a aparut trailerul filmului Snowpiercer cu domn Vlad Ivanov in el, tovaras cu Tilda Swinton in tot filmul. am scris despre participarea lui Vlad la acest film aici
e una dintre cele mai mari productii cinematografice ale acestui an, are foarte mari sanse de nominalizare la Oscar si e foarte posibil sa tina data premierei pina mai aproape de sezonul nominalizarilor pentru o campanie eficienta la premii.
iata trailerul. e si Vlad Ivanov acolo, sa vedem daca-l descoperiti.
la ceva mai bine de o luna dupa ce am inceput sa lucram impreuna (prin martie adica), am aflat ca trupa VUNK merge la Sibiu in iunie. intr-o intilnire cu Cristi Stan si Cornel Ilie, ne confruntam programele pe termen mediu ca sa stim cum planificam proiectele si am anuntat ca intre 9 si 17 sunt la Sibiu, unde urma sa ma ocup de comunicarea online a festivalului international de teatru.
“pe 15 si noi suntem la Sibiu”, a zis Cornel.
“ce faceti acolo?”
“cintam in Piata Mare”.
“in Festival?”
“da.”
am facut ochii mari, m-am bucurat. era inca una din coincidentele simpatice care sunt in jurul colaborarii noastre. ne adunam la Sibiu, intr-un loc in care ne e drag tuturor.
***
cind mai erau citeva saptamini au inceput sa se pregateasca pentru concert. si intr-o zi a aparut filmuletul asta.
a fost ideea lui Cornel, scenariul lui si l-au produs singuri. singura mea participare a fost sa-l transform in stire (de la distanta, pentru ca eram plecata din Bucuresti) si doar pentru ca am fost incintata de rezultat.
dar, inainte de orice, a fost un semn pentru mine ca e important pentru ei acest eveniment. era important si pentru mine – ego-ul isi spunea cuvintul, trebuie sa recunosc – pentru ca veneau in lumea mea: mai aproape de teatru si film, nu erau in lumea rockerilor, a muzicilor. dar nu le-am zis asta pentru ca nu e parte din job, iar ego-ul meu poate sa se descurce in orice conditii, a trecut prin multe.
***
iar simbata seara a fost concertul. habar nu aveam ce au pregatit si, pentru ca backstage-ul mi se pare o chestiune foarte intima si nu-mi place sa fiu acolo (daca nu e vorba de reporting pentru un articol nu gasesc nicio bucurie in a vedea emotiile oamenilor de dinainte de un spectacol, mi se pare ca pierd o parte din ceea ce inseamna magia de pe scena), mi-am gasit un loc bun in public sa ma bucur ca orice fan.
cind a inceput jocul de lasere din deschiderea concertului, o fetitza de 4 ani din fata mea a ramas cu gura cascata. ii arata tatalui ei cu degetul licuricii care ramineau pe acoperisul cladirilor din Piata Mare; locurile unde razele verzi ale laserelor intilneau o forma plana.
cind s-a lasat noaptea, turnul din Piata Mare se vedea demential pe un cer suparat putin, iar scena luminata, plina de lasere arata foarte occidental.
mai tirziu, o doamna care isi tinea sotul de mina (undeva pe la 30 de ani si ea si sotul), l-a luat in brate si l-a sarutat. erau versurile “Stiu ca nu mai esti ‘amore mio’/ Dar mai da-mi doar o noapte de-adio”.
la “Pierderea lor” o alta fetita care statea pe umerii tatalui ei a inceput sa le faca cu mina baietilor de pe scena. erau la mare distanta de ea, era si intuneric, nu aveau cum sa o vada, dar in gestul ala cu mina ca si cum ai saluta pe cineva pe care-l stii, era mult din ceea ce eu cred ca inseamna magia spectacolului. si era real pentru ca fetita era prea mica pentru a avea orice alta reactie decit una organica, sincera.
la “Vreau o tara ca afara”, au cintat miile de oameni din piata. Cornel le spusese ca tot ceea ce a vazut legat de festival arata ca afara. si oamenii de linga mine erau fericiti ca le era validat orasul si, implicit, erau validati si valorizati si ei.
la “Pleaca”, desigur, a fost delir. sareau ca mingiile, cu mic , cu mare.
au fost peste 15.000 de oameni. super concert. super energie. super trupa. super public.
a aratat si a sunat super occidental (si am putere de comparatie pentru ca am vazut toate celelalte concerte din piata) si, intr-un mod straniu, desi ma bucuram f mult pentru ce au facut pe scena, pentru prima data mi-a parut rau ca lucrez pentru ei, pentru ca orice as scrie/spune poate fi considerata reclama. (nu e. scriu rar despre ei si tin la etica, nu amestec lucrurile)
*
altfel, me – super happy & super proud. a fost nu doar unul dintre cele mai bune concerte ale lor la care am fost, dar a fost si unul dintre cele mai bune din Ro pe care le-am vazut. de asta am si scris. ca sa pot pune multe fotografii si sa vedeti ceea ce ati pierdut pentru ca nu ati fost in Sibiu.
P.S. in cele 10 zile de FITS, am masurat distantele in “cite Fiecare“: de unde locuiam pina la Teatru – ascultam piesa de 5 ori, iar pina in Piata Mica, unde mi-am petrecut multe dimineti – de 6 ori. desigur, am intrebat in avans daca e piesa in playlist. a fost.
ati fost vreodata in fata unui lucru atit de frumos incit sa va copleseasa, sa aveti un nod in git si sa va dea lacrimile?
(daca nu vi s-a intimplat asta inca, va doresc din tot sufletul sa o traiti)
ieri am trait emotia asta atit de intens incit, dupa lacrimile instantanee, pluteam pe strada.
s-a intimplat la un concert gospel al unei trupe britanice, un spectacol care a avut loc in Biserica Romano Catolica din Piata Mare din Sibiu.
