intr-o vreme in care photoshopul rezolva tot si e mina dreapta a chirurgului plastician, iata o artista care face minuni doar din desen.
body painting mai exact.
toate fotografiile de mai jos sunt fara niciun efect special, fara photoshop. artista se numeste gesine marwedel.
din divizia “si eu pot sa scriu despre CM”, iata o mica demonstratie despre cum ar fi fost daca Campionatul Mondial nu ar fi fost la fotbal ci …
DANS
in seminfinala Brazilia – Germania lucrurile ar fi fost foarte complicate.
Brazilienii sunt inventatorii Capoeira – o arta martiala care imbina dansul, miscarile acrobatice si muzica. Capoeira a depasit de foarte multa vreme granitele tarii de origine si a devenit atit de faimoasa incit a influentat street dance-ul american, dupa ce a aparut in filme precum Karate Kid sau Indiana Jones.
Nemtii au in dans contributii importante la cultura mondiala. Una dintre cele mai cunoscute coregrafe in lume este Pina Bausch, o coregrafa, dansatoare si director de companie de origine germana care a avut ideea de a uni dansul cu teatru in ceea ce ea a numit Tanztheater.
Si stilul ei a depasit cu mult granitele tarii; in cultura pop/urbana poate fi gasit in filme precum E la nave va ( Frederico Fellini) sau Hable con Ella (Almodovar), iar David Bowie i-a dedicat un turneu mondial ( Glass Spider, la sfirsitul anilor 80)
(am ales un fragment din filmul pe care Wim Wenders i l-a dedicat doamnei Bausch tocmai pentru ca miscarile de acolo seamana putin cu Capoeira. Lillies of the valley e o poveste despre libertatea in dragoste.)
***
in cealalta semifinala – Argentina – Olanda lucrurile ar fi fost si mai complicate.
Argentinienii au inventat tango-ul. Muncitorii si imigrantii se distrau la terase, dupa munca, dansind acest gen de dans care avea sa devina celebru in toata lumea. A aparut la sfirsitul secolului 19 si e de foarte multa vreme in cultura urbana, cu participarea exceptionala a lui Carlos Gardel un compozitor, actor si cintaret argentinian care a inregistrat cite 3 min – momente de tango in anii 1917-1920; asta se intimpla nu doar in filme (da, stiu Parfum de femeie este primul gind al oricui, dar nici reinterpretarea de la Roxanne a lui Sting pentru Moulin Rouge-ul lui Baz Luhrmann nu e de ignorat), ci si in emisiuni de televiziune sau in videoclipurile care reinterpreteaza muzica spre cultura pop (gotan project).
Olandezii, ei bine olandezii, au una dintre cele mai mari companii de dans din lume, unii dintre cei mai spectaculosi dansatori ai momentului, Nederland Dans Theater, o companie creata la sfirsitul anilor 50 care a beneficiat de lucrul cu unii dintre cei mai mari coregrafi ai lumii Jiri Kylian, Ohad Naharin, Mats Ek.
mai jos citeva scurte, f scurte, secvente din cel mai recent show al lor creat de Paul Lightfood (si el un foarte mare dansator) pe muzica lui Philip Glass. (si o reverenta adinca inspre JTI, poate vin vreodata si in Romania)
ma gindesc ca ar fi fost foarte tare ca in pauzele meciului sa se prezinte pe scurt putin din cultura tarilor care se confrunta pe terenul de fotbal.
oricum, sa trecem mai departe. cine credeti ca ar cistiga competitia daca s-ar intilni in… film?
de ceva vreme spun ca vreau sa ma duc sa traiesc intr-o pestera pentru o vreme, ca sa cobor ritmul interior si ca sa ma indepartez putin de oameni. gindesc la oboseala, desigur dar astazi am primit de la un prieten – care spera ca o sa ma sperie imaginile oamenilor care traiesc in salbaticie – proiectul minunat al unui fotograf francez.
Scrublands se numeste proiectul fotografului Antoine Bruy si e realizat din cadre surprinse cu cei care traiesc in salbaticie, dupa ce fotograful a petrecut citeva zile cu ei, si-a trait muncind alaturi de ei.
nu m-a marcat saracia (sunt zone in romania care arata ca in fotografiile francezului si sunt in apropierea oraselor, nu in salbaticie), ceea ce m-a impresionat profund e serenitatea, luminozitatea de pe chipurile oamenilor. sigur, contribuie si maiestria fotografului (felul in care foloseste lumina), dar ochii si trupul lor spun mai multe despre serenitate decit orice altceva.
intregul proiect poate fi gasit aici
dupa atitea meciuri, zic sa profitam putin de pauza care va sa vina si pe 6 iulie sa mergem… la film.
cum e dupa 4 iulie si Ziua Americii, si cind vorbim de filme primul loc care ne vine in minte e Hollywood-ul, cum ar fi o seara a filmului american PE PROMENADA?
am pus la cale o impacare cinematografica impreuna cu Cristian Manafu (stiti disputa noastra carePEcare) si pe 6 iulie, cu ajutorul simpaticilor de la McDonald’s care pregatesc Saptamini Americane inspirate din filmele americane, aducem un pic de America si de Hollywood in cel mai simpatic loc din Bucuresti, in aer liber.
dupa cum stiti deja, noi functionam pe democratie. facem propuneri de citeva filme, le votam si ce se alege, vizionam.
o sa fie super distractie, o sa avem super prieteni invitati (plus ca acum ne unim fortele, nu mai facem tumbe ca sa vina mai multi invitati la unul decit la celalalt) si sper sa vreti sa va distrati cu noi din nou.
va invit asadar sa votati aici, ca sa stim ce v-ati dori sa vedeti in Seara Americana PE Promenada.
impreuna cu voi alegem filmul, iar de restul – si va fi super fun (ca sa compensam dupa atitea ore de fotbal) ne ocupam noi, Promenada si McDonald’s
aaaa, pe 6 iulie, desigur intrarea va fi libera 🙂
ce amai simpatica veste de astazi am gasit-o pe FB la domnul regizor Oliver Stone care anunta unde poate fi vazut, gratis si piratat filmul lui despre Fidel Castro.
printre rinduri poti citi necajeala ( disperarea ?) lui ca nu a putut gasi un distribuitor si forma amuzant legala prin care incearca sa se razboiasca cu producatorii spanioli.
da, se intimpla si la case foarte mari; oliver stone are in palmares citeva filme geniale people vs larry flint, platoon, natural born killers, jfk si a fost un preferat al Oscarurilor in urma cu citiva ani.
iata integral mesajul lui de pe Facebook. dupa ce zimbiti sa va duceti sa vedeti documentarul, oliver stone e un MARE REGIZOR.
Unfortunately, there’s never been an official release in the US of COMANDANTE, my first documentary with Fidel Castro. We’ve been trying to get a DVD released for many years now, but the rights are tied up with the Spanish production company. In lieu of an official release, a (anonymous) fan has uploaded a good quality version on Vimeo and you can watch it for free here:
It seems to be pulled from the UK/Region 2 DVD which I’ve been told is going out of print this year. If you want the film on DVD and have a region-free player, I suggest getting it soon. This fan has also uploaded a version with my audio commentary:
My second film with Castro, LOOKING FOR FIDEL, is available on DVD, and my third film with him, CASTRO IN WINTER, will be released digitally this summer.
“Prima oare cind m-a sarutat un baiat, am ramas invizibila 3 minute inainte de a reaparea. Se intimpla in curtea scolii, sub un platan, iar baiatul care tocmai ma sarutase inchizind ochii se tot invirtea in jurul arborelui sa ma gaseasca.
