erotism in arta desigur:)
azi am descoperit-o pe kelly thompson, fotograf de moda si ilustratoare.
plus seria ei de desene prin care incearca sa arate ca geek girls sunt hot… la urma urmei tot ce ni se pare sexy e in mintea noastra… cu ceva proiectii externe:)
sexy nonsalant.
pentru fanii lui Jack Kerouac, o bijuterie de interviu… in paris review
The Kerouacs have no telephone. Ted Berrigan had contacted Kerouac some months earlier and had persuaded him to do the interview. When he felt the time had come for their meeting to take place, he simply showed up at the Kerouacs’s house. Two friends, poets Aram Saroyan and Duncan McNaughton, accompanied him. Kerouac answered his ring; Berrigan quickly told him his name and the visit’s purpose. Kerouac welcomed the poets, but before he could show them in, his wife, a very determined woman, seized him from behind and told the group to leave at once.
(…)
“As the evening progressed the atmosphere changed considerably, and Mrs. Kerouac, Stella, proved a gracious and charming hostess. The most amazing thing about Jack Kerouac is his magic voice, which sounds exactly like his works. It is capable of the most astounding and disconcerting changes in no time flat. It dictates everything, including this interview.”
***
INTERVIEWER
What is that state of “Yeatsian semi-trance” which provides the ideal atmosphere for spontaneous writing?
KEROUAC
Well, there it is, how can you be in a trance with your mouth yapping away . . . writing at least is a silent meditation even though you’re going a hundred miles an hour. Remember that scene in La Dolce Vita where the old priest is mad because a mob of maniacs has shown up to see the tree where the kids saw the Virgin Mary? He says, “Visions are not available in all this frenetic foolishness and yelling and pushing; visions are only obtainable in silence and meditation.” Thar. Yup.
restul, o bucurie de interviu, aici.
Suna ca in filmele cu reteta sigura – love & death – dar nu e vorba despre asta. Uneori viata bate filmul.
*
Te gindesti ca moartea e grea de privit; pui in imaginile pe care le vezi toate temerile tale , dorinta de protectie a celor dragi si instinctul tau de aparare; ai vrea sa fii ca strutzul: daca nu vezi, poate ca nu exista.
Dar se intimpla ca o fotografie despre moarte sa fie una despre iubire; iubire vulcanica; profunda, carnala, grea de dus, dar si mai greu de povestit.
*
Mi-a dat ieri Edi Enache un album de fotografii semnate de Annie Leibovitz , A photographer’s life – 1990 -2005
Asa cum spune si titlul sunt fotografii din 15 ani de munca a lui Leibovitz, de la vedete hollywoodiene sau presedinti de state pina la viata ei privata – alaturi de scriitoarea Susan Sontag ( o iubire despre care n-au comentat niciodata in public).
Catre sfirsitul cartii sunt cadre de la moartea lui Susan. Imbracata pentru inmormintare cu o rochie aurie din matase plisata, la git cu o esarfa cumparata din italia, asezata pe o masa la morga.
Cadre trase cu lacomie, unul dupa altul, detalii ale miinilor, ale picioarelor; o insiruire de amanunte prin care simti ca fotograful nu poza in momentele alea, incerca sa-si intipareasca in minte (sau pe film) orice mica parte a unui trup pe care nu-l va mai vedea vreodata.
Si e asa de puternica insiruirea de fotografii, incit te uiti la ea si-ti spui: nu sunt despre moarte, sunt despre iubire.
Pe pagina urmatoare e un cadru alb negru, linistit, lasat sa respire in mult spatiu.
*
Asta e pentru voi, pare ca spune; asta e amintirea oficiala.
*
Susan si Annie au fost impreuna 15 ani si Leibovitz spune, inca din prefata, ca acest album e doliul ei.
Dar daca esti atent la fotografii si cronologia lor, intelegi ca Leibovitz n-a “ingropat-o” inca pe Susan. Pentru ca dupa imaginile cu inmormintarea – toate din 2005, apare o fotografie cu colectia de pietre de mare a lui Susan de pe terasa, o fotografie facuta in 1990, iar apoi sunt fotografii cu nasterea gemenilor (Annie a apelat la o mama surogat) din 2005.
Pe fetita nou nascuta o cheama Susan. Si stii ca, intr-un fel intim si plin de iubire, Sontag e inca acolo.
Si-ti cam vine sa plingi.
*
Multumesc frumos Edi pentru excursia printre sentimentele acestor doamne.