***
nu era in programul meu din ziua de ieri concertul, dar Edi Enache (care reprezinta in festival unul dintre partenerii online, Urban.ro) mi-a zis sa mergem la acest spectacol. am ajuns cu doar citeva secunde inainte de inceperea concertului si eram , cam ca pe toata durata festivalului de pina acum, intr-o fuga interioara de maraton.
si-au inceput oamenii aia – 9 vocalisti plus un pianist – sa cinte pe limba lor, iar pe dinauntrul meu s-a facut liniste.
in biserica mirosea a crini, acustica era incredibila si sufletul mi-era in git, ba cred ca iesea putin prin lacrimile din colturile ochilor.
de dimineata am aflat ca astazi e Inaltarea. noi am trait ieri cu maxima intensitate senzatia inaltzarii.
*
(n-am mai trait o emotie de o asemenea intensitate la un concert de la Insula lui Alexander Balanescu , tot aici in FITS acum multi ani. imi aduceam aseara aminte cum dupa acel spectacol m-am dus in camera de hotel sa stau cuminte pentru ca orice altceva as fi facut nu mai conta)
**
Spectacolul de gospel e in fiecare seara pina duminica inclusiv intr-o alta biserica din Sibiu. Simbata de la ora 18.00 e din nou in minunatia de biserica Romano Catolica din Piata Mare. daca ajungeti in Sibiu, fie si pentru 15 min treceti pe la acest concert; are un efect incredibil de purificare. (si spun eu asta, care nu-s deloc o persoana religioasa)
***
credeam ca cele mai impresionante momente (pentru mine) din acest festival vor fi vineri si simbata la spectacolele de dans ale israelienilor, dar lectia de ieri a fost foarte frumoasa: emotia vine cind te astepti mai putin, trebuie doar sa gasesti secundele ca sa te linistesti pe dinauntru.
in fotografie sunt crinii care erau linga noi la concert. foto Edi Enache.
sa vi-l prezint pe DOT. sigur l-ati vazut prin oras pentru ca s-a plimbat multicel. e galben, simpatic si gata sa intre in dialog cu oricine are o curiozitate legata de produsele Piraeus.
asta cred ca stiti deja. ce nu stiti este ca eu am fost privilegiata si l-am cunoscut pe DOT inca de la prima sosire a lui pe lume. sunt prietena cu citeva doamne simpatice care lucreaza pentru Piraeus Bank si eram in biroul lor cind DOT a primit binecuvintarea de a vedea lumea inconjuratoare.
a fost ca la nasterea unui copil, era mare bucurie acolo, iar acum DOT e foarte indragit nu doar de cei din banca , ci si de cei care l-au cunoscut.
el e mascota Piraeus Bank, face parte din campania de imagine a companiei si e purtatorul de mesaj al platformei “in dialog cu tine” unde si eu am recomandat acum citeva saptamini activitati culturale pe care sa le faceti in week end.
via blogul meu, DOT este gata sa raspunda la intrebarile voastre legate de produsele Piraeus Bank, asa ca va invit sa profitati. cum v-am spus, am “fir direct” in Piraeus Bank asa ca veti primi raspunsurile extrem de repede.
am vazut aseara in Festivalul International de Teatru de la Sibiu o trupa de dansatori belgieni cu un spectacol care se numeste Lacrimi limpezi, ape tulburi.
eu si vecinul meu de scaun (nu-i zic numele ca -l stie toata lumea si nu-l ajuta ce urmeaza sa scriu) am fost singurii spectatori din sala care n-au aplaudat la sfirsit.
am recunoscut in dansul lor cel putin 4 “de 8” miscari consecutive imprumutate dintr-un dans al lui Akram Khan (Vertical Road, ca sa fiu si mai precisa) si mi-am adus aminte – gratie altor miscari – de un moment din spectacolul D’ale in regia si coregrafia lui Gigi Caciuleanu.
***
in spectacolul dans de la Nationalul Bucurestean in care sunt reinterpretate momentele lui Caragiale, pe muzici care mai de care mai surprinzatoare, e o secventa minunata cu cetateanul turmentat.
merge inapoi indoindu-si spatele catre ceea ce gimnastii ar numi “pod” si, cind echilibrul ii e la limita, se sprijina de un baston. are miscarile unui om beat, dar si ale unuia deznadajduit. traverseaza asa scena , de la stinga la dreapta, pe muzica lui Beethoven, Sonata lunii. e atit de multa fragilitate sie o extrema a echilibrului in minutele dedicate acestui moment, incit nici nu-ti vine sa respiri.
mie nu-mi place Sonata lunii a lui Beethoven (imi cer scuze, mi se pare o peltea de cintecel) si o asociez, cind vreau sa -i vad partea buna, cu doua secvente din filmul Immortal beloved in care Gary Oldman e Beethoven. dar ascultind-o ca decor sonor pentru dansul cetateanului turmentat din spectacolul D’ale am iubit bucata asta a lui Beethoven. si pe dansator. l-as fi luat acasa.
***
m-am gindit la toate astea si la multe altele in timp ce vedeam Lacrimi limpezi, ape tulburi.
pe o terasa cocheta de linga Teatru Thalia din Sibiu un grup de studenti comenteaza zgomotos casatoriile gay.
au opinii pe care cei mai multi le-ar califica superficiale si, mai ales, discriminatorii, dar cu elanul tineretii care-ti da sentimentul ca le stii pe toate, ei comenteaza tare acoperind conversatiile de pe terasa.
linga ei, un tinar domn ale carui optiuni culinare – pui cu para in vin – il arata mult mai rafinat decit tinerii.
pe parcurs ce studentii avanseaza in discutii, apetitul tinarului domn scade vizibil: duce din ce in ce mai rar mincare catre gura si cu mai putin entuziasm. se uita la tineri, aparent linistit.
apoi lasa mincarea deoparte si cere nota. scoate dintr-o agenda o foaie de hirtie si scrie in viteza pe ea. dupa ce -i plateste chelnerului, ii intinde si foaia spunindu-i ceva, apoi se ridica si pleaca.
chelnerul zimbind se indreapta catre studenti si le intinde hirtia pe care sunt doua rinduri.