De fiecare data cind buzele noastre se atingeau, chiar foarte usor, eu dispaream. Am incercat cu un baiat, sub un alt platan. La fel. Pe masura ce am crescut, fenomenul s-a accentuat.
Apoi m-am indragostit. Cu cit iubeam, cu atit dispaream mai mult. Pina cind m-am pomenit indragostita nebuneste si invizibila incontinuu.
La inceput, lui i-a placut acest mister. Trebuie sa fi crezut ca aceasta latura imperceptibila facea parte din farmecul meu. Dar, vazindu-ma disparind pentru prea mult timp, s-a saturat. Simteam ca trebuia sa reapar ca sa nu-l pierd. Am reusit pina la urma, dar prea tirziu.
Timpul trecuse. Ma cam uitase. Dupa toate eforturile, nu mai aveam acelasi efect asupra lui. Cred ca asta m-a marcat cel mai tare. Sa reapar dupa ce m-am luptat atit si sa am impresia ca n-am existat niciodata.
In cele din urma am trecut la altceva, dar, cum ma indragosteam, povestea se repeta: dispaream. Nimeni nu avea timp sa ma iubeasca cu adevarat.
Se intimpla chiar ca barbatul sa ma uite inainte de a ma parasi sau sa uite sa ma paraseasca. Singura data cind am reusit sa nu dispar prea mult a fost cu un barbat care nu ma prea impresiona.
Am incercat sa-l conving ca-l iubeam, apoi am plecat in fata evidentei: a nu iubi prea mult era cheia pentru a nu disparea prea mult si pentru a nu suferi prea tare.
(…)
Cred ca, din cauza ca m-am aprins si m-am stins atit de tare, corpul meu nu mai suporta dragostea. Daca m-as intoarce la asa ceva, plaminii mei s-ar incinge ca un bec.
Si-apoi, stiti, m-am obisnuit sa traiesc asa. Incerc sa profit de invizibilitatea mea. Exista si avantaje. Pot face obiectele sa se miste fara sa fiu vazuta. Ma specializez in case bintuite si in spectacole de iluzionism.
Mi se intimpla sa fac si pe supereroul. Chiar si un zdrahon inarmat este in mare dezavantaj fata de cineva invizibil.
Dar mai ales, mi-e teama de fericire acum. Cunosc raul pe care-l pot face. Ideea ca dezamagesc ma impiedica sa traiesc spontan o poveste. Cred ca nu sunt nascuta sa traiesc lucruri de durata, cu exceptia invizibilitatii.
ma multumesc sa gust citeva delicatese din cind in cind. insa respect dozele de iubire homeopatice pe care mi le-am stabilit.”
***
monologul fetei invizibile din cartea “cel mai mic sarut pomenit vreodata” de mathias malzieu (domnul cu mecanica inimii), sau o demonstratie impecabila despre puterea cuvintelor simple asezate cu tilc care dau super intelesuri dincolo de basm.
cartea tocmai a iesit la editura nemira si o puteti gasi in librarii.
eu imi doresc f f f tare sa-l cunosc pe domnul mathias malzieu.
Vineri. 13 iunie.
Mai sunt citeva minute pina cind incepe “Pai…despre ce vorbim noi aici?”, prima reprezentatie din Festivalul International de teatru de la Sibiu in care Marcel Iures e Moromete, iar George Mihaita e Cocosila.
Spectacolul are loc in sala de sport a liceului Octavian Goga, pe teren au fost puse gradene, iar scena seamana cu spatiul de la Teatrul Act, unde a fost montata piesa.
In culise, imbracati in haine care amintesc de Grecia Antica, rochii lungi invalurite in cordoane grele, o fata si un baiat repeta un text. Desculti. Trebuie sa-i interpreteze pe Hemon si Antigona, intr-o sceneta care aduce publicitatea traditionala in spatiul teatral: promoveaza un nou program Raiffeisen, Viata fara cash.
Momentul lor are un minut, dar s-au pregatit doua zile pentru el, au fost verifcati de doi profesori si, desi e ora 18.00, ora la care ar trebui sa inceapa spectacolul, continua sa repete in timp ce isi trag de hainele care par ca le vin bine. Ca sa faca un gest, oricare, sa mai descarce din energie.
Stiu ca vor juca in fata lui Iures si a lui Mihaita si mai stiu ca vor juca in fata doamnei de la Raiffeisen care le-a oferit job-ul.
Pentru baiat, Iustinian Turcu, sunt primii bani pe care-i obtine ca actor, primul lui job platit in meseria in care vrea sa faca pasi mari. Banii ii va pune deoparte si, cu bursa pe care o ia la sfirsitul semestrului, o sa se duca acasa la Galati, unde locuieste mama lui. Tata a murit in urma cu citiva ani, iar sora lui mai mare munceste in Anglia si-l mai ajuta din cind in cind cu bani pentru micile lui distractii de student care sta in camin. Are in plan sa stea si citeva zile la Bucuresti unde e si nunta unui prieten. Acum munceste pentru darul de nunta.
Fata , Gabriela Parliteanu, si-a cistigat primii bani din teatru inca din clasa X-a, cind a inceput sa joace la Braila in Omul perna, in regia lui Radu Afrim.
Sunt amindoi in anul I la actorie la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu si, in citeva clipe, vor fi pe scena la FITS in fata a 400 de spectatori.
*
Gabriela Parliteanu a intrat prima la actorie in Sibiu dupa ce a fost respinsa la UNATC si-a cazut intr-o lunga depresie. A picat la Bucuresti pentru ca … avea spectacol la Braila si nu s-a putut face o ajustare de program de nicio parte. Si-a respectat contractul,a ratat admiterea , dar a dat la alta facultate ( Istoria Artei) si si-a vazut mai departe de viata si de piesele in care juca la Braila.
Avea experienta de scena, juca inca din clasa a X-a pe scena din orasul ei natal, acolo unde tinerii merg la teatru ca si cum ar merge la biserica, cu religiozitate in fiecare week end, dar s-a gindit ca daca o comisie a decis ca nu e sa fie actrita, e mai bine sa faca altceva ca sa nu piarda timpul. A primit insa un telefon de la seful catedrei de la Sibiu care a anuntat-o ca universitatea lor are si sesiune de toamna.
La aceasta editie a Festivalului International de Teatru de la Sibiu, impreuna cu Iustinian a urcat pe scenele principale de 4 ori, ea -pentru ca are ceva special – a mai urcat inca o data: israelienii din DecaDance au ales-o din public sa danseze cu ei pe scena.
Era printre dansatori, se misca frumos in aplauzele multimii si tot ce avea in minte era “e si Lev Dodin in sala, ce ma fac?” (regizorul rus, Lev Dodin, a fost unul dintre cei mai importanti invitati ai festivalului)
*
Viata leaga lucrurile intr-un fel cum nici nu te astepti.
Gabriela si Iustinian si-au facut botezul in Festivalul International de Teatru de la Sibiu, chiar daca ei inca nu sunt constienti de exercitiul greu pe care l-au dus la capat. (sunt singurii studenti din anul 1 care au fost pe scena in aceasta editie de Festival.) Au facut-o printr-un job oferit de Raiffeisen .
Raiffeisen , care are un program foarte coerent si bine asezat in a sustine teatrul in Ro , este partener al piesei de la Act , “Pai despre ce vorbim noi aici”, a fost unul dintre partenerii principali ai aceste editii a Festivalului International de Teatru de la Sibiu si i-a oferit o stea pe Aleea Celebritatilor lui… Lev Dodin.