Am avut norocul sa o intilnesc pe Annie Leibovitz, puteti sa cititi despre asta aici si aici
ieri am descoperit la alex traila asta
apoi mi-am remintit de asta
diana iurkiewicz a preluat pe pagina ei de fb cello2 si sid stefanescu a comentat adaugind asta
apoi a mai adaugat si asta
*
oare cite versiuni exista de la with or without u?
un cintec care a fost subiectul unei mari dispute in trupa u2 pentru ca bono voia sa-l faca, restul trupei il considera prea siropos.
si cit de mare trebuie sa fie bucuria unor muzicieni cind vad ca multi alti artisti simt nevoia sa dea chip emotiilor lor prin acelasi cintec?
Through the storm we reach the shore
You give it all but I want more
And I’m waiting for you
ieri am gasit la carturesti Visul unei nopti de iarna, piesa lui Tudor Musatescu cu Rodica Mandache si Florin Piersic.
m-am uitat azi noapte cu o mare bucurie la piesa.
am marele noroc sa o stiu pe doamna Mandache si sa ne fi intilnit (nu atit de) des (pe cit ar trebui) in ultimii ani. stiu povesti minunate despre teatru de la dinsa, unele chiar despre spectacolul asta.
stiu povesti despre spectacolele in care joaca acum (chiar vineri am vazut-o alaturi de Marius Manole in Marea iubire a lui Sebastian, la Godot… si-am avut placerea si onoarea, impreuna cu Ana si Raluca, sa o conducem acasa si sa mai povestim povesti despre teatru), dar niciodata nu am vazut-o pe doamna Mandache ca in piesa asta. Ca in “Doruletz”, cum se numeste personajul sau. ( niciun gest, nicio privire, nicio inflexiune a vocii )
asa ca am furat de pe ecran, cu printscreen, citeva imagini din piesa:)
anul trecut, mi-a povestit despre cum a schimbat-o piesa asta. am cautat prin arhive si-am gasit fragmentul de text.
Crede ca intâlnirea cu inteligenta lui Florin Piersic in „Visul unei nopti de iarna” a modelat-o ca actrita.
„Florin Piersic nu e ca restul oamenilor. De actori nici nu mai vorbesc. E din alt aluat. I-a placut atât de tare rolul meu incât venea si repeta pentru mine, nu pentru el. Regizorul era un coleg de-al meu, Dan Necsulea. La prima repetitie, ne-am dus la National, eu, Florin, regizorul si am deschis textul. Citeam si imi placea de mine, stiam ce grozava sunt si ce talentata. Si Florin a zis: «Uite despre ce e vorba. Rodica e o actrita foarte colorata, ca si mine de altfel. Acum noi trebuie sa ne chinuim sa-i scoatem tot ce ne-a aratat aici ca sa ajungem la ea. Ala-i rolul.» Pesemne ca alta actrita ar fi spus «vezi-ti de treaba». Astea sunt caderi de sus, dar eu reactionam bine si-am lucrat minunat cu el.“
La aniversarea a 50 de ani de cariera ai lui Florin Piersic, s-a spus ca i-a facut cea mai frumoasa urare. Intre multele amintiri si snoave de pe platourile de filmare povestite de partenerele lui de de-a lungului timpului, Rodica Mandache i-a urat „Sa nu fii singur”.
*
alte doua lucruri minunate pe care mi le-a spus doamna Mandache
„E la fel de greu de suportat o lauda ca si o injuratura. E aceeasi carare. Nu e usor de primit. Dar asta nu inseamna ca nu le depozitezi undeva, unde te intâlnesti cu ele si le scoti din când in când. Si pe unele, si pe celelalte.”
„Dupa fiecare rol extraordinar sa nu-ti inchipui ca esti placat undeva pe un piedestal si de acolo te ia toata lumea. Nu. Succesul tine cât tine rolul ala. Atât. Si daca intr-o zi ti se umfla maseaua, nu mai tine nici cât rolul ala.”
*
daca-si doreste cineva sa vada piesa, va dau cu drag DVD-ul, lasati la comentarii un semn:)
Se spune ca actorii sunt foarte timizi, iar scena e singura lor cale de eliberare. Ati declarat în repetate randuri ca sunteti timida. E adevarat?
“E prima data cand aud ca si alti actori sunt timizi. Eu am vazut niste impertinenti”, rade Mariana Mihut. “Nu stiu, nu cred ca e o teorie care sa se confirme in realitate. Dar in ce ma priveste, chiar trebuie sa-mi inving timiditatea”.
Felul Marianei Mihut de a acorda interviuri rar, foarte rar, a devenit proverbial. Cind se facuse ora pentru interviul nostru , la 11 fix, niciun minut mai devreme, intr-o dimineata de Festival Anonimul, in Delta, a incuiat silentios usa casutei din lemn in care era cazata. Purta o palarie din paie, la git o esarfa si pasea masurat, ca pisicile.