“cind vorbiti despre lucruri controversate asigurati-va ca nu jigniti pe nimeni din jur, chiar daca nu-l cunoasteti. te nasti gay, nu e o optiune”.
**
s-a intimplat ieri in Sibiu.
tema editie XX a Festivalului International de la Sibiu este Dialogul, desenul ii apartine lui Dan Perjovschi si este realizat pe peretele lateral al teatrului Radu Stanca din Sibiu.
una dintre formele mele de relaxare e evadarea in proiecte de arta vizuala. cind muncesc mult in mult zgomot, in multa aglomeratie, cind ies din zona mea de confort (parcul si casa mea) ca sa ma regrupez putin incep sa caut proiecte de arta visuala si sa ma incarc din ele.
acum, in Sibiu, pe o terasa linistita, in timp ce mincam – cu mina, spre oroarea unor tinere care se aflau linga mine si incercau sa descopere ce scrie pe ecusonul meu din festival – niste cirnati pe nume virsli cu mustar si hrean, am descoperit asta.
(stiu e triviala asocierea, dar face parte din viata. asta e)
***
picturi care seamana cu fotografiile
omar ortiz se numeste autorul
sau aceasta pictura semnata de un domn pe nume Gregory Thielker
sau… atentie! ce credeti ca este ceea ce vedeti in fotografia de mai jos?
uitati-va bine… credeti ca e o sculptura?
Ron Mueck e autorul.
ale creatii asemanatoare puteti vedea aici
astazi la TIFF am tinut din nou un seminar de branding personal pentru actorii din proiectul “10 pentru film”. e felul meu in care multumesc pentru bucuriile si emotiile pe care le-am primit de la multi actori mari ai Romaniei.
anul asta a fost mai greu decit anul trecut. “elevii” au fost mai reticenti la ideea de a se promova singuri, mai tematori de fapt de validarea publicului. si de validarea cu propria persoana: daca faci toate lucrurile corect – ca la carte – si totusi nu ajungi unde trebuie, s-ar putea sa realizezi ca nu poti duce pina unde vrei sa ajungi.
de fiecare data cind intilnesc oameni care au job-uri cu reprezentare publica si sunt reticenti la a se promova (lasa, ma descopera lumea si-asa/ nu stiu eu sa fac / nu am nevoie etc) am doua mari ginduri:
1. multumesc in gind oamenilor cu care lucrez sau am lucrat pentru deschiderea lor, pentru faptul ca inteleg cit de mult inseamna comunicarea si sa faci pasi sa iesi din zona de confort ca sa-ti faci treaba cit mai bine.
2. cei mai multi oameni se lupta cu ego-ul lor. pe de o parte vor un job cu expunere cit mai mare, dar ego-ul (reflectat in “cit de mult imi pasa de parerea celorlalti”) ii opreste sa-si duca job-ul la capat: sa se expuna cu garda jos si cu o strategie coerenta pentru ceea ce vor sa spuna publicului despre ei.
***
mai jos doua fragmente din prezentare – inceputul si sfirsitul (la mijloc sunt detaliile tehnice pe care am sa le public cindva impreuna cu multe exemple ca sa fie utile pentru cit mai multi actori/ artisti etc).
(“10 pentru film” este un proiect TIFF pentru sustinerea si promovarea actorilor. un juriu format din critici de teatru si de film selecteaza la nivel national 10 actori de teatru pe care, timp de citeva zile pe durata festivalului, ii antreneaza pentru o activitate cinematografica: castinguri, intilniri cu producatori, sedinte foto, realizari profesioniste de prezentari -reel-uri, traininguri media etc)
***
am sa va rog sa va ginditi la adolescenta voastra. sigur era acolo un actor sau cintaret care va placea. pe care-l vedeati cel mai cel: mai frumos, mai sensibil, mai sexy, mai curajos. era un zeu, nu?
ati fi facut orice pentru un autograf de-al lui/ ei…
pun pariu ca in zilele alea nu v-ati gindit niciodata ca si idolul vostru se ducea la baie. ca avea zile proaste, ca avea probleme cu facturile sau cu iubirile.
astia sunteti voi acum pentru niste tineri de 15-16 ani care ar putea deveni artisti intr-o zi, inspirati de munca voastra. n-ati vrea sa va faceti treaba cit mai bine stiind ca ati putea schimba viata si a unui singur copil?
stiu ca vi se pare greu sa va vindeti, sa ambalati munca voastra intr-o forma comerciala ca sa va vada lumea, dar hai sa ducem asta intr-o zona cu care sunteti mai familiari. ca actori trebuie sa jucati personaje care nu va sunt confortabile si sa fiti credibili, reusiti sa faceti asta pentru ca v-ati antrenat. pentru asta ati facut scoala.
la fel e si cu comunicarea: daca sunteti antrenati, daca sunteti pregatiti sufleteste ca, pentru reusita, trebuie sa iesiti din zona voastra de confort, incepeti sa va ginditi altfel “rolul”, “performanta” in spatiul public.
stiu multi actori talentati care nu au reusit, pentru ca n-au stiut sa se vinda. cum stiu si actori care se vind bine, chiar daca n-au talent. nu cred ca e doar treaba teatrului sa va promoveze, cred ca e profundamente gresit sa spuneti ca e treaba altcuiva pentru ca voi sunteti artisti, sunteti poeti, nu aveti treaba cu marketingul.
bad news: e parte din meseria voastra si reprezentarea publica, asa ca macar regulile de baza trebuie sa le cunoastesti si sa le respectati.
