii care treceau pe linga ele. iar actorii, in personaj – angajatii de la Carousel – s-au asezat zimbind la cadru.
spectacolul e o metafora frumoasa despre greselile pe care le facem din ego si pe care daca avem noroc le putem repara peste timp, iar montarea (nu vreau sa povestesc nimic din ce e, de fapt, in sala de spectacol) aseaza spectatorul in lumea propriilor greseli. si-o face intr-o forma aparent amuzanta, pe cintec, ca intr-un musical, utilinzind multe dintre mijloacele moderne ale spectacolului de orice fel.
Carousel ( r. Andrei Serban) il are in rolul principal pe Vlad Ivanov (care cinta, danseaza si uimeste pe toata lumea, din nou), dar si alte nume mari ale actoriei (de teatru si film din Ro – Ana Ularu, Rodica Lazar, Maria Obretin, Radu Iacoban) si se joaca la Sala Izvor de la Teatrul Bulandra.
in vara m-am gindit, vazind mijloacele tehnice, in racord cu obiceiurile actuale de consum ale spectatorilor, folosite pentru acest spectacol ca, daca e sa fie folosita o holograma intr-un spectacol de teatru, Andrei Serban ar putea fi primul care sa faca asta:)
Am pastrat de ani de zile obiceiul de a ma uita la copertile revistelor din lumea intreaga pentru a vedea trendurile in design sau moda.
Daca doua publicatii – care nu apartin aceluiasi brand si sunt in capete diferite de lume – aleg sa aiba acelasi design in aceeasi perioada a anului inseamna ca pe undeva e un trend de urmat.
iata citeva coperte cu literele asezate altfel:)
poate ca e o directie data de recesiune, desi in unele tari presa – ca si economia – si-a gasit drumul ei frumos, dar e o directie foarte prezenta pe coperti de revista si , pentru ca de aici incolo incepe diferentierea, va deveni tocmai creativa.
ceea ce e bine de stiut daca vreti sa aveti layout-uri in trend.