“Buna dimineata, draga mea”. Ochii, de un verde vioi, straluceau.
Avea un amestec de caldura si curaj, barbia dreapta, de parca atunci ar fi coborit de pe scena, din Lear – un rol care ii e foarte drag –, dupa un tur de forta fulminant.
Cum stateam fata in fata, Mariana Mihut a povestit despre timiditate. A lasat sa se vada, autoironic si onest, ca si marii actori sunt vulnerabili, stiind ca se poate invata din asta.
“De cele mai multe ori, in tinerete – nu stiu cum e la varsta asta, daca m-am schimbat –, paream pur si simplu idioata din cauza timiditatii. Eram cineva care nu-si gaseste vorbele, care se balbaie şi se-nroseste, face pete pe gat. Ce poti sa crezi despre un asemenea om, care si-a ales si sa fie actor, decat ca este idiot?”.
Data viitoare cind o voi vedea pe scena, locul de putere suprema, unde c-o singura replica iti poate taia respiratia, o sa ma gandesc la zambetul care insotea marturisirea asta.
“Timizii nu sunt tampiti, sunt numai timizi”.
*
Ana Maria Onisei este jurnalist, scrie pentru Adevarul , Dilema
el: in seara asta, si tu si eu suntem singuri. haide sa cinam impreuna.
ea: si credeti ca o sa fim mai multi daca o sa fim amindoi?
tatal: femeia se hraneste cu poezie cind e fata, cind e nevasta tre sa-i dai proza
*
dintr-o piesa de teatru (romaneasca) pe care am vazut-o acum pe dvd… aproape ca v-as da un premiu daca stiti despre ce e vorba
cintecelul l-am furat la sfirsitul vizionarii de la Alex Traila ( dada, fix domnul care s-a pozat cu Angelina Jolie, dar acum are asa de multa treaba incit i se par ani distanta de la pozele alea)
“gluma e singurul lucru serios, gluma si saracia…”
tot din piesa …
miine detalii despre piesa cu print screen cu secvente sa vedeti minunatie de actori romani in tinerete.
“To be irreplaceable you must always be different.” Coco Chanel
***
…
…
…
adauga tu mai departe
m-am gindit de multe ori in ultima vreme ca marile corporatii straine fac mai mult branding pentru romania decit facem noi, bastinastii.
google e cel mai bun exemplu; sunt niste oameni destepti la google (google.ro poate) care au in minte cind sa scoata cite ceva despre romania pe prima pagina si, dimineata cind iti deschzi computerul, te apuca brusc sentimentul patriotic.
ca astazi de dimineata cu fotografia lui george enescu
habar nu aveam ca astazi e ziua de nastere a lui enescu, dar dupa ce am vazut initiativa google mi-am dorit sa va arat asta. ( sa vizitati casa lui Enescu de pe Calea Victoriei… si palatul mare din fata – are o sala de teatru dementiala si o biblioteca cu scara interioara , toata din lemn, o bijuterie -, dar si casa in care a locuit de fapt, in spate – o casa taraneasca foarte austera. era un om foarte special George Enescu)
altfel nu pot sa nu ma cert pe mine si pe voi si sa intreb : de ce oare n-avem si noi in minte si-n suflet sa promovam cu de la noi putere marile valori romanesti?
asteptam mereu sa vina de la altii, nu ne-am misca si noi, fiecare dintre noi, in micul spatiu pe care-l ocupam
in ultimele luni am fost implicata in citeva campanii online in premiera in Romania si, pentru ca stiu de la conferintele online la care particip ca exista interes in aceasta directie, am sa povestesc citeva detalii de culise.
astazi “reporter vodafone buzz la anonimul”
Sa fii reporter VF Buzz la Anonimul 2011 a insemnat onoarea de a face parte dintr-un proiect in premiera.
E pentru prima data cind un brand comercial face un pas in spate si, cu intelepciune, lasa reporterii culturali sa “vorbeasca” pentru publicul lui, asumindu-si niste posibile riscuri (sa aiba texte care “sar” din imaginea brandului).
Pe perioada festivalului Anonimul, pagina de facebook Vodafone Buzz s-a comportat ca un canal media cultural ( interviuri, cronici, filme scurte, concursuri), dar si-a generat propriul continut, nu l-a preluat de la altii. Si intr-o vreme in care in online-ul romanesc nu e foarte mult content propriu, sa faci un asemenea efort pentru o pagina de Facebook, e un lucru important si un semnal bun pentru comunitate. ( A fost eficienta campania, a fost atins targetul de new friends pe Vodafone Buzz)
Nu mai cunosc o campanie similara in Romania si e nevoie de ceva curaj ca sa deschizi drumul in acest gen de parteneriat/ promovare, dar si de intelepciunea de a lasa “la liber” reporterul sa-si faca treaba, fara sa-l conditionezi de orice identitate corporatista.