(…)
am sa inchei cu o declaratie care se potriveste pentru orice meserie, sunt vorbe in care eu cred foarte mult.
Nu exista o rasplata din afara pentru meseria asta. Nu asta trebuie sa fie telul. Rasplata adevarata vine din interior. Ceea ce voi simtiti si ceea ce ati implinit voi pentru voi, cu propriile persoane. iesind din zona de confort.
Anii de inceput pot fi bogati in experiente sau nu, dar am vazut de-a lungul anilor atit de multi tineri care nu stiau ce vor. Stiau ca trebuie sa vrea, sa fie ambitiosi si sa aiba succes. dar asta nu e suficient. Asta e doar dorinta.
De fapt, in viata este despre actiune: sa stii ceea ce faci, sa intelegi de ce faci asta, sa-ti dedici fiecare respiratie a trupului tau ca sa acumulezi mijloacele cu care sa poti sa daruiesti…
Daca simtiti ca aveti ceva inauntru de daruit, ca aveti un talent, atunci exploatati-l si slefuiti-l. Nu e nimic mai important decit sa acumulati mijoacele ca sa puteti sa va expuneti talentul.
O sa cresteti alaturi de colegii vostri, o sa-i vedeti avind succes sau cum vor rata. Si o sa vedeti cum reusesc sa dealuiasca in ambele situatii, iar ei va pot fi profesori la fel ca oricare dintre profesorii vostri de la scoala. Important este sa fiti deschisi, sa vreti sa munciti cu voi ca si cum ati munci cu un personaj pentru o piesa si sa actionati ca atare.
Kevin Spacey.
mai devreme am fost sa vad un film care sper sa ia premiul cel mare – Wadja – primul filmat de o femeie si produs integral in Arabia Saudita. povestea unei fetite care se opune sistemului intr-un fel tandru si naiv: isi doreste o bicicleta si face totul ca sa o obtina (fetele nu au voie sa aiba biciclete in Arabia saudita)
am plecat de la cinematograf cind se innorase si mi-am propus sa urc pe ritmul muzicii din casti cele 200 si putine scari pina la hotelul in care locuiesc, ca sa am timp sa-mi fac curat in minte si sa ma pregatesc pentru scrierea prezentarii pe care o am de sustinut astazi. (un mini curs de branding personal pentru actorii din proiectul 10 pentru film)
pina am ajuns la scari a inceput ploaia. tare.
am perseverat cu muzica in casti (oricum eram pregatita sa ma spal pe par – daca nu zic ceva teribil de inteligent macar sa-mi stea parul bine:) ) si in citeva minute eram fleasca. renuntasem la ochelarii de vedere pentru ca as fi avut nevoie de stergatoare pentru ei, asa de tare ploua.
urcam in ritm cu muzica gindindu-ma ca ma voi odihni la un pasaj cu bolta, de sub un pod.
cind a inceput sa se vada pasajul, din casti s-a auzit unul dintre cintecelele mele preferate – Fiecare (Vunk) si cum urcam eu, sustinut, prin ploaie, versurile geniale pareau coloana sonora din finalul unui film in care e o metafora cu un drum catre ce ai nevoie.
(imi place mult cintecul asta, atit de mult incit ii stresez mereu pe baieti intrebindu-i “e in play list?” daca se intimpla sa merg la vreun concert de-al lor. versurile primei strofe mi se par a fi cele mai bune versuri care au fost scrise in ultimii 10 ani sau chiar mai mult in muzica RO. dar am in Ipod mai multe cintece decit cele 200 de trepte pe care le-am urcat, asa ca mi-a placut mult coincidenta)
s-a terminat cintecul fix cind am ajuns sub bolta. m-am intors si am facut o fotografie cu scarile pe care le urcasem.
intre timp a iesit soarele, iar eu inspirata de intimplarea din ploaie, am cerut voie de la simpaticii din trupa VUNK sa folosesc un exemplu din experienta colaborarii cu ei in prezentarea pentru actori.
luni mi-am petrecut jumatate de zi in tren pe drumul catre Cluj. am fost atit de in alergare dimineata inainte de a pleca incit nici nu am mincat. in tren am chinuit niste sticksuri, iar pe la 10 seara cind mai aveam o ora de mers, am rugat-o pe buna mea prietena Ana Maria- care se plimba cu masina pe la Tirgoviste – sa manince ceva si pentru mine.
nu m-a ajutat foarte tare la stomac, dar la moral mi-a fost de folos.
*
simbata dimineata eram in Grecia. era prima dimineata in care n-a trebuit sa ma trezesc la 6 pentru ca aveam de scris, ci doar ca sa merg pe plaja si sa stau la soare. am petrecut aproape 2 ore – in liniste – dar pentru citeva minute bune m-am gindit si la Raluca, o prietena care ma rugase sa iau putin din liniste si soare si pentru ea.
pe plaja aia era ceva ciudat pentru ca am gasit cele mai multe pietre in forma de inima, parea ca sunt puse de cineva in drumul meu. am luat citeva in bagaj si am una si pentru Raluca.
*
cu o simbata si mai in urma vorbeam cu un prieten, Cristian, care se afla la Zagreb. era necajit ca ploua asa de tare ca el nici nu putea sa iasa din casa sa-si cumpere o cafea. i-am spus ca beau eu o cafea si pentru el.