Gabriela ma urmareste pe facebook de mai bine de 4 ani (dupa un articol despre teatru pe care l-a gasit undeva, nu mai stie unde), dar n-as fi intinit-o si nici n-as fi stiut nimic din povestea ei, daca Elena Baidan (responsabila pentru proiecte culturale din partea Raiffeisen) nu m-ar fi sunat intr-o zi si nu mi-ar fi zis: “sa-i cauti pe copiii care joaca in scenetele noastre, nu-i cunosc, dar cred ca e o poveste acolo”.
*
La ora 18 si 12 min, vineri 13 iunie, Gabriela si Iustinian, studenti in anul I, actorie, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, au jucat in fata lui Marcel Iures si a lui George Mihaita. La propriu. Pentru ca protagonistii piesei “Pai… despre ce vorbim noi aici” au intrat dupa ei.
In sala, in rindul 1, s-a aflat Elena Baidan de la Raiffeisen, cea care le-a oferit job-urile de care isi vor aminti multa vreme.
Ii puteti vedea mai jos pe Gabriela si Iustinian in sceneta lor despre noul program “Viata fara cash” al Raiffeisen Bank Romania.
e o secventa in piesa “Pai… despre ce vorbim noi aici” (dramatizare dupa Morometii, de Catalin Stefanescu, in regia lui Alexandru Dabija) in care Moromete ( Marcel Iures) umbla in fosta lada de zestre a fiicelor lui si scoate un sac plin cu fotografii inramate in marmura, in suporturi ovale, ca pentru morminte.
sunt multe rame (peste 20) si Moromete le imprastie nervos pe jos. vezi ca in fotografii chipurile se repeta si ca sunt 3 chipuri de femei de virste diferite si patru chipuri de barbati. Moromete aseaza cite o fotografie, rind pe rind in locuri speciale ale casei in incercarea de a reconstitui un moment care l-a marcat. Ramele cu Catrina (nevasta) si cele doua fete (ilinca si Tita) sunt asezate linga lada cu zestre. Paraschiv si Nila sunt linga pat.
Moromete si prietenul lui Cocosila (George Mihaita) incep sa-si aminteasca disputa dintre tata si fiii lui, care vor sa nu mai munceasca si sa nu le mai protejeze pe femeile casei.
Cocosila – care a ascultat de multe ori povestea – interpreteaza rolurile femeilor si ale copiilor, intr-un ping pong al memoriei. Moromete da replicile care au fost atunci, dar spune si ce n-a putut spune.
e o secventa incredibil de puternica si arata talentul actoricesc al celor doi (e minunat sa-l vezi pe domnul Mihaita jucind drama, cind toti il asociaza cu comedia): spectatorii stiu ca au doi barbati in fata, dar in mintea lor au 3 femei si 4 barbati, toti certindu-se pe viata si pe moarte pentru o bucata de pamint.
si fiecare spectator ofteaza sau zimbeste la replicile pe care le aude, e parte din poveste si realizeaza inca o data, ca istoria se repeta la nesfirsit: parintii cred ca au facut totul pentru copiii lor, copiii se razvratesc si pleaca.
*
Aseara in mod exceptional titlul piesei “Pai …despre ce vorbim noi aici?” a avut mai multe semnificatii.
sigur ca a fost vorba despre Morometii, dar fiecare dintre cei de pe scena, sau din sala, daca ar fi raspuns la intrebarea “despre ce vorbim noi aici” doar pentru sine, fara sa o faca in spatiul public, ar fi recunoscut ca a fost putin si despre parintii sau copiii lor.
la finalul piesei, Moromete redevenit Marcel Iures l-a imbratisat pe George Mihaita. si-a fost in gestul ala o asa de mare incarcatura incit spectatorii au stiut ca piesa a fost si despre dinsii – ca parinti si copii.
in plus, pentru ca viata potriveste lucrurile intr-un mod care nu e deloc intimplator. “Pai … despre ce vorbim noi aici?” este o piesa care s-a realizat (la Teatrul Act din Bucuresti) cu sprijinul Raiffeisen Bank Romania care este si partener oficial al Festivalului International de Teatru de la Sibiu. Asa ca aseara, in deschiderea piesei a fost un moment special Raiffeisen realizat de doi actori din anul 1 la Facultatea de Teatru din Sibiu – Gabriela Parliteanu si Iustinian Turcu.
Pentru Iustinian acesta a fost primul job platit ca actor din viata lui, a jucat inaintea domnilor Iures si Mihaita si… a vazut o piesa despre cum un tata isi pierde fiii, iar tatal lui a decedat in urma cu ceva ani.
uneori, pe scena, actorii (isi) spun prin vorbele altora si povestile lor.
puteti vedea “Pai… despre ce vorbim noi aici” si astazi de la ora 18.00 in Sibiu la Sala de sport a liceului Octavian Goga, dar si in Bucuresti incepind de saptamina viitoare, in programul Teatrului Act.
fotografii: Sebastian Marcovici/FITS
ca in fiecare an la FITS imi stresez prietenii sa vada cite un anume spectacol. cel mai des de dans.
anul acesta spectacolul care a fost la obligatoriu s-a numit Deca Dance si a fost aseara.
***
aseara am avut cel mai puternic senzatia ca nu poti sa-i spui cuiva despre un spectacol “ce frumos a fost” pentru ca el, oricit de educat ar fi, oricit de empatic ar fi, n-o sa inteleaga ce e in spatele lui “ce frumos a fost”.
mai ales atunci cind e o avalansa de emotii generate de conceptul artistic, dar si o uimire foarte mare datorata aptitudinilor tehnice ale celor de pe scena.
aseara, mi-am vazut prietenii dupa spectacol, la bere: le luceau ochii, aveau zimbete timpe pe fatza si spuneau “nu am mai vazut niciodata asa ceva”
Chinezu mi-a zis “n-am inteles nimic din poveste, dar cum au fost!!!! cit de buni erau si ce au facut pe scena, n-am mai vazut asa ceva” si mi s-a parut unul dintre cele mai frumoase exemple pentru cum arta, daca ajunge la esenta, poate sa le umple sufletele tuturor – chiar daca nu inteleg rationamentul din spate.
si e un minunat exemplu despre cum fiecare umplem spatiul dintre cuvintele “ce frumos a fost” cu alte ginduri, alte vibratii si alte semnificatii, chiar daca efectul e acelasi: suntem bucurosi, fericiti.
*
ce au facut cei de la Batsheva Dance Company aseara a fost despre perfectiune si despre “pot dincolo de orice limita”, despre “feel pleasure in pain” si-au facut-o intr-un limbaj coregrafic (gaga movement) inventat de coregraful lor genial, Ohad Naharin.
la aplauze – care au durat mai bine de 5 minute si erau in urale si fluieraturi admirative – ma gindeam cit de frumos ar fi ca oamenii astia, cu show-ul lor sa poata sa faca un turneu prin mai multe orase din romania ca sa-i bucure pe tot mai multi. si de aici n-a mai fost decit un pas sa ma gindesc cum ar fi sa fie o saptamina de dans al companiilor israeliene, la bucuresti? (stiu, divin, dar cum facem sa fie?!)
erau in sala oameni care, sunt sigura, habar nu aveau care erau referintele unor secvente din show, de unde era inspiratia pentru altele, dar n-am vazut om care sa nu coboare scarile salii si sa nu aiba un zimbet super fericit pe chip.