Pentru comunitatea online, acest proiect a insemnat o recunoastere in plus pentru aptitudinile jurnalistice ale bloggerilor. Echipa din care am facut parte (alaturi de Oltea Zambori si Adrian Ciubotaru) combina toate stilurile jurnalistice si, pentru ca se bucura si de participarea exceptionala a doamnei Irina Margareta Nistor, a avut acces la absolut tot in festival ( de la invitatii cei mari pina la oamenii din sat, ceea ce ar fi fost fost foarte greu pentru orice reporter acreditat). Am fost ca o echipa de televiziune care a relatat cu toate armele online tot ceea ce era legat de festival.
Pe toata durata festivalului cind vedeam zilnic sutele de comentarii de la concursuri imi spuneam “daca oamenii acestia au citit cronicile noastre si au descoperit Anonimul chiar si pentru prima data, acum, tot este un cistig imens pentru ceea ce inseamna promovare culturala”. Cind ne-am intors in Bucuresti am descoperit insa ca ne citeau si jurnalistii care nu ajunsesera in festival, dar si regizori si actori, iar bucuria a fost si mai mare.
Am fost la Anonimul in foarte multe dintre cele 8 editii, dar asta a fost the best ever… super atmosfera, super povesti de la oamenii din festival, super prietenii legate. Sper ca macar o parte din energia si atmosfera locului sa o fi putut transmite in cronici.
eu ii multumesc zinei bune ca a avut grija de zimbetele noastre in fiecare zi.
*
ce am (re)invatat din asta?
o regula pe care nu trebuie sa o uitam niciodata: da-i publicului ceva de calitate si el va recunoaste asta.
Nu ma asteptam ca publicul de pe pagina Vodafone Buzz sa fie interesat de un festival de filme, un festival nishat nu ceva foarte mass market (de asta am si evitat sa scriu foarte mult despre filme, pentru ca ele oricum nu vor ajunge in cinematografe). Am fost foarte surprinsa de reactiile numeroase. Au contat povestile spuse frumos si energia buna de acolo care s-a transmis, sper, prin cronicile noastre.
Si pentru ca in termenii noi, mass media inseamna “sa-ti spun in secunda in care se intimpla, ceea ce se intimpla”, prin proiectul Reporter Vodafone Buzz la Anonimul am experimentat asta pe zona culturala. Iar miile de new friends pe pagina VF Buzz sunt un semn ca e loc si pentru cultura prin internetul asta mare:)
Medeea Marinescu e una dintre actritele care ma intimideaza. N-are legatura cu Maria Mirabela, filmul copilariei mele (si al copilariei ei), ci cu educatia ei care o face sa iasa in evidenta. sa fie ca o floare de colt printre actori.
multi dintre actori sunt educati, cei mai multi sunt, dar Medeea, inca de cind era f mica, era ca o printesa de care au avut grija 5 guvernante: sa aiba tinuta, sa fie gratioasa, sa cinte la pian, sa vorbeasca franceza.
asta te intimideaza, mai ales cind stii ca tu nu poti fi asa.
cind am vazut-o in filmul “je vous trouve tres beau” am murit de bucurie. mi s-a parut f f cool ca o romanca de-a noastra joaca alaturi de unul dintre cei mai tari actori de comedie francezi, de la egal la egal. cind dupa aceea a jucat alaturi de Daniel Auteuil, intr-o alta comedie frantzuzeasca de mare succes, am murit de invidie. nu pentru succesul de casa si pentru ca l-a vazut si simtit pe dl Auteuil:)
dar pina acum la interviul pe care i l-a luat Cezar Paul Badescu zilele trecute, nu m-am gindit niciodata ca, dinspre ea s-a vazut, pentru o vreme, ca ceilalti o considera “un copil care se joaca si nu o actrita”. pentru ca eu am vazut-o dintotdeauna o Shirley Temple.
si tocmai de asta vreau sa o contrazic cu ce spune in interviu:)
*
draga Medeea Marinescu,
am o veste pentru tine (iarta-ma ca te tutuiesc): Mirabela sunt EU! asa am crezut din totdeauna, de cind am vazut pentru prima data filmul Maria- Mirabela, nu-i asa ca nu o sa ma contrazici?!
multumesc.
cb
P.S. imi place mult “sa fim mai inteligenti decit timpul”. as vrea sa-mi iasa si mie partea asta.