***
nu remarcasem intimplarile astea desi sunt convinsa ca sunt in viata mea de multa vreme, dar dupa ce simpaticii de la VUNK au lansat cintecelul Asa si? care are, in varianat video lyrics mesajul ““Cateodata pentru fericire trebuie sa stai la coada… Cind iti vine rindul ia si pentru altii. ” am inceput sa le vad.
acum ma gindesc ca ar fi frumos sa se duca mai departe – ca-n Pay it forward – spiritul de a face ceva pentru altcineva/ in locul altcuiva fie si cu gindul, doar ca sa provoci un zimbet.
cum ar fi sa pornim o “vinatoare” de “iau si pentru tine fericire/bucurie/zimbet”?
cauta pe cineva despre care simti ca are nevoie de un asemenea gest si scrie despre el/ea si gestul tau pe blog. explica de unde a venit inspiratia gestului – fie cu un link aici, fie cu clipul baietilor de la VUNK.
apoi anunta alti prieteni sa faca si ei un gest similar. cu putin noroc de oameni buni, am putea face citeva oaze de zimbete in jurul nostru.
eu dau mai departe provocarea pentru Vlad Dulea , Sabina Cornovac si Ina Hofnar. pentru ca stiu sigur ca si lor li s-a intimplat sa faca in dreptul altora mici lucruri, dar si sa ia altii zimbet/ fericire/bucurie pentru ei. dati mai departe?
ieri m-a intrebat la radio Vlad Petreanu cum e TIFF -ul la editia 12 profitind de faptul ca am participat la 10 editii din cele 12 din istorie si m-am dus cu raspunsul in chestiuni tehnice legate de numarul filmelor, al locatiilor, invitatii etc.
dar tocmai ce mi-am dat seama ca TIFF la editia 12 se evalueaza altfel:
– ajungi la 11 jumatate noaptea la hotel dupa 10 ore de mers cu trenul, iti zici numele, receptionera se uita la tine si spune “sunteti de la TIFF, ati mai locuit aici, nu? nu mai trebuie sa completati nimic, iata cheia, odihna placuta”
– intri in lift dimineata ca sa te indrepti catre micul dejun. ai un tricou ciufulit – pentru ca festivalul e relaxat si nu deranjeaza pe nimeni ca nici parul, nici tricoul nu sunt intinse la perfectie. in lift un domn si mai ciufulit decit tine te intreaba intr-o engleza britanica, desi nu te-a vazut niciodata in viata lui: “ce filme sa vad si eu astazi?”
-la micul dejun, te intreaba oameni pe care-i vezi doar in festival o data pe an, daca vii dupa o zi grea si zimbesc intelegatori. tu ripostezi si zici “arat asa de rau?”, iar ei raspund rizind si mai tare “esti asezata in cel mai retras loc din sala. semn ca nu vrei sa vorbesti cu nimeni” si se ofera sa-ti aduca ei cafeaua.
– iti suni prietenii care sunt veniti in festival si-i intrebi ce filme vad a doua zi. ai vazut atit de multe filme cu ei in anii precedenti, incit stii sigur ca ceea ce vor alege ei din cele 190 de filme aflate in program, ai fi ales si tu. doar ca tu n-ai avut timp sa deschizi inca programul.
– primesti daruri amuzante. ca trusa de urgenta de la HBO – in caz de nevoie (de la trusa de cusut cu papiote de mai multe culori pina la balsam pentru buze, cu escala pe la bezi adezive cu pasament steril, aspirine si prezervative. bine fie, si agenda cu pagini dictando)
– te intilnesti cu prieteni pe care-i vezi o data pe an, la cluj, in festival, si va updatati vietile intr-o ora: ca si cum ati transfera din computer pe hard disk amintirile de la ultima intilnire.
– cauti cea mai linistita terasa si-o transformi in birou. nu conteaza ca muncesti aproape ca acasa, in pauze te opresti in cinematograf.
– desigur, vezi filme. multe.
ca si la oameni, si in activitatea domestica a pinguinilor unii muncesc si altii fura ( de la cei care au muncit).
iata o secventa absolut delicioasa din documentarul Frozen Planet care va fi difuzat de BBC Knowledge incepind din 12 iunie. dureaza mai putin de 2 min si o sa va amuzati f f tare.
in documentarul Frozen Planet sunt imagini senzationale filmate cu o tehnologie speciala (am vazut o demonstrativa la Universitate despre cum se formeaza ghetarii si era waaaw)
pina pe 12 iunie la UNIVERSITATE in pasaj este recreat intr-o instalatie spectaculoasa o parte din tinutul inghetat, iar pe citeva ecrane instalate in decor puteti vedea secvente in film.
ce imi place mie foarte tare – si-am fost martora la un asemenea moment – este ca oamenii care au organizat totul sunt atit de deschisi la minte incit ii lasa – ba chiar ii invita – pe copii sa se pozeze in interiorul instalatiei, sa puna mina pe turtzurii de gheatza, pe ursul polar in marime naturala, pe pinguini sau pe orca din ghips care sunt amplasati acolo.
e o abordare foarte occidentala si foarte relaxata, pentru ca despre asta e vorba si in documentarul pe care puteti sa-l vedeti la BBC Knowledge: sa inveti relaxat despre lumea din jurul tau. lumea indepartata, pentru ca nu ajungi prea usor la … pinguini si ursi polari acasa.
unul dintre filmele mele preferate de la Fellini se numeste chiar asa, La Strada, si e povestea Gelsominei o tinara care este vinduta de mama ei catre un circant – Zampano. e o poveste despre adaptare (si lipsa ei), despre a te exprima dincolo de cuvinte.
Gelsomina e Gullietta Masina, iar Zampano e Anthony Quinn.
***
habar n-am cum inghetata aceea cocheta pe care am vazut-o prima data la Mega Image a primit numele La Strada. m-a intrebat multa lume dupa ce am postat pe facebook exemple concrete ale degustarilor mele de La Strada, al cui e brandul.
Supriza: e romanesc.
stiu ca nu arata a romanesc – cu ambalajul acela delicat si elegant, si nici gustul n-o “califica” drept romaneasca, dar asta e realitatea. (am prieteni care muncesc pentru brandul asta de inghetata)
***
La Strada s-a lansat zilele trecute in Bucuresti cu un eveniment foarte frumos. 8 designeri au fost invitati sa creeze o tinuta de strada , iar prezentarea colectiei a fost proiectata 3D pe cladirile de la Universitate.