*
cum nu cred in exprimarea “nu pot sa exprim in cuvinte ceea ce a fost” (de asta suntem jurn alisti ca sa putem pune in cuvinte emotiile pe care le traim), as putea sa va descriu show-ul si sa va fac sa simtiti putin din el.
dar ar fi versiunea mea, cu reperele mele culturale si, mai mult ca niciodata, in show-ul asta a fost despre cum poate emotia sa ajunga la toti, indiferent de educatia lor si pregatirea lor in dans. sa ajungi la ei cu un mesaj care include muzica electronica, vivaldi si piese moderne.
stiu ca nu o sa fie acelasi impact, dar va rog tare uitati-va 3 minute la acest filmulet. nu e ca sa intelegeti ce a fost in show (n-aveti cum sa simtiti dintr-o inregistrare energia, forta, relaxarea in miscarile complicate ale incredibililor dansatori), e ca sa va doriti sa va intilniti macar o data in viata cu trupa asta de dans si cu munca coregrafului Ohad Naharin.
a fost un moment in spectacol in care dansatorii au coborit in sala, au luat 10 spectatori si au dansat cu ei pe scena. un moment despre “si tu poti face asta”, orice ar fi insemind “asta”.
spectatorii ramasi in sala aplaudau incredibil de tare, bucurosi ca unii de-ai lor ajunsesera (uimitor as spune) sa faca citeva miscari care semanau profesioniste (si asta se intimplase in 3 secunde), iar dansatorii profesionisti isi continuau sincroanele perfecte in ceva ce altfel ar fi parut haos.
si ma gindeam ca geniul lui Ohad Naharin si-a spus din nou cuvintul pentru ca inca de la inceputul spectacolului daduse cheia cu un voice over…
“ignore… ignore all… ignore all possible concepts & posibilities… ignore Beethoven…ignore all possible concepts & posibilities (…) just make it , babe. JUST MAKE IT.”
***
a fost atit de frumos incit chiar daca nu as mai vedea niciun alt spectacol bun in festival (desi stiu ca mai sunt citeva geniale) as spune ca e unul dintre cele mai bune FITS la care am fost vreodata.
***
povestile mele despre FITS 2014 va sunt oferite de Raiffeinsen Bank, unul dintre sponsorii festivalului. unul dintre sponsorii generosi care au investit si in sustinerea filmului (TIFF2014), dar si in sustinerea teatrului. colegul Cristian Manafu va arata festivalul din perspectiva lui, pe blogul sau.
Cum la aceasta editie (cu nr 13) a TIFF sunt invitat special Raiffeisen in Zilele Filmului Romanesc, iar colegul meu de experienta este Cristi Manafu care e prima data in festival, mi-am facut inca de acasa planurile cum sa-i aranjez o super experienta.
Mi-am zis ca imi va fi usor sa =i prezint actori pe care ii vede pe ecrane, sa-i fac cunostinta cu regizori si producatori, ba chiar si cu tinara generatie de regizori/producatori -cei care abia acum ies de pe bancile scolii si care o sa ajunga in festivaluri peste citiva ani.
desigur, mi-era si imi este usor sa fac asta pentru ca, prin natura meseriei, ii stiu pe multi dintre ei.
aseara, in debutul ZFR , in seara scurt metrajelor romanesti, ma pregateam de ofensiva. il inconjurasem pe Manafu cu Razvan Penescu (liternet.ro, cel care e selectioner in programul 10 pentru film din cadrul TIFF si pe care lumea il stie – asemeni unui domn de la Oscar – ca fiind singurul care stie in avans cistigatorii de la Gopo pentru ca el supravegheaza softul de numaratoare), erau cu noi si Ileana Raducanu ( red sef Elle Decoration, scenarista) si Kira Hagi (pe care o sa o vedeti intr-o minune de film, Bucuresti, te iubesc si despre care eu cred ca va fi una dintre marile actrite ale Romaniei) si Edi Enache – redactorul sef al site-ului de cultura urbana Urban.ro.
la intrarea in sala cinematografului Florin Piersic cine era la doi pasi sa dea autografe???
Cristi Manafu!
si nu, nu -l recunoscuse nimeni in ipostaza lui de influencer online, organizator de evenimente. el era solicitat sa dea autografe in calitate de artist.
spectatorii credeau ca e dl Alexander Balanescu si vecinele noastre de scaun ii zimbeau lui Razvan (pe care-l credea membru in staff-ul lui) poate poate obtin un autograf.
evident, toata strategia mea de a-i prezenta actori si regizori s-a dus pe apa somesului.
am avut insa timp sa i-l prezint pe Daniel Sandu al carui film Cai putere a fost in deschiderea Zilelor Fimului Romanesc, un film foarte simpatic despre prietenie, barbatie si consecintele faptelor nefacute (sau nefacute la timpul lor)
film care e filmat de un prieten drag mie, Alex Traila care se intoarce la meseria lui de baza tot mai rar pentru ca acum e producator si lucreaza pentru mari festivaluri de film din Europa. da, Alex e domnul care s-a fotografiat cu Angelina Jolie, pentru ca diva si-a dorit asta 🙂
*
si ca sa trec la ce stiu mai bine, pentru ca vad ca tot nu imi iese partea asta de ghid TIFF, dintre scurt metrajele pe care le-am vazut aseara va recomand cu incredere Cai putere si “Trece si prin perete”, al lui Radu Jude (care e un experiment foarte frumos pentru ca tot filmul e dintr-un cadru).
restul filmelor intra la categoria din titlul ” e o diferenta intre ce iti propui si ce iese”… cu cit esti mai la inceput diferenta asta e foarte foarte foarte mare.
*
o mentiune foarte speciala despre un moment foarte emotionant de aseara: intr-unul dintre scurt metraje ( Ela, panda si madam) joaca Tatiana Iekel , o actrita minunata, acum pensionara. Doamna Iekel este mama lui Florin Piersic jr si a fost casatorita cu Florin Piersic. sa o vezi cum primeste aplauzele super pline si calde ale publicului intr-o sala care poarta numele fostului sau sot, a fost un moment cu adevarat memorabil.
aseara, la TIFF 2014, l-am vazut pe dl Alexander Balanescu in spectacolul Maria T, reinterpretari dupa Maria Tanase, un show cu muzica pop, jazz, rock, simfonic, popular. toate astea si niciuna dintre ele. un sunet special care parea ca venea din viitor.
aici un mic exemplu, dupa Bun e vinul ghiurghiuliu.
spectacolul e foarte emotionant si e genul acela de intimplare care te face sa constientizezi inca o data ca in cultura noastra sunt valori care, daca ar fi transmise corect peste hotare, ne-ar ajuta sa fim vazuti mai frumos in lume.
si te face sa le multumesti oamenilor care au studiat afara, s-au afirmat afara si-au gasit resurse sa se intoarca in tara si la radacinile lor, ca sa le promoveze mai departe. adica sa le multumesti oamenilor ca Alexander Balanescu.
pentru mine, domnul Balanescu, pe care am avut onoarea si placerea sa-l intervievez de citeva ori, e cel pe care l-am descris intr-o fila de jurnal acum citiva ani, pentru Jurnalul National. asa il vad si asa va ramine mereu in mintea mea.