Interviul face parte dintr-o serie de momente insufletite de Silva Dark.
am avut placerea si onoarea sa citesc in avanpremiera interviul pe care Marius Manole i l-a luat actritei Ana Ioana Macaria.
si l-am invidiat putin.
e acolo o intimitate pe care un jurnalist n-ar putea sa o obtina usor in raport cu intervievatul lui; Marius si Ioana vorbesc aceeasi limba, cind el intreaba despre cit de greu i-a fost cind ea n-a jucat, ea stie exact ca poate sa raspunda relaxat pentru ca el intelege…
MM: A fost greu inceputul la repetitii? Cum e, dupa trei ani de zile, sa repeti din nou?
A-I M: E foarte greu. In primul rand ca imi era frica de toti, simteam ca mi-am pierdut exercitiul.
IT: Asta am vrut sa intreb in legatura cu trei ani, ca in timpul asta simti ca pierzi ceva sau chiar…
MM: Si chiar cred ca pierzi, realmente pierzi
A-I M: Da si nu. Simti ca pierzi, daca esti cat de cat treaz, lucid. Iti dai seama ca pierzi si, de fapt, ce e ingrozitor dupa aia, cand te intorci, e ca incerci sa fii in forma si de ce iti doresti mai mult, de-aia te blochezi mai tare cumva.
IT: Asa e. Dar pe de alta parte nu te reincarci, in timpul asta cat faceai exercitii sau chiar aveai timp sa faci altceva, nu te-ai reincarcat sau ceva?
A-I M: M-am tinut vie. Dar nu m-am reincarcat. Pentru ca nu erau spectacole, nu ajungeam la o finalitate. Astea mi-au folosit mult mai tarziu si mai degraba pentru film, e adevarat, decat pentru teatru. Pentru ca in teatru totusi daca nu esti pe scena, daca nu mai simti publicul, capeti frica de a gresi, pierzi siguranta de sine.
puteti citi integral interviul pe blogul lui Manole
inainte de a citi interviul asta descoperisem calitatea lui Marius de a fi bun reporter; la Anonimul in doar citeva secunde a gasit un unghi pentru o posibila poveste pe care sa o relateze de acolo, iar – putin mai tirziu- cind cu excursia cu avionul, a esentializat intr-o singura propozitie caracterul doamnei Mihut, din gestul de a zbura prima cu avionul.
Marius a promis ca va face o serie de interviuri cu actori si regizori pentru blogul lui si sper din suflet sa faca pt ca e f bun la asta… cum ziceam l-am invidiat.
cind m-am uitat prima data la fotografiile din proiectul “For My Father” al lui Nuri Bilge Ceylan, regizorul invitat special la editia Anonimul din acest an, mi s-a parut ca sunt un intrus. ma uitam (cu placere, vinovatie, curiozitate) la viata unui om pe care nu-l stiam, dar a carui tristete si singuratate o simteam.
in primul moment m-am gindit ca m-au lovit atit de tare pentru ca sunt femeie si femeile poarta cu ele sechelele relatiilor cu tatii lor.
dar mai m-am uitat o data si inca o data (la Anonimul le-am aratat fotografiile tuturor prietenilor mei prezenti in festival) si mi-am dat seama ca, de fapt, ele vorbesc mai mult despre autorul lor decit despre protagonist.
cadrele mele preferate sunt cele facute “de afara”, in care fotograful e observator pentru ca subiectul nu pozeaza si nici nu-i pasa ca e pozat.
daca va uitati cu sufletul la ele o sa simititi acolo dragoste si nedumerire… si-un gen de neputinta tragica…
*
cind m-am dus la MasterClass-ul lui Nuri Bilge Ceylan de la Anonimul, n-aveam in minte sa pun nicio intrebare… habar n-am cum mi-a venit ideea – pe la jumatatea conferintei – sa intreb despre proiectul asta “For My Father”, despre care citisem ca are si un corespondent feminin ( si sora lui Nuri Bilge a facut un proiect similar)
dupa ce am intrebat s-a pornit avalansa…
uitati-va la inregistrarea de mai jos, de fapt ascultati-o pentru ca nu se vede mare lucru, dar vorbele fac totul…
in primele secunde Nuri Bilge Ceylan incearca sa cistige timp “e buna intrebarea, ce jurnalist pregatit etc” , dupa care incepe sa povesteasca despre relatia cu tatal sau. o ia pe ocolite, cum a crescut intr-un sat si cum a plecat la Istanbul la scoala iar tatal n-a vrut sa-i insoteasca…
pe parcurs ce raspunde isi da seama ca vorbele lui, fata in fata cu emotia fotografiilor, nu sunt suficient de puternice si incepe sa povesteasca mai mult.
despre singuratatea tatalui, despre un interviu pe care l-a luat si mamei si tatalui legat de moartea parintilor lor si cum mama plingea in timp ce povestea, iar tatal ridea – punind paradoxal o si mai mare emotie tragica pe povestire.