Nu stiu daca oamenii din spatele brandului s-au gindit vreo clipa la Fellini, nu stiu nici daca designerii au luat asta in calcul – desi Gelsomina are ceva copilaresc si gingas in atitudine care seamana cu papionul roz cu buline pe care l-am primit drept invitatie la eveniment – dar la fel ca personajele din film au oferit si ei un spectacol in strada. In limbajul actual, cu dinamica si mijloacele de expresie actuale.
E exprimare foarte foarte smart a unei directii de life style care, pentru mine, a avut si un frumos racord cultural.
*
sper ca ati vazut spectacolul. eu , din pacate, m-am consolat cu fotografiile de la eveniment pentru ca nu eram in tara.
daca mi-ar fi spus cineva ca Luminita Gheorghiu poate arata asa, as fi ridicat din sprincene a mirare.
stiu sigur ca in interpretarea actoriceasca se poate duce mult dincolo de propriile bariere emotionale, dar in look nu ma asteptam sa aiba acest curaj.
mi-ar placea tare sa stiu cum au convins-o cei de la All Hollow (dar ii voi intilni la Cluj la TIFF si voi afla).
O echipa minunata a facut aceasta transformare care e pe coperta All Hollow nr 4: foto Barna Nemethi, stil Ovidiu Buta si make-up Alexandru Abagiu.
sunt f f tari oamenii astia si fac lucruri din ce in ce mai curajoase
daca sunteti la Cluj la TIFF saptamina viitoare, puteti participa vineri, 7 iunie, la club Midi la petrecerea de lansare a numarului 4 All Hollow (acesta cu doamna Luminita Gheorghiu pe coperta) care ii are ca invitati speciali pe Robin and the Backstabbers, Lights Out si Gojira (Policlinic). Tot in festival va fi un scurt metraj al echipei de la All Hollow, film care le are protagoniste pe Luminita Gheorghiu si Monica Birladeanu.
acum o saptamina vorbeam cu unul dintre prietenii mei mult mai destepti decit mine pe nume Tiberiu Mercurian despre cit de moderni si inovatori sunt cei de la Centru Ceh din Bucuresti.
el ii si cunostea pe cei din echipa de la Bucuresti, asa ca stia foarte bine ce spune.
acum tocmai am aflat, via email, despre un program absolut minunat al lor: intre 1 si 5 iunie Centrul Ceh organizeaza un festival de film neconventional – filmele parasesc cinematograful si ies in oras, intr-o parcare, un spatiu industrial, curtea unui muzeu si un palat.
printre filme, minunatia de Amadeus a lui Milos Forman care va fi proiectata in gradina Muzeului Enescu de la ora 21,00, duminica, 2 iunie.
daca n-ati vazut filmul va rog tare sa mergeti sa-l vedeti. este o bucurie de poveste si de film. iar faptul ca e proiectat in curtea casei in care a locuit Enescu mi se pare genial. ne vedem acolo:)
****
am vazut Amadeus cind eram pustoaica si mi-a placut atit de tare, incit la prima mea vizita in Austria, am mers la casa lui Mozart sa vad lucruri. (peste multi ani – pt ca asa am eu noroc in viata – am facut si un scurt interviu cu Milos Forman si stiu ca-mi aduceam aminte secventa cu secventa tot filmul:) )
tot la prima mea vizita in Austria, am alergat-o pe Alina Paduraru – colega cu mine la radio pe vremea aia – pe dealurile Vienei dupa casa lui Beethoven pentru ca vazusem o alta minunatie de film – Immortal Beloved (si pe asta trebuie sa-l vedeti. e mai mult decit minunat).
Muzeul Mozart l-am vazut in Salzburg, dar casa din Viena a lui Beethoven n-am vizitat-o desi am ajuns pina la poarta ei, dupa o ora si ceva de cautari. si-acum imi aduc aminte dezamagirea cea mare cind am inteles ca e locuita de cineva si ca nu se viziteaza.
***
sa mergeti la Amadeus pe 2 iunie la casa Enescu. sa cautati si Immortal Beloved. nu va ginditi ca sunt filme complicate si plictisitoare pentru ca sunt conectate la muzica clasica. de fapt sunt genul acela de povesti care par ca-ti deschid inima si urechile ca sa patrunda muzica.
ar trebui sa ma credeti pe cuvint pentru ca eu am urechile astupate cind vine vorba de muzica clasica.
daca lucrati fie si conex cu notiuni de marketing cultural, va rog, va rog, va rog, duceti-va joi la Bookfest la un curs foarte tare.
La invitatia Asociatiei Editorilor din Romania, Germania, Austria si Elvetia sint oaspeti de onoare ai celei de a VIII-a editii a Salonului International de Carte Bookfest. Participarea trinationala se va desfasura sub motto-ul „Trei tari, aceeasi limba” si va prezenta literatura de limba germana, din 29 mai pana pe 2 iunie 2013.
(am sa revin si cu alte invitatii pentru Bookfest, una despre o lansare digitala foarte speciala la care voi participa si eu, dar asta se va intimpla zilele viitoare)
spun mereu ca oamenii normali fac lucruri normale si ca doar cei diferiti schimba lumea. prietenii mei spun ca asta e o scuza pentru a-mi educa preventiv rabdarea ca sa fac fatza la tot felul de intimplari de la oamenii mai mult sau mai putini faimosi din jurul meu, dar foarte creativi.
acum am si dovada ca am dreptate. un articol din Scientific American despre bolile nervoase prezentate in arta pune in lumina nu doar cum a fost facut celebrul tabloul The Scream a lui Edvard Munch, ci si doza lui de “mental disorder”. (sunt mai multe exemple acolo, dar Munch imi place mie mult:) )
e un bun exemplu ca sa aveti rabdare si intelegere cu oamenii creativi din vietile voastre. n-ar gindi diferit, daca lumea din interiorul lor n-ar fi altfel decit a noastra.