*
fila de jurnal am scris-o dupa prima noastra intilnire. imi amintesc ca nu se simtea confortabil cu ce il intrebam, ca-mi raspundea standard si se uita la mine gen “cine e si fata asta care intreaba lucrurile astea despre mine?!”
dupa ce am publicat textul a rugat-o pe Ada Milea (pe care am cunoscut-o tot atunci) sa-mi spuna ca e una dintre cele mai frumoase descrieri si mai apropiate de personalitatea lui pe care i le-a facut vreun jurnalist vreodata. si ca l-a emotionat foarte tare. ce nu stiau niciunul dintre ei la vremea respectiva e ca filmul cu care faceam asocierea era filmul meu preferat din toate timpurile. (e de altfel si singurul meu text scris dintr-una fara nici cel mai mic edit, din toata activitatea mea jurnalistica; imi amintesc ca m-am asezat in parc, pe iarba linga un copac si l-am scris dintr-una, cursiv ca si cum mi l-ar fi dictat cineva)
la vremea cind am primit complimentele pentru text mi s-a parut pentru o clipa ca am platit putin, foarte foarte putin din bucuria si emotia pe care mi-o provocase spectacolul despre care scriam atunci, spectacol la care am plins de la primul acord de vioara. fara nicio explicatie. pur si simplu, muzica imi ajungea pe dinauntru direct in suflet.
cam asa a fost si aseara, cu Maria T, muzica era mingiiere.
de la textul de mai jos si pina acum stiu insa ca n-am platit nici cit o miime de secunda din bucuria aia, dar mai lucrez la asta.
***
(textul din Jurnalul National)
JURNAL DE CINEFIL
El e elegant, rafinat si cu o structura clasica. Ea e nonconformista, brutal de sincera si timida.
El studiaza muzica de la 6 ani, cate 3-4 ore pe zi, ea se descurca cu cateva acorduri la chitara, invatate de la o colega de scoala cu care rezolva probleme la matematica.
El si-a dorit dintotdeauna sa poata sa se exprime ca actor, ea a terminat actorie.
El a cantat cu Michael Nyman (domnul care, printre altele, a scris coloana sonora de la “The Piano”), cu Pet Shop Boys si Kate Bush, dar si cu muzicieni recunoscuti in linia clasica.
Ea a revolutionat Romania cu o muzica atat de atipica incat pare abrupta/ in colturi, o muzica in care versurile si interpretarea vocala sunt esentiale. A ajuns cu ea pana la Cirque du soleil, dar s-a intors acasa pentru ca aici se simtea mai bine.
Pe el nu-l stiu tinerii din Romania, desi e genial si canta un amestec de stiluri care iti taie respiratia. Cei mai multi se gandesc ca daca langa numele lui e trecut si cuvantul Quartet, asta inseamna muzica clasica, destul de greu de digerat. O prejudecata idioata, de care ma fac si eu vinovata.
Pe ea o stie generatia care merge la piesele de teatru din cluburi, generatia pentru care emotiile de pe scena nu trebuie sa fie rostite doar prin cuvintele lui Cehov sau ale lui Shakespeare.
El uraste singuratatea si crede ca e cel mai groaznic lucru care se poate intampla in viata cuiva, dar care “este inevitabila intr-un fel”.
Ea crede ca ne nastem singuri si ca murim singuri, iar nesinguratatea e o iluzie in absenta iubirii. “Singurul lucru care ar face posibila anularea singuratatii e iubirea, dar iubirea nu in sensul impreunarii, ci IUBIREA de care spunea Gellu Naum ca e asa de rara. Si tot el spunea ca sunt unii oameni despre care nici nu stim ca exista, dar ei mentin dragostea pe lume.”
Daca te uiti de la distanta, spui ca-i despart multe lucruri: de la niste ani cat o generatie noua pana la culturi si valori diferite. Daca te apropii de ei, iti dai seama ca ii uneste inteligenta iesita din comun, bunul simt, geniul artistic si singuratatea.
A lor si a lui Gellu Naum. Iar daca ai fost spectator la “Insula”, si singuratatea ta.
Spectacolul “Insula” de Ada Milea si Alexander Balanescu e de departe cel mai emotionant lucru pe care l-am vazut, trait, simtit in ultimii ani. Si cand spun ani, ma gandesc la o perioada lunga de timp. E poate echivalentul singuratatii si iluziei independentei pe care incerca in urma cu ceva vreme sa o transpuna pe ecran Krzysztof Kieslovski cu “Bleu”, filmul cu Juliette Binoche in rolul unei femei care, pentru ca isi pierde familia intr-un accident de masina, crede ca e mai bine sa abandoneze lumea, ca sa traiasca fara sa se lege de oameni si de lucruri.
Cu “Insula” simti la fel. Gellu Naum iti spune prin Milea si Balanescu ca in jurul tau e “multa lume, dar putini oameni” si te face sa te uiti la “multimea de singuri”.
Si la fel ca in filmul cu Binoche, la sfarsit stii sigur ca singuratatea – naufragiul pe o insula, fie ea si imaginara – nu e o solutie. Pentru ca emotiile sunt mai puternice si mai frumoase daca sunt impartite, cu iubire, cu cei din jur.
azi am vorbit mult despre doamna Clody Bertola, o actrita cu un magnetism incredibil. plecasem cu discutia de la o intimplare pe care descrie in cartea biografia, la vie en roze: cum de fiecare An Nou reusea sa-i aduca la aceeasi masa pe toti cei 3 soti ai ei.
redau mai jos fragmente dintr-un text pe care l-am scris cu multi multi ani in urma pentru Jurnalul National, in speranta ca o sa va placa sa descoperiti o femeie magica.
**
Cei trei bărbaţi cu care s-a căsătorit de-a lungul timpului au avut puterea să-i rămână alături dincolo de orice convenienţă socială. Ba mai mult, timp de 10 ani, a petrecut Anul Nou alături de toţi trei. “Suntem la un loc, trei bărbaţi stând alături de femeia pe care o iubim profund. Este ceva sublim în această imagine, un bărbat de 80 de ani, altul de 60, al treilea de 50 şi o femeie a cărei vârstă nu are importanţă. De câte ori mă gândesc la aceasta, am un sentiment de linişte şi de stabilitate,” spunea într-un interviu, în 1986, soţul numărul trei.
Viaţa ei a fost ca un film: soţul numărul unu, pictorul Ştefan Constantinescu, a fost cu 15 ani mai mare, soţul numărul doi, regizorul Liviu Ciulei era cu 10 ani mai mic, iar soţul numărul trei, regizorul Lucian Pintilie, cu 20 de ani mai tânăr.
“Pe scenă vocea ei suna ca sfâşierea înceată a unei bucăţi de mătase veche”, aşa o descrie soţul numărul doi. “Forţa ei de seducţie, neatinsă de timp, era extinsă asupra tuturor generaţiilor neverosimil, aproape scandalos, de la adolescent la bătrân”, spune despre ea soţul numărul trei.
“E ca o cruce pe care o porţi pe piept” o descrie Cioran, iar Radu Beligan recunoaşte: “Toată generaţia mea a fost îndrăgostită de ea”.
Povestea ei magică (nu există dovadă mai puternică a personalităţii ei extraordinare ca dragostea acestor artişti minunaţi) e publicată într-o carte care se numeşte “La vie en rose“. Nu mai aveţi şanse să găsiţi cartea (a apărut în 1997 şi stocul e epuizat) şi nimeni nu se gândeşte să-i ecranizeze uluitoarea viaţă, aşa că vă transcriu aici gândurile ei preţioase. Fără alte comentarii.
Despre Lucian Pintilie: Eu şi Lucian am fost posedaţi de arta noastră. Am sacrificat tot pentru teatru: prieteni, bucuria unui copil, plăcerile unei vieţi obişnuite. Nu regret. Omul trebuie să trăiască ce simte.
Clipe de fericire mută: când ne plimbam sau când stăteam în pat, întinşi unul lângă altul, ţinându-ne de mână, fiecare cu gândurile lui.