Si se adinceste in raspuns atit de mult incit, pina la finalul celor 5 minute de raspuns, Nuri Bilge Ceyan da cheia filmelor lui. Si a felului lui de a vedea lumea. Si de a trai.
cit a povestit toate acestea, ma uitam la el politicoasa sa primesc informatiile pe care le solicitasem si, desi era o distanta foarte mare intre noi, eram in spatele salii, simteam energia care se transmitea ca pleaca din stomac si se opreste in obrajii care iau foc. emotia aceasta e una dintre amintirile cele mai frumoase de la Anonimul 2011.
*
N-as fi descoperit fotografiile lui Nuri Bilge Ceylan daca Miruna Berescu, directoarea festivalului Anonimul, nu mi-ar fi spus ca a vrut sa faca o expozitie la Bucuresti cu ele.
Miruna sper sa faci cindva aceasta expozitie pentru ca va fi o bucurie pentru orice spectator si iti multumesc frumos pentru perseverenta ta de a aduce in RO oameni frumosi
*
daca n-ati vazut niciun film regizat de Nuri Bilge Ceylan va recomand sa incepeti cu Uzak (Distant)
Cronicile simpa de la Anonimul au fost realizate cu sprijinul Vodafone, partener al festivalului.
in septembrie, intra pe ecranele noastre, filmul Pina in regia lui Wim Wenders, povestea uneia dintre cele mai faimoase coregrafe si dansatoare din lume, Pina Bausch.
filmul asta nu poate fi incadrat la nicio categorie; daca spui ca e documentar gresesti (desi e documentar), daca spui ca e un film artistic gresesti din nou (desi are multa arta), daca spui ca e un film psihologic o sa se incrunte lumea la tine (desi fiecare dintre personaje parca trece printr-o sedinta de terapie)
e un film despre arta, despre relatia spectatorului cu arta (nu doar cu dansul) si, desi pleaca de la viata unei dansatoare, vorbeste despre ce au mai pur si mai valoros artistii de oriunde…
*
filmul asta e atit de special, incit e un mare pariu sa mearga lumea in sala. APROPO E 3D! (si vezi dansatorii trecindu-ti pe linga fatza, ca o mingiiere:) )
pentru promovarea acestui film, unii dintre cei mai mari artisti ai romaniei va transmit mesaje ca sa va convinga sa mergeti in sala de cinema. e o miscare fara precedent in promovarea unui film in romania.
iata unul dintre mesaje. (de-alungul acestei luni, pina la premiera filmului, voi posta fiecare mesaj de sustinere
ati putea participa si voi la promovarea acestui film incredibil de frumos.
de fiecare data cind mai apare un filmuletz de promovare, puneti-l va rog pe blogul vostru sau pe pagina voastra de facebook. nici nu stiti cit de mare o sa fie bucuria cind cineva va va scrie si va zice “am vazut Pina pentru ca ai recomandat-o tu. mi-a placut foarte mult.”
din experientele trecute, cind pentru ca ne-am unit, am dus informatii culturale in jurnalele de stiri, stiu sigur ca daca si acum ne unim fortele, facem niste oameni fericiti: merg sa vada un film care o sa-i emotioneze profund si pe care altfel nu l-ar vedea, pentru ca nu e in raza lor de interes.
multumesc.
later edit: aflu de la Ana Onisei ca si ea a ascultat ieri acelasi cintec, fix in interpretarea asta:)
synchronicity
astazi facebook m-a anuntat ca anul trecut, fix in aceasta zi scriam
“Wallace was a big tobacco chewer. Franzen didn’t indulge; in fact he’d quit smoking a decade earlier. But the morning after Wallace’s memorial service in NY, Franzen did something he’d never done before: he walked into a bodega and bought some chewing tobacco. Then he went to his office, closed the door, put a plug his mouth and started chewing. It was so revolting, he almost threw up. But he hept chewing.” Time
e o secventa despre prietenie, in valoarea ei absoluta.
si despre relatia speciala dintre doi mari scriitori. David Foster Wallace si Jonathan Franzen; doi oameni frumosi care au trecut de concurenta literara si-au dezvoltat o relatie mai presus de “fratie” sau “prietenie”. Cind Wallace s-a sinucis, Franzen a fost socat. dincolo de intimplarea de mai sus, Franzen a mai facut un gest sublim; peste citeva saptamini de la inmormintare, a dus-o pe sotia lui Wallace la casa de vara unde mergeau doar ei, “ca baietii”, sa scrie. ca sa simta o alta parte din sufletul sotului ei.