“One evening I was walking along a path, the city was on one side and the fjord below. I felt tired and ill. I stopped and looked out over the fjord—the sun was setting, and the clouds turning blood red. I sensed a scream passing through nature; it seemed to me that I heard the scream. I painted this picture, painted the clouds as actual blood. The color shrieked. This became The Scream.”-Evdard Munch
“Depersonalization [disorder], a serious disruption in a persons thoughts or sensations about their individual self, understandably alters their entire world…Alienation, isolation, and altered perceptions have for centuries served as themes for the visual arts, particularly modern art. Edvard Munch’s famous painting The Scream depicts the essence of a private hell and detachment from all things outside of one’s self.”-Feeling Unreal: Depersonalization Disorder And the Loss of the Self By Daphne Simeon & Jeffrey Abugel
“The world’s most famous panic attack occurred in Olso during January 1892…This experience affected the artist so deeply he returned to the moment again and again, eventually making two paintings, two pastels, and a lithograph based on his experience, as well as penning a poem derived from the diary entry. While it isn’t known if Munch had any more panic attacks, mental illness did run in his family; at the time of his episode, his bipolar sister was in an asylum.”-Kathy Benjamin, Mental Floss. September 2012
citeodata ma simt ca-n filmul Cinema Paradiso, mai ales cind la Cinema Pro sunt filmele care-mi plac.
una dintre ferestrele mele da in curtea interioara a blocului exact fata in fata cu peretele care sprijina ecranul cel mare al cinematografului. il privesc putin de sus si, pentru ca, atunci cind se face cald, in cinematograf sunt deschise niste geamuri/aerisiri etc aud sonorul filmului. asa ca ma simt ca pustiul din Cinema Paradiso.
de vineri e Fast & Furious nr 6 si e multa galagie. pot sa va spun ca filmul are muuuulte masini si urmariri, ba chiar explozii cu duiumul, desi nu l-am vazut si nici nu o sa-l vad pentru ca nu ma intereseaza.
magia pentru mine e, cum ziceam, la filmele care mi-au placut.
recunosc secventele dupa sonor si ma bucur din nou de momentele care m-au emotionat sau m-au facut sa zimbesc.
***
saptamina care se incheie a fost minunata. am avut mult The Great Gatsby.
dupa muzica stiam cind e momentul in care apare Di Caprio si se prezinta Jay Gatsby, iar in spatele lui explodau artificiile de la petrecere. era zimbetul garantat din 3 in 3 ore si gindul la ce trimitere funny & smart a facut Lurhmann la James Bond.
mai tirziu recunosteam secventa accidentului& tensiunea de dupa si stiam ca o sa vina curind si impuscatura (aproape) finala.
imi pare rau ca nu puteti trai genul asta de voyeurism sonor pentru filmele care v-au placut; e o senzatie – cel putin pt mine – voluptoasa.
***
am multi prieteni care au vazut filmul lui Buz Lurhmann si mai putini carora le-a placut. pe unii dintre ei am reusit sa-i “mut” din tabara celor cu NU, in cea cu DA dupa ce le-am explicat cit de inovator e Lurhmann in ceea ce inseamna a aduce in limbaj actual o poveste din anii 30 care la vremea ei n-a avut mare succes. (cartea s-a vindut in 20.000 de exemplare , iar Fitzgerald a murit cu ideea ce e un ratat, mult mai tirziu romanul a intrat in curicula scolara americana si a devenit cu adevarat celebru).
daca va uitati astazi, cu obisnuintele de consum si cu ritmul interior al acestor vremuri, la productia din 1974 cu Robert Redford o sa vedeti ca filmul e plictisitor, treneaza pe alocuri, iar Mia Farrow este dusa intr-o zona isterico-mofturoaso-pisicoaso, desi Fitzgerald o descrie cu totul altfel pe Daisy.
Era genul de glas pe care-l urmaresti sesizindu-i cel mai mic crescendo si descrescendo, de parca fiecare replica ar fi o partitura muzicala ce nu va mai fi interpretata niciodata. (…) insa in glasul ei se simtea atita emotie, incit barbatii care tineau la ea cu greu l-ar fi putut uita: un glas cintat, care te subjuga, un “asculta-ma” rostit in soapta, care te incredinta ca mai adineauri a avut parte de niste intimplari asa de nostime si de interesante si ca, in scurt timp, urmeaza sa se petreaca altele la fel de nostime si interesante. Fitzgerald, in carte.
si daca ati vazut -o pe Carey Mulligan stiti ca exact aici s-a dus cu interpretarea. De fapt, daca (re)cititi cartea veti vedea ca Lurhman o urmeaza cu strictete si tot ceea ce face in film e sa se foloseasca de geniul lui vizual (si muzical) ca sa puna povestea intr-un limbaj (ritm, structura, viteza de montaj) al vremurilor noastre.
cam cu aceeasi tehnica, mult mai perfectionata, pe care a folosit-o si la Moulin Rouge si la Romeo & Juliet.
despre atentia lui pentru structuri si detalii, despre pasiunea lui pentru documentare si pentru a intelege cit mai mult inainte de a “traduce” totul intr-un limbaj actual, un mic fragment dintr-un interviu din Interview magazine 🙂
When I was very young, I grew up in a totally isolated place, in a very small town. I always win the bet with anyone who says, “I lived in a small town”—I grew up in a town with 11 houses, and that was the big part of town. We lived on the outskirts. But the thing is, my dad ran a cinema for a short time and I went to a tiny little Catholic school. There were only three rooms in the school and there were nuns, and I would go up to the library and there would be a bookshelf with about 10 books on it.
One of them was called The Merchant of Veniceby William Shakespeare, and I opened it and went, “I will never be able to understand that as long as I live.” And a nun named Sister DeChantl said something like, “Oh, he’s one of the greatest writers of all time!” I sort of struggled with Shakespeare for a bit, but when eventually I ran away to the city, there was a guy called Neil Armfield [the Australian film and theater director], who is one of our living treasures. He did a production of Twelfth Night.