În infernul în care trăiesc acum, când nu mai văd aproape deloc şi nevralgia de trigemen de la cap mă desparte de lume, el e singura mea salvare. Suntem amândoi foarte încercaţi. I-am spus într-o zi: noi suntem pedepsiţi pentru că ne-am iubit. La un moment dat ar fi trebuit să ne despărţim, din cauza diferenţei mari de vârstă. Ştiam că legătura nu e normală dar continua să ne unească un dor de neînvins. Mi-a spus că are nevoie în continuare de mine: “tu nu trebuie să faci nimic, tu trebuie doar să exişti.”
Iubirea este o boală. Multă suferinţă – deşi sunt şi clipe de fericire -, pentru că eşti obsedată de cel care te-ai îndrăgostit, îl ai in tine, te întrebi mereu ce face, de ce nu vine…
A fost un sentiment pe care nu l-am căutat. El a venit şi eu l-am trăit foarte adevărat şi profund. Consider că a cunoaşte dragostea e o fericire în viaţă. Chiar dacă de cele mai multe ori această stare aleasă este însoţită şi de multă suferinţă.”
Bucuria reuşitei îmi provoca tristeţe. Nu ştiu de ce. Mă apuca o oboseală sufletească. Nu zburdam de veselie, mă cuprindea o stare de melancolie. Liviu Ciulei mi-a spus o dată: Tutu, tu nu ştii să te bucuri.
Poate că actoria e o artă – cum a spus Andrei Şerban – mereu pe nisipuri mişcătoare. Moare şi se naşte în fiecare seară.
Diferenţa dintre actorul mare şi cel mic nu e la nivelul talentului, ci la nivelul miracolului.
Mă înspăimântă perisabilitatea profesiunii noaste. Sunt actori care au şansa ca numele lor să fie legat de o legendă sau de o anecdotă, şi alţii care nu au decât o singură sursă de supravieţuire, arta lor desăvârşită.
intr-o vreme in care mai mult ca niciodata tinerele doamne si domnisoare se viseaza printese (copiaza look-ul printeselor lui Disney), reinterpreteaza manelistic mitul Cenusaresei (in alergare dupa o celebritate care aduce, in locul condurului de clestar , o masina 4×4) si spera sa conduca mici (sau mai mari) regate, e bine sa mai si citim.
si sa ne uitam putin dincolo de cuvinte.
tocmai a fost lansata in romania, biografia lui Grace de Monaco scrisa de Jean des Cars, o biografie mai putin romantata decit filmul pe care urmeaza sa-l vedem pe ecrane in mai putin de doua saptamini (13 iunie).
mi-ar placea ca doamnele si domnisoarele care vor citi aceasta carte sa treaca putin de povestea cu printesa si sa se uite la disciplina, rigoare, educatie si … discretie.
Grace n-a avut deloc o viata usoara cu (nu chiar atit de)distinsul ei print, dar niciodata n-a incalcat niste reguli de discretie, diplomatie si bun simt. iata citeva dintre ele cum apar descrise de Jean des Cars.
*
Tinara americanca a avut o viata inainte de monaco. Cu barbati, cu pasiuni, cu povesti romantate… Intilniri iubiri despartiri. Pe care insa nu le-a comentat niciodata.
Distanta? categoric nu, ci de o politete desavirsita, atenta la ceilalti, curioasa sa cunoasca oameni noi si priceputa la a-i face sa se simta in largul lor.
Glaciala? Evident ca nu. Dar respecta convenientele, veghea asupra a aceea ceea ce se cuvine si ce nu. Viata ei personala raminea un mister; reusise sa si-o protejeze printr-o disciplina de fier, iar acest desavirsit control de sine trecea drept raceala.
Mi-a acordat diverse interviuri pentru Paris Match (…) Am scris intotdeauna ce am vrut eu despre ea, fara control si fara cenzura. Niciodata nu a dat dovada de nici cea mai mica reticenta, nu a formulat nicio remarca, poate doar un cuvint amabil despre text. Altfel stateau lucrurile cu fotografiile, caci ea stia foarte bine pe care trebuie sa le aleaga si pe care trebuie, eventual sa le elimine, caci isi cunostea perfect cele mai avantajoase unghiuri si fotogenia. In cazul in care un instantaneu facut fara voia ei nu ii convenea, nu statea la discutii, acesta era imediat distrus.
***
si o lectie de la domnul Hitchcock despre “sexul indirect” pe care-l simtea la Grace Kelly.
“Cind abordez probleme legate de sex pe ecran, nu uit nicio clipa ca si acolo, suspansul coordoneaza totul. Daca sexul e prea zgomotos si prea evident, nu mai exista suspans. Asadar, cine imi dicteaza alegerea actritelor blonde si sofisticate? Noi cautam femei din zona mondena, adevarate doamne capabile sa se transforme in curve in dormitor. Biata Marilyn Monroe avea sexul afisat la vedere pe tot chipul, la fel ca si Brigitte Bardot, ceea ce nu e tocmai elegant.”
***
desigur sunt niste lectii din alte vremuri, pentru un alt public. dar sunt lectii despre bun gust si discretie, valori care se masoara cu aceeasi “oca” de sute de ani.
*
Cartea Grace de Monaco a aparut la Editura Corint.
Am mai scris despre Grace de Monaco si cartea eveniment Remembering Grace – cu fotografii de arhiva publicate de revista Life, aici.
citesc o carte despre psihologie, manipulare, publicitate: FASCINATE se numeste si autoarea Sally Hogshead face o analiza a comportamentului uman explicind nu doar nevoia noastra de a fi fascinati , ci si mecanismele instinctuale prin care ii fascinam pe altii.
fascinatia e probabil procesul cel mai des intilnit in viata noastra, desi nu-l constientizam: daca n-am fi fascinati de o idee sau un subiect n-am citi nicio carte, n-am vedea niciun film.
daca n-am fi fascinati de anumiti oameni, nu i-am urma.
ii convingem pe apropiatii nostri sa faca unele lucruri si ei ne urmeaza (uneori in situatii banale ) tocmai pentru ca am stiut cum sa le captam atentia, cum sa-i fascinam.
intr-o epoca in care ne lovim de atit de multa informatie, cred ca cei care produc continut de orice fel (text, film, muzica, tv, fashion sport etc) ar trebui sa citeasca aceasta carte pentru a invata sa-si rafineze comunicarea.
***
The ability to fascinate isn’t witchcraft or hypnotism.
And it doesn’t come from wearing nightcaps or eating green peas. It is a tool. Rather than something to be feared, it is a discipline to be mastered. Fascination is born of a natural instinct to influence the behavior of others. But the key to mastering fascination is effectively activating the seven triggers:
LUST creates craving for sensory pleasure.
MYSTIQUE lures with unanswered questions.
ALARM threatens with negative consequences.
PRESTIGE earns respect through symbols of achievement.
POWER commands and controls.
VICE tempts with “forbidden fruit,” causing us to rebel against norms.
TRUST comforts us with certainty and reliability.
Whether you realize it or not—whether you intend to or not—you’re already using the seven triggers. The question is, are you using the right triggers, in the right way, to get your desired result?
***
“If you’re not generating a negative reaction from someone, you’re not fascinating anyone.”
Cei care ma cunosc stiu ca am o pasiune pentru cultura asiatica, pentru filmele si pentru cartile asiaticilor.