*
in romania, cartile lui Franzen sunt publicate la Polirom. iar cea mai recenta carte a lui, Libertate, a aparut de citeva zile. e prima carte pe care prietenul lui, Wallace, n-a apucat sa o citeasca in draft.
de dragul gestului cu tutunul, nu-i asa ca o sa cititi voi (macar un fragment din) aceasta carte?
Libertate e in librarii de citeva saptamini.
Franzen e unul dintre scriitorii mei preferati. din multe, foarte multe motive. sa va bucurati de carte.
Ieri am descoperit ca Irina Margareta Nistor este foarte pasionata de zbor. A zburat cu tot ce se putea zbura (inclusiv cu balonul), a fost la un pas sa dea la facultatea de Aerospatiale si… i-ar placea sa traiasca intr-un avion.
Am aflat asta cind am fost invitata sa fac un tur cu un avion utilitar deasupra Deltei, intr-o companie onoranta: doamna Mariana Mihutz, Marcela Motoc (actrita de origine romana care locuieste in Franta), Tudor Patapievici (fiul lui HR Patapievici) si Marius Manole (actor al Teatrului National Bucuresti). Eram toti invitati de Irina Margareta Nistor , care e prietena cu Ma Mi, un pilot care zboara de 50 de ani.
In avion, care parea extras de pe platourile de filmare ale unei povesti dintre cele 2 razboaie mondiale, putea urca un singur pasager alaturi de pilot, iar excursiile de 5 minute pe deasupra marii au fost, pentru mine, niste minunate lectii de caracter.
*
Prima care a vrut sa se urce in avion a fost doamna Mariana Mihutz. Cind filmam si ii faceam fotografii, rideam spunind ca nimeni nu o sa creada ca sunt pe bune; par ca si cum ar fi pe platoul de filmare a unei noi pelicule. Dinsa zimbea cu distinctie si statea alaturi de pilot cu eleganta unei regine.
Cind avionul era deasupra marii, Marius Manole a exclamat:
“Vezi, de asta e dinsa una dintre cele mai mari actrite ale Romaniei. Are curajul de a face prima lucrurile, asumindu-si riscurile”
Cind a coborit doamna Mihutz si i-am spus minunata observatie a lui Marius, ne-a replicat cu umor amestecat cu modestie “Din disperare, ca sa scap”. Si ne-a zimbit din nou.
*
Marius Manole a avut si el lectia lui pe parcursul zborului. La inceput ii era teama, doamna Mihutz ii explicase unde pe traseu sunt mici vibratii ale avionului, iar cind pilotul l-a intrebat “vreti sa conduceti dvs?”, Marius a raspuns:
“Aoleoo, va rog eu, nu… abia ce am avut curaj sa ma sui”.
Dar, dupa 5 minute de zbor, cind s-a dat jos avea o colectie impresionanta de fotografii si filmulete. Ca sa nu se mai gindeasca la teama lui, se concentrase sa filmeze si sa fotografieze. Ca pe scena: ca sa nu te mai gindesti la ce-i al tau de acasa, te concentrezi pe rolul pe care-l ai.
*
Marcela Motoc a fost printre ultimii care a zburat si… a fost singura care a avut curajul sa preia maneta pilotului si sa conduca avionul. As fi putut sa intuiesc curajul si partea de aventura aducatoare de adrenalina din personalitatea ei, inca de “la sol” pe cind filma aterizarile tuturor. Mi-a spus atunci ca femeile gresesc cind isi spun virsta mai mica, ar trebui sa spuna ca au mult mai multi ani pentru ca barbatii sa fie uimiti de cit de bine arata la virste mari:).
*
Zborul meu a fost o alta lectie. De sus, am vazut locul in care Dunarea se varsa in mare.
Nu-s foarte prietenoase apele intre ele. Au culori diferite, au “energii diferite” si, chiar daca se intrepatrund una cu cealalta, nu inseamna ca se si contopesc: poti vedea foarte clar , intr-o masivitate de ape, o dunga fina care desparte – in primii metri de la varsarea canalului in mare – Dunarea de Marea Neagra.
Ca intr-o iubire; suntem impreuna, dar e o linie distincta care separa “apele” noastre.
*
Intimplarea de ieri a mai avut pentru mine si o alta latura. Pe cind asteptam sa-mi vina rindul la o mini-cursa pe deasupra Deltei, m-am conversat cu Doamna Mariana Mihut despre piesele domniei sale. Ii explicam citeva dintre senzatiile pe care le-am trait la “Ingropati-ma pe dupa plinta” si “Regele Lear”… am spus ceva (e privat, nu voi scrie aici), eram cumva emotionata si vulnerabila (vorbeam despre ce m-a emotionat pe mine si se intelegea implicit cite ceva din mine) si doamna Mihutz m-a luat imediat in brate. Iar aceasta imbratisare mi s-a parut unul dintre cele mai emotionante si mai speciale cadouri din viata mea.
