E rar cand cautarile pe Google iti dau ca rezultat in primele pagini articole si interviuri exclusiv elogioase despre un artist. Mai ales cand vorbim despre Romania, unde spiritul “auto-critic” depaseste normele… depaseste orice norme.
Si totusi, pentru Angela Gheorghiu, cam asa stau lucrurile: elogii in toate limbile pamantului, cateva porecle malitioase de care mai mult ne amuzam, o exaltare generala urmareste fiecare aparitie, fiecare spectacol, fiecare gest. Interviurile sunt spumoase, povestile – aceleasi, semn ca sunt adevarate – au nuante diferite si farmec si energie, indiferent de interlocutor. Iar interlocutorii nu-s nici ei de colo – de la Eugenia Voda a noastra, la David Frost, de la presa nationala la criticii muzicali care raspund de rubrici in cotidiene mari din Marea Britanie, Statele Unite, Austria.
Atata incredere de sine, hranita de atata iubire, si atat de clar fundamentata, rar gasesti. Un om valoros, care isi cunoaste si valoarea, si originile, care-si asuma si calitatile rare si momentele de fronda si care nu se teme sa raspunda pe sleau oricarei intrebari. Sau sa-i ceara vietii fix ce crede ea ca merita.
Dat fiind ca pentru marile spectacole de opera asa e – cumperi biletele cu noroc si cu multe luni inainte, am avut… multe luni sa ma bucur de spectacolul Angela Gheorghiu si sa ma pregatesc pentru La Boheme in fel si chip. Ascultandu-i ariile care au facut-o faimoasa. Citind si urmarind interviurile de aici si de aiurea.
Comparand, uneori cu cruzime, inregistrari ale ei si ale altora. Ca profana intr-ale Operei si fericita sa o vad pentru prima oara pe scena, asa am simtit ca trebuie.
Am fost surprinsa sa vad ca majoritatea interviurilor o priveau (doar) ca om, prea putin ca artist. Prea putine discutii erau despre roluri, despre evolutia lor, despre modul in care i s-au asezat pe voce, in cariera, in viata. Am regasit, insa, obsesiv, micile “povesti”, micile “barfe” pe care era vesnic invitata sa le comenteze – lucru pe care il facea cu rabdare, dezarmanta dezinvoltura si umor.
Am descoperit si comentarii stupide, de anglofoni care judecau dictia ei in italiana fara sa aiba habar de limba sau dimpotriva, altele care punctau evidenta– anume ca, mai nou, lumea cere in reprezentatiile de opera tot mai mult arta interpretativa, teatrala, iar dictia nu mai e sacrificata de frumusetea unei note, ci augmenteaza umorul sau dramatismul textului. Asta poate si unde suntem mai cosmopoliti, stim tot mai multe limbi straine sau… avem subtitrare electronica in salile de spectacol si incepem sa si intelegem, nu doar sa ascultam.
Am facut comparatii – inevitabil – chiar si ultimul ei disc, Homage to Callas o cere. Si am ajuns la concluzia ca, desi utile, comparatiile trebuie luate intre mari paranteze. Spectacolele sunt unice, fiecare in felul sau – conteaza in ele nu numai forma vocala proprie (pe care stiu ca Angela Gheorghiu si-o respecta cu sfintenie, cu riscuri si cu scandal daca e nevoie) – dar si interactiunea dintre protagnisti, dintre protagonisti si orchestra, dintre orchestra, protagonisti, dirijor si regizor. Sunt atatea planete care trebuie sa se alinieze…
In plus, e bizar sa compari inregistrari de la varste diferite – vocea are o perioada de maturizare, personalitatea scenica are o perioada de maturizare,nu exista “perfect”, dar exista “sublim”, iar “sublimul” il definim fiecare in felul nostru, dupa cum ne impartasim, sau nu, din el. Angela Gheorghiu e capabila sa creeze “sublim”. Timbrul ei – si aici va rog sa ma judecati cu indulgenta, pentru ca nu sunt deloc pe teritoriul meu – e asemenea unui fluture: colorat, permanent in miscare, fascinant, plin de surprize si de vulnerabilitate. Are viata, are textura, are drama, are nerv.
Iar ea lasa ariile sa-si spuna cuvantul, rosteste cu voluptate micile incantari sau marile suferinte ale eroinelor pe care le interpreteaza fara sa-si lase vocea sa intre in cadenta aceea oribila si plictisitoare, care m-a alungat toata copilaria din fata ecranului cand era vreo opera la televizor, dar care, constat, defineste pana in ziua de azi modul in care unele mari voci inteleg sa reproduca niste arii.
Nu pot sa nu remarc ca, in ciuda inconvenientelor unei vieti nomade pe care nu cred ca as putea sa o suport, Angela Gheorghiu are, invariabil, niste “locuri de munca” superbe – de la Covent Garden la Wiener Staatsoper, de la Metropolitan la Teatre del Liceu, sau Bolshoy, spatiile care adapostesc opera sunt splendide, iar privelistea ei, de pe scena, ce cuprinde lojele aurite si spectatori care asteapta cu sufletul la gura ultima nota ca sa strige “Brava!” si sa aplaude in picioare, e o priveliste!
Am avut ocazia sa o vad intr-un spectacol pe care stiu ca-l iubeste mult (se si vede), “La Boheme”, la Teatre del Liceu, in Barcelona si sa ma bucur enorm vazand ca sala catalana a aplaudat-o pe Mimi cu frenezie, chiar daca distributia cuprindea si nume mari locale, cu prestatii, de altfel, sclipitoare. In ciuda eforturilor, am devenit cinica si sunt rare momentele in care chiar pot spune ca sunt mandra sa fiu romanca in strainatate – asta a fost unul dintre ele.
Am urcat apoi, cu curiozitate dar si enorm trac, in spatiul rezervat artistilor, ca sa o intalnesc pe Angela Gheorghiu pentru cateva clipe. M-au crispat teribil multimea de oameni venita cu pungi de CD-uri dupa autografe, colectionarul de impresii care adusese un veritabil catastif cerand semnaturi tuturor protagonistilor de-a valma, amatorii de fotografii la minut.
Angela Gheorghiu s-a lasat cel mai mult asteptata – evident, se comporta ca o diva, v-ati grabi sa ziceti – dar motivele erau, de fapt, intemeiate. Intr-o tinuta de afterparty, rosu cu negru, culori care o pun cel mai bine in valoare, cu un machiaj care nu mai avea nici o legatura cu paloarea lui Mimi din ultimul act, insa era perfect pentru fotografii cu blitz, Angela Gheorghiu facuse un nou efort sa-si multumeasca publicul, sa-i ofere o alta clipa memorabila. Toate astea dupa un
spectacol lung si solicitant.
Ma blochez rar, dar asta a fost una dintre acele ocazii. Am schimbat fix doua vorbe cu ea, uitand sa ma si prezint – cine eram eu n-avea, in context, chiar nici o importanta – dar sper sa fi inteles cat de multa incantare imi adusese. Am petrecut un weekend perfect in Barcelona, despre care sper sa mai pot sa va scriu, iar unul dintre motivele principale a fost Angela Gheorghiu. Multumesc,
Doamna!
**
Sorana Savu este specialist in comunicare, senior partner Premium Communication