Asiaticii stiu sa faca un lucru de care europenii se tem (si din aceasta cauza exagereaza): sa vorbeasca despre relatii relaxati, cu un rafinament pe care peste probabil inca vreo 1000 de ani il vor avea si europenii. Filmele asiatice capata astfel, dincolo de poveste, o incarcatura pe care o porti cu tine multa vreme, povestile lor sunt mereu ca o metafora compusa din multe alte metafore mici, cu care nu e nevoie sa-ti bati capul ca sa le intelegi, pentru ca iti ajung direct la inima.
Unul dintre regizorii mei preferati este Kim Ki Duk si daca nu i-ati vazut filmele va recomand cu multa incredere (stiu sigur ca vor lasa urme in sufletul vostru) doua dintre filmele lui – 3 Iron (o poveste despre a treia persoana care e intr-un cuplu si a carei amintire obsedeaza ) dar si TIME ( o poveste despre asteptarile si proiectiile pe care le avem in celelalt, in timp ce iubim si cum, din prea multa iubire si majora nesiguranta, vrem sa facem schimbari… radicale)
Bine, imi mai place fooarte foarte foarte tare si Wong Kar Wai pe care l-as lua acasa:), dar aici vorbim deja de un regizor care are o foarte mare notorietate …
Motivul pentru care va vorbesc despre filmele asiatice e ca sa va introduc in cultura lor pe o alta usa. Cea mai simpla intrare ar fi fost mincarea asiatica, dar usa asta va fi deschisa foarte larg de Lidl care in saptamina 9-15 are pregatite in fiecare magazin experiente asiatice pentru clientii sai.
Cu ajutorul Lidl duc mai departe decit v-ati imagina la o vizionare de film experienta asiatica pentru o cititoare.
Spuneti-mi ce film asiatic v-a placut cel mai mult, de-a lungul intilnirii voastre (sper ca exista macar o intilnire) cu aceasta cinematografie si, prin tragere la sorti, alegem o tinara si simpatica cinefila care… va fi transformata in gheisa la o sedinta foto memorabila.
Deci, ce film asiatic v-a placut cel mai mult?
Luni alegem cistigatoarea, iar in cursul saptaminii viitoare se intimpla sedinta foto cu ajutorul careia facem o excursie in timp si peste multe mari si tari si… va transformati in gheisa.
de vineri intra pe ecrane Maleficent, o noua productie Disney care spune povestea Frumoasei din Padurea Adormita din perspectiva eroinei.
adica a frumoasei din Padurea Adormita.
Aurora o cheama pe frumoasa, si nu doar ca e foarte frumoasa, dar e si de o candoare si o bunatate ca o imblinzeste si pe zina cea rea.
Filmul e impecabil facut, e foarte emotionant in unele secvente (unul dintre ele e intilnirea dintre Aurora si Maleficent, cind printesa isi da seama ca Zina ei ursitoare e personajul cel mai rau ) iar ceea ce spune dincolo de poveste intoarce pe partea cealalta miturile cu care au crescut generatii intregi.
mai intii ca zina rea nu e in totalitate rea. a fost cindva buna si senina si s-a indragostit de un tinar care aspira sa fie print. si care era dominat de ambitie si parvenire si i-a taiat aripile de zina ca sa cistige increderea regelului lui. (asta e primul barbat care e facut praf din trei rinduri ale naratiunii gindite de scenaristii Disney).
mai apoi ca zina rea nu ramine rea pina la capat nici cind nu mai are aripi . (asta e o parte frumoasa despre cum in nicio fiinta nu exista doar parte rea sau parte buna, desi Aurora pare facuta din miere, atit e de dulce si de buna)
partea cea mai cea este atunci cind Aurora alege sa o salveze pe Maleficent, in detrimentul tatalui ei care o sfirseste inca o data nashpa, dar de data asta pentru totdeauna.
(e un trend pe care filmele Disney l-au tot promovat in ultima vreme, al copiilor care se afla in conflict cu parintii si n-au nici cea mai mica remuscare cind acestia o sfirsesc rau, copiilor rebeli care pleaca de acasa cind nu sunt de acord cu deciziile parintilor. Rapunzel e cel mai bun exemplu in acest sens: fuge de acasa dupa iubitul ei. si cind te gindesti ca parintii le cumpara fetitelor lor rochite si papusi cu Rapunzel, dar miriie ca fiica lui Adrian Copilul Minune a executat o plecare de acasa, din dragoste.
Banuiesc ca scenaristii de la Disney construiesc pe o tendinta pe care au observat-o din analizele sociologice, pentru ca ei nu fac nimic fara studii in spate, dar chiar si asa, twist-ul acesta in povesti te face sa ridici o sprinceana. )
la nivel de simboluri, Maleficent e despre matriarhat; chiar si ajutorul zinei buna/rea inaripate e o pasare, doar ca e mult mult mai mica (in dimensiuni) decit ea. cind nu e pasare (corb) si ia chip uman e desigur … barbat. pe care Maleficent il domina.
totul in filmul asta e despre dominarea femeii. chiar si printul care trebuie sa o salveze pe printesa cu sarutul lui e un pampalau pe care-l aduce Maleficent plutind adormit pina la patul frumoasei.
practic, nu exista niciun barbat in filmul asta care sa fie BARBAT.
sigur, copiii se vor uita la poveste si nu vor vedea aceste nuante, dar va rog tare sa mergeti sa vedeti filmul, cum ziceam e impecabil facut, functioneaza emotional perfect, doar ca… dincolo de poveste vinde mult mai mult.
nu stiu daca directia e mai buna sau mai proasta, dar e diferita ca mesaj.
si daca vreti sa glumim, as spune/scrie “nu-i taiati aripile unei femei ambitioase pentru ca – la furie – o sa rastoarne lumea. chiar daca o sa regrete dupa aia.”
*
Maleficent intra pe ecranele din Romania de vineri 30 mai.
text de Noemi Meilman
Inspirata de alegerile Cristinei Bazavan pentru noptile de magie cinematografica de pe terasa Promenada, am realizat un itinerariu bucurestean, cu o scurta escapada la Sinaia si apoi la Viscri.
Asadar, ce ar fi facut, in imaginatia mea, Audrey Hepburn daca ar mai fi fost printre noi si ar fi venit in vizita in Romania:
In primul rand s-ar fi cazat la hotelul Hilton Athénée Palace sau, pe discretie, in apartamentul R’Urban, parte din proiectul Poem Boem.
Ar fi dejunat la restaurantul Joseph si apoi ar fi facut un tur al galeriilor de arta din oras: Fischer & Milenkovici, Galateca – https://www.facebook.com/galateca.ro?fref=ts. De aici si-ar fi cumparat una dintre gratiile lui Catalin Nastasoiu (Ronativ). Apoi ar fi mers la Pavilion si ar fi baut o cafea cu Eugen Radescu si cu Razvan Ion (s-ar fi jucat putin cu catelul lui Razvan) si ar fi continuat cu o vizita la Club Electroputere Bucuresti si apoi la MNAR si la MNAC. Obosita dupa atatea vizite, ar fi luat o cina frugala in gradina de la Escargot.
A doua zi, Audrey Hepburn ar fi facut un tur al magazinelor concept, cu o oprire la Eva Design Romanesc si in showroom-ul Molecule-F. Apoi si-ar fi cumparat niste carti de la Anthony Frost si niste albume de la Carturesti si tot de aici, de la ROD, niste magneti “altfel”, ca souvenir. Ar fi mancat apoi o salata si o prajitura cu nume de scriitor la Readers Café si apoi ar fi vazut un film la Elvira Popescu
Si ar fi dat un interviu cu o scurta sedinta foto revistei Harper’s BAZAAR Romania (Andrei Iovu si Lil Bulgac i-ar fi pregatit cateva tinute memorabile).