*
Anul asta de la Anonimul, eu plec nu doar cu amintirea unor filme frumoase si a unor conversatii delicioase, ci si cu o parte din generozitatea Irinei Margareta Nistor care imparte in fiecare an bucuria ei de a zbura cu prietenii, plus cu emotia pe care inca o mai simt de la imbratisarea doamnei Mihutz.
(iar toate astea, mi s-au intimplat – si mie, si lui Marius – gratie unei zine bune… dar ea nu vrea sa ii spunem numele… va spun insa ca are – ca toate zinele speciale – cei mai turcoaz ochi din lume).
cum s-a vazut zborul din perspectiva lui Marius Manole, puteti citi aici
cronicile simpa de la Anonimul sunt transmise cu sprijinul vodafone
e un aer foarte frumos la anonimul, cu oameni alaturi de care te simti ca acasa (tocmai ce a sosit Marius Manole, asa ca o sa fie si mai mult fun), dar si cu secvente de familie, pe bune
*
Una dintre familiile frumoase din Green Village poarta numele Lucaciu. Doamna Ileana Lucaciu, critic de film si de teatru, este invitata in festival si a venit impreuna cu sotul sau, psihologul Bogdan Lucaciu. Fiul lor, Tudor Lucaciu (unul dintre cei mai buni directori de imagine din Romania, a lucrat la toate filmele lui Radu Muntean) s-a aflat si el pentru 3 zile in festival impreuna cu sotia sa si…Ion, baietelul lor. Aparitia cea mai gingasa si exotica a familiei e insa Ana Maria Lucaciu, balerina la New York in compania “Cedar Lake”, o Audrey Hepburn blonda, cu parul prins in codite si cu musculature fina a unui cal de rasa, aflata in vacanta in Romania.
*
mai multe momente de familie de la Anonimul puteti citi in aplicatia pentru facebook de pe pagina Vodafone Buzz, tot acolo un minunat interviu realizat de Irina Margareta Nistor cu invitatul special al festivalului, regizorul turc Nuri Bilge Ceylan, Marele Premiu Cannes 2011.
in foto: Ana-Maria Lucaciu si Acacia Schachte, intr-un din spectacolele new yorkeze.
Stiti deja ca Jane Birkin va concerta in Romania, in data de 13 noiembrie. Un concert dedicat lui Serge Gainsbourg, alaturi de care aceasta a format unul dintre cele mai chic cupluri ale anilor ’70. Pana atunci va recomand un film despre viata lui Gainsbourg, care a rulat si in Romania anul trecut. Gainsbourg, a heroic life.
Pe curand!
*
Noemi Revnic este specialist in comunicare si colaborator Harper’s Bazaar Romania
experimentul meu Economisesti cumparind cu cardul se apropie de sfirsit.
Ieri in linistea din Delta ( sunt la festivalul de film Anonimul ), mi-am facut calculele sa vad ce si cum mai am de cheltuit
si de-abia acum am constientizat puterea cumparaturilor online… culmea e ca nu are legatura cu bugetul (citi bani mi-am stabilit ca am sa cheltui), ci cu ceva… la care nu ma asteptam…
eram exact in locul din fotografia de mai sus. in mijlocul deltei, intr-o liniste minunata in care si adierea usoara a vintului se auzea ca si cum ar fi fost un suier… paream ca sunt in rai, la capatul lumii si eram conectata prin internet la outlet-ul unuia dintre cele mai mari branduri din lume…
asta mi se pare cu adevarat minunat si diferit de orice alta experienta, pentru ca – in linistea apartamentului meu – cumparatea unor lucruri via internet parea oarecum obisnuita. dar aici – unde nici masini nu sunt, pentru ca nu ai ce sa faci cu ele – sa cumperi ceva dintr-un magazin luxos al lumii e un pic SF:)
marea dilema a zilei a fost “mai am 15 euro.. ii cheltuiesc cu riscul de a depasi un pic bugetul ( pentru ca implica costuri de transport). raspunsul il aflati in 2 zile cind va arat cum mi-am administrat bugetul:)
*
altfel, daca sunteti la Sfintu Gheorghe si veniti sa ma trageti de mineca (eventual sa-mi povestiti daca v-ati cumparat vreodata ceva de pe internet ), va dau un tricou simpa pe care scrie “Everything on me is bought on the internet”. Astazi port si eu unul la fel…