People were giving out drinks and it was like we were in a Club Med in the Caribbean. There was music and dancing and there was a flash of light, and an actor called Robert Grubb came on in a white suit and said, “If music be the food of love, play on!” The band struck up again and I don’t remember what happened, except I understood every single word of it, and the lights came up and I went, “What was that?” So someone did that for me with Shakespeare and I became a mad Shakespeare nut and quite a bit of an academic on it. I studied it very, very heavily at drama school, and I worked with the greats. But I wanted to do that for a cinematic audience. How would Shakespeare go about making a movie? That’s how Romeo + Juliet was born. I’m a mad research junky and I researched—I could probably research my whole life and not make the movies. Cut to Gatsby . . . In a way, it was sort of the same thing, because I remember reading the book and kind of not getting it. Then I saw the Redford film . . .
WELCH: Yes! I read it first and I didn’t get it either. Then I read it again later in life and it was like someone shined a golden light through the pages. All of a sudden you’re just awash with it. The second or third time I read it, the language just glowed.
LUHRMANN: That’s the genius of Fitzgerald. Every time you reread it, you see something new that you didn’t remember from before. And the guy wasn’t even 30 when he wrote it. Jonathan Franzen said that when he wanted to learn about writing, he tried to analyze Gatsby. I’m extemporizing, but he said something like that he just rolled over to “present” his belly and “let Fitzgerald stroke it.” He just realized that he’d never understand how it was done. And that’s the genius of the book. Franzen said, “You feel like you’re eating whipped cream, and yet you feel nourished”—you know, it’s so dense but it’s so light.
So what happens to me is that I’m on the Trans-Siberian Railway—this is after a Moulin Rouge debriefing—and I’m going to meet CM [Luhrmann’s wife, Catherine Martin] in Paris with my newborn darling Lily. I think the train is going to be amazing and romantic, but I get on and it’s a tin box and the air conditioning’s rattling and there’s this Russian babushka who gives me a rubber hose and says, “You shower end of car, now.” I go, “What am I going to do? This is crazy.”
So I had a couple bottles of Australian red wine and some recorded books with me on a little iPod with speakers. One of them was Gatsby, and I put it on. Honestly, it was six in the morning before I stopped listening, and I fell asleep drinking the wine. Couldn’t wait till the next night, listened, and at the end of that experience, it was like there were birch trees in Siberia flicking by and I went, “I’ve got to make this into a movie.” That was something like 10 years before I even got the rights.
intregul interviu aici. m-am bucurat sa descopar ca si Lurhmann il iubeste pe Jonathan Franzen un scriitor pentru care acum multi ani am facut mult lobby ca sa fie tradus si in romaneste si despre care inca mai cred ca e unul dintre cei mai mari scriitori americani contemporani (sa cititi Corectii, daca n-ati facut-o deja. am scris despre Jonathan Franzen de foarte multe ori, dar daca nu stiti nimic despre el cititi despre acest gest de prietenie)
***
uneori imi doresc sa pot sa merg la cite un film care -mi place mult cu fiecare dintre spectatori si sa stau sa le povestesc mici lucruri despre cum e filmat, montat si ce e in spatele fiecarui cadru.
si mi-ar fi placut ca in aceasta ecranizare, Robert Redford sa fie Gatsby, iar Carey Mulligan sa fie Daisy.
Vineri, 24 mai este Noaptea Alba a Galeriilor, un bun motiv sa vizitati galeriile de arta preferate din orasul vostru. In Bucuresti, pana in 26 mai avem Romanian Design Week (neaparat sa mergeti la Palatul Stirbei) si va mai recomand expozitia lui Miri Mor de la Atelier Anda Roman, este minunata.
Apoi mergeti la ZORZINI Gallery (Str Thomas Masaryk nr 31), unde fostul meu coleg Lucian Urdea va asteapta cu bunatati artistice. In imediata apropiere, la @PAVILION | proudly supported by UniCredit Țiriac Bank, (C.A. Rosetti 36, intrarea din J.L. Calderon) Razvan Ion si Eugen Radescu ne asteapta cu un eveniment artistic despre care gasiti mai multe detalii aici
Si tot pe 24 mai, garajul agentiei McCann Bucuresti (strada Jules Michelet numărul 18) se va transforma intr-un pop up gallery ce va gazdui expozitia de pictura Framing Chronology a artistilor Levente Herman si Sandor Szasz. Sambata si duminica, 25 si 26 mai are loc cea de a doua editie a targului Made in RO, cu tema Motive traditionale in designul contemporan. Totul se intampla la Galeria Alchemie, in Calea Mosilor (Vechi) nr.95, foarte aproape de Biserica Armeneasca.
Pe Designist.ro gasiti toate detaliile.
Un weekend artistic va doresc si pregatiti-va fortele pentru o saptamana in care cartile vor fi regine: Bookfest, 29 mai – 2 iunie.
Pe curand,
Noemi
*
Noemi Revnic este specialist in comunicare, colaborator Harper’s Bazaar Romania. O puteti citi si pe blogul ei, Placerile lui Noe.
prietenii mei care stiu milioanele de ghinioane prin care am tot trecut in ultima saptamina, stiu ca acest cintec (Vunk – Asa, si?) e imnul meu in aceste zile. noroc ca are o linie melodica foarte usor de memorat si pentru un afon ca mine, sa-l pot fredona.
asa s-a nimerit, planetele se aliniaza cum vor ele.
dar refrenul ala care spune Citeodata pentru fericire trebuie sa stai la coada. Cind iti vine rindul, e frumos sa iei si pentru altii. Si sa dai mai departe e f f f f adevarat.
ceea ce va doresc si dvs:) de fericire vorbesc.