In a treia zi a vizitei, Audrey Hepburn ar fi plecat direct la Sinaia, ca sa viziteze Castelul Peles si apoi ar fi petrecut doua nopti linistite la Viscri, un loc minunat pastorit de prietenii de la Fundatia ADEPT Transilvania (cu sprijinul Fundatiei Orange). La Viscri ar fi citit mult si s-ar fi plimbat cu bicicleta.
La intoarcerea in Bucuresti, in drum spre aeroport, dupa un ceai la Infinitea si cateva cesti de colectie cumparate de aici, minunata Audrey Hepburn s-ar fi oprit la Iubirrre ca sa adopte un caine fara stapan si apoi ar fi decolat, imbracata intr-un trenci beige si cu ochelarii sai iconici.
Dar pentru ca Audrey Hepburn nu mai ajunge in Romania, va invit sa descoperiti aceasta carte-album minunata, realizata de unul dintre fiii sai, Luca Dotti. “When Audrey in Rome”.
*
Noemi Meilman este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazzar Romania si o puteti citi si pe Placerile lui Noe
de astazi incepe cea de-a 13 editie a Festivalului International de Film Transilvania , iar la sfirsitul saptaminii viitoare incepe cea de-a 21-a editie a Festivalului International de Teatru de la Sibiu.
pentru ca ne-a placut cum ne-am distrat la carePEcare (si sper ca v-a placut si voua), continuam aventura de a vedea filmele (si apoi teatrul) din doua perspective : femei vs barbati, cu participarea exceptionala Raiffeisen care este sponsorul principal al TIFF si co-prezinta Zilele Filmului Romanesc la TIFF, dar si unul dintre sponsorii principali de la FITS.
impreuna cu Cristian Manafu voi incerca sa aveti acces super exclusiv la ceea ce inseamna TIFF (si apoi FITS, unde ne va ajuta si Dragos Asaftei), va vom recomanda filme/spectacole care credem ca sunt simpatice (din perspectiva fiecaruia), va vom face cunostinta cu actori, regizori si producatori, intr-un mod in care nu-i puteti intilni prin reviste sau la tv.
incepem cu TIFF: saptamina viitoare vom fi la Cluj si pregatim citeva surprize la tema:), in plus – daca vreti- puteti merge cu noi la film 🙂
ca sa incepem a va oferi un tratament de cinefil cu totul special, incepem cu un concurs la care puteti cistiga 7 invitatii duble, la oricare film din TIFF , adica impreuna cu Raiffeisen va oferim invitatii in alb la orice film va doriti in festival, iar asta inseamna avere… stiu cei care merg de ani de zile, pentru ca veti putea intra cu ele si la serile de gala unde biletele se dau cu multa vreme in avans.
ca sa puteti cistiga cele 7 invitatii duble, trebuie sa spuneti care este filmul romanesc (post 89) care v-a placut cel mai mult. si daca nu aveti noroc sa cistigati la mine, incercati si la Cristian Manafu.
ne vedem la Cluj, de luni:)
“Dintre toate amintirile din sirul fara de sfirsit al simtamintelor mele, cea mai impovaratoare era imaginea singurului omor pe care il savirsisem. Din clipa cind l-am comis, nu stiu sa fi existat zi in care sa nu fi fost covirsit de regrete.”
asa incepe Gaito Gazdanov o carte in care vorbeste despre iubire si moarte prin perspectiva unui personaj care la 16 ani , in timpul razboiului, a tras intr-un tinar de virsta lui care era partizan.
peste ani, cind ajunge jurnalist, citeste o nuvela care descrie exact scena crimei pe care credea ca a comis-o si realizeaza ca nu-l omorise pe partizan. pleaca in cautarea lui, care e mai degraba o cautare de sine pentru ca pe drum incepe sa-si reaseze convingerile despre iubire si moarte.
*
cartea lui Gaito Gazdanov e un exemplu minunat despre ce doar rusii pot sa faca, in scris, relaxati: sa descrie secvente de viata care sa aiba printre cuvinte o greutate , o lentoare si o armonie apasatoare.
fara dantele, fara multe adjective, fara multe comparatii; doar descriind fapte .
ca intr-o secventa in care personajul principal, jurnalistul, vorbeste cu noua lui iubita, o rusoaica maritata cu un englez, dar stabilita la paris, careia ii spune ca e obosit pentru ca a avut mult de lucru.
– N-am spus deloc ca pot simti oboseala in ceea ce te priveste. Si cind te vad…
– E ca si cum ar fi dimineata?
– E ca si cum ar fi dimineata.
sau ca in secventa in care merge la un meci de box si, la plecare, isi scrie textul pentru ziar in minte in timp ce gindurile o iau aiurea la o intilnire care tocmai s-a consumat. felul in care alege sa arate ca mintea ii e plecata in mai multe directii, ritmul cu care scrie acel fragment , simplitatea solutiei sunt mi-nu-na-te.
Spectrul lui Alexander Wolf e o carte despre barbati, scrisa de un barbat … un rus. dar am asa un sentiment ca doamnelor le va placea mai mult. asa ca va mai arat un fragment despre cum o descrie pe noua iubita a personajului principal
Cunoscusem femei mai frumoase decit ea, auzisem glasuri mai melodioase decit galsul ei; fata ei imobila si ochii ei calmi-umilitori mi-ar fi putut produce mai degraba o impresie apasatoare (…). nu era in ea niciun fel de “farmec” , aceasta notiune nu se potrivea deloc cu ea. Si totusi ea anume era irepetabile si iesita din comun in imaginatia mea, si nimic nu mai putea schimba lucrurile.
nu se putea spune despre ea ca e ascunsa, dar iti trebuia timp ca sa o cunosti sau trebuia sa-i fii foarte apropiat sufleteste ca sa afli ce drum urmase viata ei pina atunci, ce ii place, ce nu ii place, ce o intereseaza, ce i se pare de pretuit la oamenii cu cae vine in contact.
(…)
Ea nu facea niciodata nimic pentru a produce o impresie sau alta. Nu se gindea niciodata ce efect vor avea cuvintele pe care le rostea. (…) Pe mine ma frapase aproape din primele zile nepasarea ei sufleteasca, indiferenta fata de ceea ce gindea despre ea interlocutorul ei. In schimb iubea, cu o iubire rece si indirjita, senzatiile periculoase, tari.
cartea are 165 de pagini si se citeste foarte usor. e o lectura de o dupa amiaza, cu efecte pe mult mai mult timp.
Gaito Gazdanov – Spectrul lui Alexander Wolf a aparut la editura Polirom.
(multumesc frumos Ana Maria Onisei pentru ca, imediat dupa ce a citit cartea, a zis ca e ceva ce m-ar bucura asa ca mi-a daruit-o.)
“Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i…”
***
cineva mi-a zis astazi ca de cite ori l-a vazut pe domnul Mircea Diaconu la televizor, post alegerile europarlamentare, si-a adus aminte de “mina-ntinsa care nu spune o poveste…” si de atitudinea pe care domnul Diaconu a exersat-o in filmul lui Nae Caranfil, Filantropica.
mie, prezenta dumnealui din ultimele luni imi aduce aminte de montarea domnului Liviu Ciulei a piesei O scrisoare pierduta.
dl Diaconu era acolo Brinzovenescu.
*
citeodata, si sa vezi prea mult teatru, sau prea multe filme, nu e bine.
puteti vedea mai sus, 5 minute din acea montare.